Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

Poeme de sfinţenie

Îndemn creştin

Crede în cuvântul ales,
umple-l cu adevărul
care o să te mântuie.

Adună polenul oferit de flori
în cupe de argint
şi miruieşte-l pe Dumnezeul tău.

Întunericul alungă-l,
ziua ca o inimă neprihănită
să te iubească las-o.

Lucrător de suflet devenind
când nimic nu-ţi ajunge,
puţinul îţi trebuie
ca să-ţi aducă împlinirea.

Alunecarea fie ca mierea,
înceată şi dulce
spre albia fluviului viu
în care te scurgi.

Lumina sacră ce învăluie mierea iubirii

N-am văzut în zidurile înălţate, templul în sine
am aşteptat să pogoare duhul înţelepciunii,
ochiul cel mare, nevăzut a lui Dumnezeu,
lumina sacră ce învăluie mierea iubirii.

Peste liniştea poposită-n aerul sfânt
de unde sunetele se-ntorc din cupole-n cântec,
poruncesc mugurilor cu semnele primăverii,
să îmbrace ramurii cu ochiuri de floare.

Durerea se topeşte şi picură într-o alinare,
fiecare om îşi alungă preaplinul suferinţei,
suflă peste răbdare cu praful de nemoarte
ca o undă de mişcare în coama vântului.

În frunzişul somnului stă la pândă fiara
cu gheara înfiptă-n spatele somnului
ce fuge de întunericul clipei funest
spre marginile necunoscute ale zodiei.

Spaima se loveşte de ochiul ferestrei
pasăre închisă, lipsită de orientare,
apoi iese prin urechea universului
uitându-şi urmele neodihnei în zborul frânt.