Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    Nicolae Vălăreanu Sârbu. Poeme: Nu-mi văd aripile

    Nicolae Vălăreanu Sârbu

     

     

     

     

     

    Poeme

     

    Nu-mi văd aripile
    Noaptea stinge focul cu apele întunericului
    vărsate din cer
    pământul îşi întoarce faţa brăzdată de riduri
    chiar dacă e bolnav de aşteptare
    rădăcinile fug în adânc
    dar nu se lasă ameţite
    se aude pulsul inimii
    cum urcă la suprafaţă seva.

    Nu-mi văd aripile
    de pasăre
    şi tânjesc cu ochii aţintiţi
    la un zbor care spintecă norii.

    Când o să revin îţi las cuvintele
    pe hârtie
    să-mi păstrezi fiorul vieţii
    în memorie.

     

    ros de furie
    s-a îmbătat cu agheasma primă
    ca toţi aghesmuiţii
    când şi-a amintit momentul l-a contestat
    cu cereri repetate

    ros de furie ca un taur rănit în arenă
    are ochii acoperiţi de iluzii
    şi vede o singură culoare
    ca un foc aprins

     

    Noaptea fântânilor
    Noaptea a rămas în fântâni secate,
    trec pe lângă apele râului,
    mă-ntorc în amintiri și-mi refac timpul
    prin care am crescut liber.

    Nu știu cum privești din fundul ochiului
    patimile care nu-i lasă odihnă somnului
    și mă-nfășoară în fibrele cuvintelor
    țesute de iubiri pe paturi de iarbă .

    Tu îți lași lacrimile să ude trandafirii,
    ei nu înțeapă mai des decât vorbele
    din diminețile desprinse de făgăduieli
    cu armurile rupte și puse pe masă
    mai devreme decât răsăritul.
    Mă înconjoară nestatornicia,
    păcatul care mocnește ca un foc între cărbuni.

    Chiar dacă te obosesc drumurile,
    important e cine ajunge la capăt
    și găsește cheia pe raft,
    să deschidă porțile încrederii în sine.

    Ți-am intuit gândurile și aștept,
    să mă zidești în ele
    fără să se dărâme vreodată
    de furtuni.

    Mă las pradă întunericului
    și simt cum se topește
    în amintirile din care te privesc
    mereu tânără.

     

    Magii răsăritului
    Lumina mă dezghioacă de coaje
    pătrunde în interior,
    cu degete transparente
    aduce-n căușul palmei sufletul
    și nu-l poate scoate.

    Ca o rază se desprinde
    și dă binețe cerului
    cu înălțimi de gând.

    Din întuneric
    se naște un cântec de flaut
    cu dans de iele.

    Din depărtare
    sosesc în goana cailor
    magii răsăritului.

    ochiul împarte cu tine privirea
    mâinile ei frumoase
    îmi strâng anotimpurile în pumni
    și nu le lasă să plece

    noaptea mă descîntă
    de credința-n veșnicii
    și adorm cu stelele-n brațe
    să uit
    când lumina se topește
    în gândurile răstignite pe trupul
    din pământul în care m-am născut

    ochiul împarte cu tine privirea
    și stă ascuns în unghiul de veghe
    pînă la ivirea zorilor speranței
    când se deschid porțile adevărului
    și cineva mă strigă să vin repede;
    ,,iată raiul în care vrei să intri”

    dacă voi nu m-ațí crezut niciunul
    eu v- am crezut pe voi toți ai mei
    în fiecare anotimp îndumnezeit
    pe care l-am strâns î n pumni
    și vi-l dăruiesc.

    cu iubirea pe buze
    m-am întristat pe drum
    în apa fântânilor
    însetat de adevăr
    nu mi-am revenit

    rupt din calendarul verii
    n-am găsit umbra
    să mă ascund de soare

    pentru alt anotimp nisipos
    sosesc la tine
    cu iubirea pe buze

    acum trăiesc bucuria
    înstrăinată de răni
    vindecate din teamă

     

    Într-o noapte lipsită de cer

    Dacă ar şti adevărul
    cu toţii ar fi revoltaţi,
    nu-l vor afla niciodată,
    în imperiul tăcereii nu poţi pătrunde,
    se înţelege faptul de la intrare.

    Am locuit prin apropiere
    într-o comunitate fără frontiere,
    acolo unde nimic nu-i reglementat,
    reclamaţiile făcute sunt de prisos.

    Nu este nicio lumină ruptă din întuneric,
    prin beznă nu se poate dibui norocul,
    într-o noapte lipsită de cer
    timpul este gârbov şi sprinten,
    îşi îndeplineşte sarcinile mutante
    cu fericirea pusă la iernat.

    În fiecare clipă de nelinişte
    ştiu ce paşi mă aşteaptă,
    ce drum ocoleşte iadul,
    pe dincolo de stâlpii cunoaşterii.

    Fără să mă ucidă boala
    care îşi face loc în trup
    mă plimbă până obosesc
    cu pământ în mâini,
    o rog să mă ierte.

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5