Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

Poeme de Sfintele Paşti

Învierea

Cuvintele dor răstignite pe trup,
semnifcaţia lor plânge-n durere divină
alunecă printre degete pe cruce
curge odată cu sângele pe lângă piroane.

Arde lacrima umilinţei noastre,
se scrijeleşte pe scoarţa copacilor
în versuri părăsite de sunete
cu ne-ncepute şi nesfârşite mărturisiri.

În sufletul lemnului ori al pietrei
seva amară cu nimic nu se stinge,
se aşază-n poemul vorbelor
înlănţuire de taine ne-nţelese
prin care încercăm să ne depăşim
cu înălţătoare poveţe.

Învierea la porţile cerului
ne face să călătorim prin noi înşine,
fiecare îşi caută steaua lui.

Acest drum al Golgotei de meditaţie
unde înviem întrupaţi în cuvînt
ca sămânţa din pământ
cu colţuri de lumină.

Veniţi şi luaţi cu inimile sus
lumina lui Hristos.

Doamne

S-a închegat laptele soarelui
în foşnetul copt al pământului
cu o iubire adusă din cer
în inimile ce absorb lumina.

Un fruct strămutat în sâmburi,
priveşte cum utopia se dezminte
şi visul devine realitate vibrând
cu os de priveghetoare dimineaţa
când razele răstignite-n cercuri
sărută mâinile mamei nemuritoare.

Doamne,
au început să-mi albească gândurile
oarbe ca o iederă urcată pe gard,
am în spinare tot ce am greşit
şi simt dragostea ta cum mă susţine,
o coloană fără sfârşit.

Dacă sufletul nu-şi are pieirea
prin sine se ridică la tine,
faptul că exist e-n sângele tău
cuvântul de slavă
pe care şi-n somn ţi-l închin.