Nicolae Vălăreanu Sârbu

POEME

imposibilul întrupat în cuvinte

mă întorc la dorinţele tale
şi tu nu crezi că voi rămâne cuprins
în interior

între noi s-a statornicit valul
pe care nu-l traversează nicio barcă
îl îndepărtăm cu mâinile

după aceea ajungem la ţărm
ne plimbăm pe faleză
oraşul se apropie de cer
fiecare stea îşi caută un loc
pe acoperişurile caselor neluminate

stau şi mă întreb
unde vom ajunge cu gândurile
privindu-te ochi

mângâi faţa ta luminată
de un surâs abia desluşit
calci apăsat peste amintiri
fără să le scoţi din locaşul dorit

mai nou
capeţi o certitudine
în suflet îţi cuibăresc păsările
care cheamă la iubire
au un ciripit ce deschide uşile
să iese din piept inima
pentru fiecare gest

dau liber vântului
să-ţi răvăşească părul
şi aştept
marea patimă
imposibilul întrupat în cuvinte
care se lasă spuse
cu buzele aprinse de nerăbdare

nu te grăbi
îndepărtează umbrele
şi intră sub pielea minunii
adevărate

Zilele încep cu dimineţi de curcubeu

Ochii ei au fulgerul sclipitor în orbite
împart zâmbete şi uneori sunt trişti,
cu inima-n palmă oferă dragoste.

Încearcă să se înfăşoare cu duhul blândeţii
mereu în luptă cu sine,
zilele încep cu dimineţi de curcubeu,
ochii au fulgerul sclipitor în orbite,
sângele pulsează cu toate cuvintele-n vene
nervii-şi cheamă păsările-n zbor.

Lumina face jocul umbrelor pe pământ,
frunzele copacilor se clatină de vânt
cu o mângâiere pe faţă
de la înăltimea înţelegerii divine.

Lumea nu mai stă-n genunchi,
se grăbeşte să bată-n clopotele timpului
cu ciocane de piatră.

lumea-şi ridică ochii

capitonez toate uşile şi le închid
dar totuşi transpiră cuvintele
dacă gândurile nu se văd în oglinzi paralele
ele trec de praguri şi merg mai departe

nimeni nu se acoperă cu plăceri fictive
prin care sentimentele trec nestingherite
zilele capătă o aură de sticlă şi pleacă
spre alte lumi ce promit cunoaşterea
până atunci totul respiră prin frunzele viitorului
cu anotimpuri ce stau la pândă
fără să le trădze

nu mă oblig să scufund vasul
pe care marea îl ţine la suprafaţă
să navigheze spre marile oraşe îndepărtate

cerul adoră ploia ce spală praful
depus pe drumurile fără întoarcere
lumea-şi ridică ochii şi priveşte în zare
dimineţile ce deschid orizonturi noi

în orele cu clipe înalte

doar zvâcniri dintr-un impuls sălbatic
îmi pun sângele în mişcare
o întindere cât o câmpie între maluri necunoscute
e traversată de ploile de dor
care nu ştiu să aştepte
nici dacă întâlnesc stavile
şi le rup

lucrurile uneori se precipită
de nu ştii ce o să se întâmple
şi aceasta e starea în care păşeşti
pe nisipuri de vânt.

în orele cu clipe înalte
când mă învăluie teama de întuneric
căldura trupului tău
alunecă spre mine o vulpe şireată

mă-ntorc în cuvinte

am înotat prin apele timpului până la mările spaţiului
nimeni nu m-a oprit să caut răspunsuri
la care nu s-a gândit
originile pământului rupte din soare
au pietre care povestesc
lumina ajunsă la noi
ne face să-i îmbrăţişem căldura.

cerurile se mişcă
odată cu necunoscutul
şi aşteaptă

prind gândurile într-un mănunchi
şi le ofer creatorului
lumea nu-şi recunoaşte limitele
şi face paşi repezi pentru depăşirea lor

mă-ntorc în cuvinte
şi caut sensurile cele mai adânci
care izvorăsc din fântânile universului
în microcosmosul minţii umane.

mă răzbun cu ochii

am notat să nu uit ziua întâlnirii
deşi nu-s convins cum s-a petrecut totul
şi cum zboară păsările împreună
cred că este ceva la mijloc
de-mi împart sufletul cu tine
şi tu mi-l pui pe rană şi aştepţi vindecarea.

orice împlinire se umple cu tine
de nu mai ştiu să respir
trenul trece prin gara pustie
şi lasă un vagon

mă rup de obişnuinţe şi încerc ceva nou
în care te înscriu în cercul înalt
ce se rostogoleşte prin timp
şi tu vrei să-l opreşti
cu două degete subţiri şi flămânde.

nu-mi mai încap cuvintele în vorbe
mă răzbun cu ochii
pe trupul tău ca un crin îmbobocit