Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: POEME. Soare-n ferestre …

Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

 

 

 

POEME

Soare-n ferestre

Se așază soarele-n ferestre,
florile surâd și se înclină pe rând
cu gingășia unui dans de pasăre.

Într-o vreme cînd vin fluturii aurii,
să scuture roua dimineților de vară
grădinile îmbracă veșminte de smarald.

Lumina-i cristalină pe toate fețele,
o piramidă şlefuită
în care te vezi ca-n oglindă.

E dincolo de de cuvinte
trăirea care izvorăște din inimi
cu lăuntricul bucuriei de a fi
pe aripile cântecului ce te înalță
într-o lume cu alte dimensiuni.

 

Localizare temerară

Acolo unde drumul face o buclă
citesc cu atentie indicatoarele
şi las în urmă toate inhibiţiile,
pătrund pe aleea îngustă a lumii opuse,
intru în imperiul privilegiilor şocante.

Nu se află înăuntru înţelepţi
doar nişte inşi cu gusturi îndoielnice
mult prea scumpe pentru moravurile lor
care se scaldă în mocirla ilegală
a unei vieţi fără ieşire,
ruptă de restul semenilor.

Aici toţi care se află
au sindromul de temere
fără să ştie de ce.

Păsările zboară
cu multă băgare de seamă,
nu există milă.

 

Suntem sortiţi unor schimbări

Îşi mută sufletul în alt trup,
l-am simţit cum îi tremura inima.

Încearcă să rămână acelaşi om exuberant
cu îmbrăţişările la el.

Zilele au devenit ape de trecere între lumi
care merg mai departe împreună,
încap într-un univers inelar
care nu se sfârşeşte niciodată.

Suntem sortiţi unor schimbări
şi timpul se comprimă în sine,
lumina mângâie pe fiecare om
cu vocea neauzită a clopotelor solare.

 

Umbra este cu faţa la mine

S-au aprins cuvintele şi lumina sclipitoare
a devenit albă ca o hârtie lucioasă
pe care nu pot să scriu poeme albe,
între noi a rămas doar o noapte de meditaţie.

Dimineţile sunt ploioase,
zilele se alungă singure, fug să nu se ajungă,
tu te îndepărzezi odată cu ele pe aceleaşi drumuri înguste
care păstrează teama sedimentată sub pietre,
nu pot să-ţi descriu peisajul
sufletul tău ar îmbrăţişa efortul depus
care nu se mai reface fără vindecarea rănilor.

Aerul se respiră greu
şi nu mă ajuţi să-l filtrez
cu plămânii tăi puternici din pieptul arătos.

Umbra este cu faţa la mine
şi aproape n-o văd
din cauza luminii care mă caută peste tot.
Pământul prinde pojghiţa destinului său
şi se poate vinde la mezat
ca şi vorbele iefine.

Doar păsările cu cerul în aripi, îl privesc atent
şi zboară prin anotimpuri supuse la schimbări
ce nu pot fi prevăzute.
Singurătatea se adânceşte în gândurile trecute,
dragostea aţipeşte şi ea pe filele
unei cărţi ce nu se mai termină,
tu îi fixezi paginile, îmi împarţi timpul
încât să încapă şi viaţa viitoare între coperţi
ca un corolar al împlinirii.

Doamne, mă rog şi eu să împart cu tine paginile,
atâtea câte vor fi.

 

Te crezi cine nu eşti

Printre degete se scurge viaţa
n-ai timp să gândeşti,
percepi totul cu întârziere,
te consumi pe drumuri cu stavile şi lungi.

Clipele se rup din tine prea repede
abia atingi înţelesul şi experienţa bătrâneţii,
te crezi cine nu eşti
şi pământul îţi fuge de sub picioare,
te prinde sfârşitul
ca o întâmplare neprevăzută
şi încerci să te ierţi
când nu-i nicio scăpare,
degetele tale nici nu mai stau drepte.

 

Ca nişte apostoli

Nu-mi prind cuvintele rădăcini,
se mulţumesc să se aşeze la masă
într-o meditaţie hipnotică.
Înserarea fuge de la fereastră mai spre grădină,
noaptea caută o lucarnă deschisă
pentru păsările încă nehotărâte.

Mă îndepărtez de colţurile rămase libere,
fac semne în calendarele lunii
pentru gândurile care vor veni acasă,
să intre în pielea fragedă a copilăriei
cu o bucurie atinsă de atâta aşteptare
încât abia o scot din amintiri.
S-au produs schimbări neaşteptate
care te prefac într-un străin veritabil
ce nu-şi mai recunoaşte locurile.

Oamenii se întreabă cine eşti şi ce cauti
şi abia apoi te recunosc, se luminează la faţă,
se strâng mai mulţi şi ascultă cu plăcere
orice noutate venită din afară
ca nişte apostoli ai îndreptării lumii.

 

Mai presus de cuvinte

După ploaie, simt miros de flori de salcâm,
mă străbate o bucurie neaşteptată,
păsările sunt cuprinse de o frenezie ciudată
de parcă sunt într-un concert sui-generis
şi toată suflarea ascultă
cu o plăcere lăuntrică şi eclatantă.

Fără să mă pierd în vâltoare,
îmi apar imagini din copilărie
când rămâneam singur în pădurea de salcâmi înfloriţi
în jurul solstiţiului de vară,
atunci albinele mai harnice decât oricând
erau tot într-un zumzet nebun.

Ceva din mine păstrează simfonia albă
în amintirile care cad în târziul ochilor
cu acea visare de ninsoare somnoroasă
care te scoate din grijile zilei
şi face din tine o fiinţă gânditoare
mai presus de cuvinte.

 

Inima mea-i deschisă într-o carte

Dintr-o întorsătură nebănuit de perversă
o femeie încearcă să mă scoată
şi o face cu bună intenţie.

Doamnă eşti singura care ai înţeles totul,
ai privit atent unde trebuie,
nu ştiu cum să mă rup de situaţie,
să păşesc pe drumul pe care-am pornit
fără să mă lovesc de alte piedici.

Este normal să respecţi restricţiile
din principiu şi nu obligat,
le consider atât de obişnuite
încât nu mă inspiră la intoleranţă,
n-am nevoie de îndrumători
şi nici de prieteni sus puşi.

Inima mea-i deschisă într-o carte,
femeia care o citeşte seara
ştie că o iubesc cu mierea cuvintelor
şi se simte fericită.

Dacă se termină bine
orice întâmplare devine o poveste
care rămâne nespusă.

 

În clopotele vremii

Cerurile filtrează lumina,
vântul se întrece cu umbrele norilor.
pământul se întoarce cu faţa la soare,

ziua prinde în braţe păsările timpului
şi încerc să zbor spre nesfârşitul facerii
de la începuturile lumii.

Oamenii trec grăbiţi pe lângă bariere
fără să se roage de nimeni,
îşi salvează cu greu vorbele dulci.

Flămândele limbi îşi aleg cuvintele
cum albinele culeg florile de nectar
şi le sădesc în ispititoare dorinţe
pentru iernile care vor veni.

Mă îmbăt cu aromele serilor de tei
apoi aştept să se verse eternitatea
în clopotele vremii.

 

            Nicolae Vălăreanu Sârbu
                           Sibiu,  22.08.2017.   

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 26 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5