Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    Nicolae Vălăreanu Sârbu: POEME. mă răzbun cu ochii …

    Nicolae Vălăreanu Sârbu

     

     

     

    POEME

     

    imposibilul întrupat în cuvinte

     

    mă întorc la dorinţele tale
    şi tu nu crezi că voi rămâne cuprins
    în interior

    între noi s-a statornicit valul
    pe care nu-l traversează nicio barcă
    îl îndepărtăm cu mâinile

    după aceea ajungem la ţărm
    ne plimbăm pe faleză
    oraşul se apropie de cer
    fiecare stea îşi caută un loc
    pe acoperişurile caselor neluminate

    stau şi mă întreb
    unde vom ajunge cu gândurile
    privindu-te ochi

    mângâi faţa ta luminată
    de un surâs abia desluşit
    calci apăsat peste amintiri
    fără să le scoţi din locaşul dorit

    mai nou
    capeţi o certitudine
    în suflet îţi cuibăresc păsările
    care cheamă la iubire
    au un ciripit ce deschide uşile
    să iese din piept inima
    pentru fiecare gest

    dau liber vântului
    să-ţi răvăşească părul
    şi aştept
    marea patimă
    imposibilul întrupat în cuvinte
    care se lasă spuse
    cu buzele aprinse de nerăbdare

    nu te grăbi
    îndepărtează umbrele
    şi intră sub pielea minunii
    adevărate

     

    Zilele încep cu dimineţi de curcubeu

     

    Ochii ei au fulgerul sclipitor în orbite
    împart zâmbete şi uneori sunt trişti,
    cu inima-n palmă oferă dragoste.

    Încearcă să se înfăşoare cu duhul blândeţii
    mereu în luptă cu sine,
    zilele încep cu dimineţi de curcubeu,
    ochii au fulgerul sclipitor în orbite,
    sângele pulsează cu toate cuvintele-n vene
    nervii-şi cheamă păsările-n zbor.

    Lumina face jocul umbrelor pe pământ,
    frunzele copacilor se clatină de vânt
    cu o mângâiere pe faţă
    de la înăltimea înţelegerii divine.

    Lumea nu mai stă-n genunchi,
    se grăbeşte să bată-n clopotele timpului
    cu ciocane de piatră.

     

    lumea-şi ridică ochii

     

    capitonez toate uşile şi le închid
    dar totuşi transpiră cuvintele
    dacă gândurile nu se văd în oglinzi paralele
    ele trec de praguri şi merg mai departe

    nimeni nu se acoperă cu plăceri fictive
    prin care sentimentele trec nestingherite
    zilele capătă o aură de sticlă şi pleacă
    spre alte lumi ce promit cunoaşterea
    până atunci totul respiră prin frunzele viitorului
    cu anotimpuri ce stau la pândă
    fără să le trădze

    nu mă oblig să scufund vasul
    pe care marea îl ţine la suprafaţă
    să navigheze spre marile oraşe îndepărtate

    cerul adoră ploia ce spală praful
    depus pe drumurile fără întoarcere
    lumea-şi ridică ochii şi priveşte în zare
    dimineţile ce deschid orizonturi noi

     

    în orele cu clipe înalte

     

    doar zvâcniri dintr-un impuls sălbatic
    îmi pun sângele în mişcare
    o întindere cât o câmpie între maluri necunoscute
    e traversată de ploile de dor
    care nu ştiu să aştepte
    nici dacă întâlnesc stavile
    şi le rup

    lucrurile uneori se precipită
    de nu ştii ce o să se întâmple
    şi aceasta e starea în care păşeşti
    pe nisipuri de vânt.

    în orele cu clipe înalte
    când mă învăluie teama de întuneric
    căldura trupului tău
    alunecă spre mine o vulpe şireată

     

    mă-ntorc în cuvinte

     

    am înotat prin apele timpului până la mările spaţiului
    nimeni nu m-a oprit să caut răspunsuri
    la care nu s-a gândit
    originile pământului rupte din soare
    au pietre care povestesc
    lumina ajunsă la noi
    ne face să-i îmbrăţişem căldura.

    cerurile se mişcă
    odată cu necunoscutul
    şi aşteaptă

    prind gândurile într-un mănunchi
    şi le ofer creatorului
    lumea nu-şi recunoaşte limitele
    şi face paşi repezi pentru depăşirea lor

    mă-ntorc în cuvinte
    şi caut sensurile cele mai adânci
    care izvorăsc din fântânile universului
    în microcosmosul minţii umane.

     

    mă răzbun cu ochii

    am notat să nu uit ziua întâlnirii
    deşi nu-s convins cum s-a petrecut totul
    şi cum zboară păsările împreună
    cred că este ceva la mijloc
    de-mi împart sufletul cu tine
    şi tu mi-l pui pe rană şi aştepţi vindecarea.

    orice împlinire se umple cu tine
    de nu mai ştiu să respir
    trenul trece prin gara pustie
    şi lasă un vagon

    mă rup de obişnuinţe şi încerc ceva nou
    în care te înscriu în cercul înalt
    ce se rostogoleşte prin timp
    şi tu vrei să-l opreşti
    cu două degete subţiri şi flămânde.

    nu-mi mai încap cuvintele în vorbe
    mă răzbun cu ochii
    pe trupul tău ca un crin îmbobocit

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2023 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5