Nicolae Vălăreanu Sârbu
Poeme

Fata cu pielea de hârtie

Eu pun culorile sufletului pe inimă
și radiază în preajmă căldură
așteaptă să vii ca la o plajă
cu nisipuri albe și strălucitoare.
După-amiaza se dezbracă de hainele tale subțiri
și lasă o briză să-ți mângâie trupul
pe rotunjimile sculptate simetric.

Într-o zi când părăseai golful unui vis
vântul ți-a smuls poemul de fericire
și de atunci n-am întâlnit o fată
cu pielea de hârtie
pe care să scriu alt poem.

Îmbăt cuvintele cu sunete

Cred că nu sunt omul de care-mi vorbeşti,
de mă priveşti cu suspiciune-n ochi,
îmbăt cuvintele cu sunete până la epuizare,
dar fără să se piardă în desfrâu,
le urmăresc
şi nu pot să-şi facă de cap,
să defileze la vedere,
să mă trădeze ca pe orice poetaş
care-şi înghite vorbele când vrea să vorbească
cu publicul în faţă.

Sunt un bolovănos printre ciopliţii cu barda
ce nu se lasă sedus
de propoziţiile care exced în superlative
şi se zvârcolesc în scaunul domnesc
cu auzul sfârtecat de atâtea laude
în faţa oglinzilor sparte.

Cioburile strânse cu făraşul spun totul,
un tot ce nu-l înghite nimeni.

Cerul şi pământul dăinuie

Printre oameni
timpul trece neluat în seamă,
fără remuşcări nu ne spune nimic
ia cu el tot ce-i mai frumos
şi pleacă nepăsător din valea morţii
până se şterge totul din memorie.

Cerul şi pământul dăinuie ,
nu au prea multe aşteptări,
rămân sub picioarele altor muritori.

Privesc cum totul arde în foc
fără nicio părere de rău,
întâmplător drumurile se reiau,
caută vârful
unde nimeni nu agunge fără moarte
şi moartea se naşte odată cu viaţa.

Tu spune-mi când tac
de ce nu strig,
şi înţeleg ce nu-ide înţeles.

O femeie cu ochii de poezie

Doar femeia în ochii mei
are o imagine mişcată de gesturi subtile
care se închide în gânduri.

O femeie cu ochii de poezie
îţi rupe somnul şi adună cuvintele
în faţa uşii de la intrare,
intră apoi cu surâsul abia schiţat,
cu o mimică salvatoare de la suferinţă
încât îţi caută prin trăsături
şi găseşte întotdeauna răspunsuri potrivite.

Înălţat ca un supraveţuitor,
fără scuze îţi rozi în dinţi teama
şi cauţi să-i scrii poezia pe sâni
cu buricile degetelor muiate în gură.

Dimineaţa constaţi că noaptea n-a fost noapte,
ci un poem cu prea multe vocale în silabe
şi sunetele din necuvinte
mângâiate pe faţă cu amintiri.

Promisiuni deşarte

Ai ciupit din pâinea săracului în fiecare zi
fără să ai perioade cu odihnă
şi el nu s-a răzvrătit.

Ştiai că-i cuminte şi-şi caută de ale lui
merge la biserică şi se rogă să ai gânduri bune
dar tu nu crezi în ce crede el,
îl ei în derâdere.

Când se strânge prea multă obidă
de apare pericolul
începi să dregi busuiocul cu mărinimie
toate acestea au sunetele întârziate ale unui ecou
în aşteptare să se piardă fulgerele norilor de ploaie.

Mişcările tale perfide cu deturnări de scop
sunt semnele unor vorbe aruncate-n vânt
care obosesc urechea.