Nicolae Vălăreanu Sârbu

Poeme

Cu pânzele întinse corăbiile vieţii
Se îndepărtează cu inima frântă,
o tristeţe
în care nu mă regăsesc
s-a întrupat într-o limbă de moarte
fără blestem.

Cu pânzele întinse corăbiile vieţii
rup valuri mai înalte decât ele
pe o mare de singurătate
cu epave-n adâncuri.

Pe ţărmuri ţipă pescăruşii
cu furtunile-n aripi,
un oraş îşi îmbată luminile strălucitoare
cu ape spumoase.

Noaptea aşteaptă la ferestrele închise
dincolo de perdele-i acelaşi întuneric
care-mi aduce pustiul în gânduri.

Cuvintele n-au loc în fapte
Nopțile în alb negru
mă cuceresc prin insolență
ajunsă la apogeu.

Diminețile îmi par rupte din coloana
sonoră a unui anotimp pustiu,
tăcerea nu mă lasă ieșit din rând
și-n mine se zbat
grele lupte de stradă
ce nu vor ajunge în piața trandafirilor
unde a fost răstignit adevărul.

Cuvintele n-au loc în fapte,
nu mai încap în vorbe
și se vor scrie cu sânge.

Topirea-n tristeţe
Anormal mă topesc în tristeţe
ca o ceară sub flacără mică,
cântecul mă face să uit
durerea care alunecă-nlăuntru
şi se resoarbe treptat.

Simt că viaţa mă supune la încercări
cu o plăcere sadică
şi râde pe la colţuri de aventură.

Cu nisipul deşertăciunii nu mă potrivesc
şi pun piatră peste piatră,
să înţeleagă mesajul înălţării
în profunzimea lui
înaripată de vultur.

În clipele de mărturisire a fericirii
la zidul plângerii
cerul scapă printr-o fantă
o lacrimă de bucurie.

Te văd tânără cum urci
Câmpia se scăldă în pâinea de pe masă
când rupi un coltuc
se umple cu mirosul ei încăperea.

Se infiltrează-n pereţi rugăciunea de zi
apoi se strânge-n icoană şi luminează
sufletul cu mulţumire,
îi dă fiecărui gest înălţare până dincolo
de oameni.

Gândul îmi scapă din coaje
cum păsările din colivie,
nimeni nu măsoară tăcerea lăuntrică
cu strigătele inimii de bucurie.

Te văd tânără şi puternică-n braţe
cum urci pe trepte voinţa
şi mă tragi după tine
în balconul trăirii depline.

În depărtare arborii se-nclină,
uneori vântul le rupe din ramuri
dar stau de strajă la marginea câmpului
unduind sănătatea spicelor de aur.

Râurile şipotesc între maluri,
sărută faţa soarelui,
le privesc ca pe un tablou viu
căzut din cer
peste inimi sângerânde.

Ce cred şi nu cred
Nu mă deschide să vezi cum sunt,
de ce strig prin cuvinte
de mi se pierde suflul,
mă lasă între ce cred şi nu cred
din tot ce mi se spune
până mă vindec de răutăţile înghiţite cu totul.

Încep să mă prind cu funii de cer
fără să muşc din fructele mâniei,
caut drumurile care trec prin anotimpuri,
să nu hoinăresc degeaba prin lume
ci să-mi pun piatra de hotar
dincolo de orizontul ştiut de hoţi
unde pot dormi liniştit
cu amintiri cu tot.

Tot ce o să scriu
Deseori mă închid în sănătatea cuvintelor,
îmi plac tăcerile care se degaje
şi rămân în miezul înţelesului personal
în care inima pulsează pe note virtuale.
Sunetele vibrează cu aripile deschise,
cad în cântec,
le ştiu toate nuanţările
şi alunecările dese în emoţie.

Am pierdut ocazia să sar din vorbe,
să cuget la ce vor să spună
ca cel mai virtuos cititor
ce-şi pulverizează prin gânduri
aroma cărţilor cu poeme
recitate cu sufletul plutitor.

Aşteptarea curge precum apa
Tu locuieşti într-un ţinut
dintr-o lume imaginară
în care femeile zâmbesc rar
şi bărbaţii învaţă să le fure surâsul.

Eu rămân în acest univers cu decor,
un călător pe acelaşi drum
pe care trec pescarii la râu,
să-şi vindece tumultul pătimaş
şi peştii nu-l înţeleg.

Aşteptarea curge precum apa
şi clipocitul ei îmbracă tăcerea
c-un surâs închipuit
care vindecă răni.