Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

    Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU: POEME. Soare-n ferestre …

    Nicolae VĂLĂREANU SÂRBU

     

     

     

    POEME

    Soare-n ferestre

    Se așază soarele-n ferestre,
    florile surâd și se înclină pe rând
    cu gingășia unui dans de pasăre.

    Într-o vreme cînd vin fluturii aurii,
    să scuture roua dimineților de vară
    grădinile îmbracă veșminte de smarald.

    Lumina-i cristalină pe toate fețele,
    o piramidă şlefuită
    în care te vezi ca-n oglindă.

    E dincolo de de cuvinte
    trăirea care izvorăște din inimi
    cu lăuntricul bucuriei de a fi
    pe aripile cântecului ce te înalță
    într-o lume cu alte dimensiuni.

     

    Localizare temerară

    Acolo unde drumul face o buclă
    citesc cu atentie indicatoarele
    şi las în urmă toate inhibiţiile,
    pătrund pe aleea îngustă a lumii opuse,
    intru în imperiul privilegiilor şocante.

    Nu se află înăuntru înţelepţi
    doar nişte inşi cu gusturi îndoielnice
    mult prea scumpe pentru moravurile lor
    care se scaldă în mocirla ilegală
    a unei vieţi fără ieşire,
    ruptă de restul semenilor.

    Aici toţi care se află
    au sindromul de temere
    fără să ştie de ce.

    Păsările zboară
    cu multă băgare de seamă,
    nu există milă.

     

    Suntem sortiţi unor schimbări

    Îşi mută sufletul în alt trup,
    l-am simţit cum îi tremura inima.

    Încearcă să rămână acelaşi om exuberant
    cu îmbrăţişările la el.

    Zilele au devenit ape de trecere între lumi
    care merg mai departe împreună,
    încap într-un univers inelar
    care nu se sfârşeşte niciodată.

    Suntem sortiţi unor schimbări
    şi timpul se comprimă în sine,
    lumina mângâie pe fiecare om
    cu vocea neauzită a clopotelor solare.

     

    Umbra este cu faţa la mine

    S-au aprins cuvintele şi lumina sclipitoare
    a devenit albă ca o hârtie lucioasă
    pe care nu pot să scriu poeme albe,
    între noi a rămas doar o noapte de meditaţie.

    Dimineţile sunt ploioase,
    zilele se alungă singure, fug să nu se ajungă,
    tu te îndepărzezi odată cu ele pe aceleaşi drumuri înguste
    care păstrează teama sedimentată sub pietre,
    nu pot să-ţi descriu peisajul
    sufletul tău ar îmbrăţişa efortul depus
    care nu se mai reface fără vindecarea rănilor.

    Aerul se respiră greu
    şi nu mă ajuţi să-l filtrez
    cu plămânii tăi puternici din pieptul arătos.

    Umbra este cu faţa la mine
    şi aproape n-o văd
    din cauza luminii care mă caută peste tot.
    Pământul prinde pojghiţa destinului său
    şi se poate vinde la mezat
    ca şi vorbele iefine.

    Doar păsările cu cerul în aripi, îl privesc atent
    şi zboară prin anotimpuri supuse la schimbări
    ce nu pot fi prevăzute.
    Singurătatea se adânceşte în gândurile trecute,
    dragostea aţipeşte şi ea pe filele
    unei cărţi ce nu se mai termină,
    tu îi fixezi paginile, îmi împarţi timpul
    încât să încapă şi viaţa viitoare între coperţi
    ca un corolar al împlinirii.

    Doamne, mă rog şi eu să împart cu tine paginile,
    atâtea câte vor fi.

     

    Te crezi cine nu eşti

    Printre degete se scurge viaţa
    n-ai timp să gândeşti,
    percepi totul cu întârziere,
    te consumi pe drumuri cu stavile şi lungi.

    Clipele se rup din tine prea repede
    abia atingi înţelesul şi experienţa bătrâneţii,
    te crezi cine nu eşti
    şi pământul îţi fuge de sub picioare,
    te prinde sfârşitul
    ca o întâmplare neprevăzută
    şi încerci să te ierţi
    când nu-i nicio scăpare,
    degetele tale nici nu mai stau drepte.

     

    Ca nişte apostoli

    Nu-mi prind cuvintele rădăcini,
    se mulţumesc să se aşeze la masă
    într-o meditaţie hipnotică.
    Înserarea fuge de la fereastră mai spre grădină,
    noaptea caută o lucarnă deschisă
    pentru păsările încă nehotărâte.

    Mă îndepărtez de colţurile rămase libere,
    fac semne în calendarele lunii
    pentru gândurile care vor veni acasă,
    să intre în pielea fragedă a copilăriei
    cu o bucurie atinsă de atâta aşteptare
    încât abia o scot din amintiri.
    S-au produs schimbări neaşteptate
    care te prefac într-un străin veritabil
    ce nu-şi mai recunoaşte locurile.

    Oamenii se întreabă cine eşti şi ce cauti
    şi abia apoi te recunosc, se luminează la faţă,
    se strâng mai mulţi şi ascultă cu plăcere
    orice noutate venită din afară
    ca nişte apostoli ai îndreptării lumii.

     

    Mai presus de cuvinte

    După ploaie, simt miros de flori de salcâm,
    mă străbate o bucurie neaşteptată,
    păsările sunt cuprinse de o frenezie ciudată
    de parcă sunt într-un concert sui-generis
    şi toată suflarea ascultă
    cu o plăcere lăuntrică şi eclatantă.

    Fără să mă pierd în vâltoare,
    îmi apar imagini din copilărie
    când rămâneam singur în pădurea de salcâmi înfloriţi
    în jurul solstiţiului de vară,
    atunci albinele mai harnice decât oricând
    erau tot într-un zumzet nebun.

    Ceva din mine păstrează simfonia albă
    în amintirile care cad în târziul ochilor
    cu acea visare de ninsoare somnoroasă
    care te scoate din grijile zilei
    şi face din tine o fiinţă gânditoare
    mai presus de cuvinte.

     

    Inima mea-i deschisă într-o carte

    Dintr-o întorsătură nebănuit de perversă
    o femeie încearcă să mă scoată
    şi o face cu bună intenţie.

    Doamnă eşti singura care ai înţeles totul,
    ai privit atent unde trebuie,
    nu ştiu cum să mă rup de situaţie,
    să păşesc pe drumul pe care-am pornit
    fără să mă lovesc de alte piedici.

    Este normal să respecţi restricţiile
    din principiu şi nu obligat,
    le consider atât de obişnuite
    încât nu mă inspiră la intoleranţă,
    n-am nevoie de îndrumători
    şi nici de prieteni sus puşi.

    Inima mea-i deschisă într-o carte,
    femeia care o citeşte seara
    ştie că o iubesc cu mierea cuvintelor
    şi se simte fericită.

    Dacă se termină bine
    orice întâmplare devine o poveste
    care rămâne nespusă.

     

    În clopotele vremii

    Cerurile filtrează lumina,
    vântul se întrece cu umbrele norilor.
    pământul se întoarce cu faţa la soare,

    ziua prinde în braţe păsările timpului
    şi încerc să zbor spre nesfârşitul facerii
    de la începuturile lumii.

    Oamenii trec grăbiţi pe lângă bariere
    fără să se roage de nimeni,
    îşi salvează cu greu vorbele dulci.

    Flămândele limbi îşi aleg cuvintele
    cum albinele culeg florile de nectar
    şi le sădesc în ispititoare dorinţe
    pentru iernile care vor veni.

    Mă îmbăt cu aromele serilor de tei
    apoi aştept să se verse eternitatea
    în clopotele vremii.

     

                Nicolae Vălăreanu Sârbu
                               Sibiu,  22.08.2017.   

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5