Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    Nicolae Vălăreanu Sârbu: ,,Poemele iernii”

    Nicolae Vălăreanu Sârbu
    ,,Poemele iernii”

     

     
    Vine iarna lupilor


    Au cuvintele strânse de gât,
    falsul lor muşcă din oameni
    încât gurile rele să se sature
    de aroganţa afişată zilnic,
    ca pe singura şansă
    prin care ne salvează
    de la dezastru.

    Au suferit propria cădere
    îşi scot ochii unii la alţii în public
    de parcă ar lăsa păcatele la mănăstire
    închise în altar
    şi se retrag pentru iertare.
    Azi chiar dacă-şi spală mâinile murdare
    şi vor să te însoţească
    rămâi contrariat de schimbare.

    Oricum lupii liguşesc victima
    să se ofere singură
    şi nu se mai păstreză nici un cuvânt
    ori strângere de mână
    care obligă.

     

    În noaptea de ger


    În noaptea de ger
    crapă pietrele plângând
    sub pojghiţa de gheaţă
    din oasele drumului.

    Oameni mor pe undeva
    copiii sărmani la fel
    razele lunii sunt reci
    oraşul e închis în sine
    ca moartea-n naştere.
    Câţiva se fac nevăzuţi
    pe străzile drepte
    îşi lasă răceala afară
    şi urcă
    într-o piramidă cu camere.
    Se înfurie vântul,
    în pieptul celor singuri
    bat clopotele,
    îngerii îngheţaţi
    pe la geamurile înflorate
    se grăbesc.

    În noaptea asta
    eşti despuiat
    de toate învelişurile.
    Vino odată dimineaţă
    îşi zice gândul –
    să omor noaptea
    cu un înger de lumină
    să o transform în abur
    ca la începutul lumii.

     

    Ninsorile care vor veni


    Nu-i nici o mirare că te-am iubit
    poţi întreba vântul,
    câmpiile pe care a trecut nestingherit
    nebănuindu-l de ploile repezi.

    Nu mai întreba pe nimeni!
    Întreabă-ţi inima, un copac desfrunzit,
    uitat de toamne pe marginea unui râu
    unde locuiesc păsările iernii.

    Ninsorile care vor veni
    ne vor găsi la margine de solstiţiu,
    purtând colinde de crăciun în glas,
    în săniile trase de caii vântului.

    Noaptea ne vor căuta stelele prin vise,
    cum vom traversa anotimpurile împreună
    şi unde ne vom pune casa de sticlă,
    departe de furtunile capricornului.

     

    Cum vom învinge iarna


    O să se răzbune iarna, iubito…!

    Vom trage cu frânghiile săniile din cer,
    pân-ce ne vin caii zăpezii.

    Vom lega clopotele de norii albi,
    până se vor sparge ninsorile.

    Cu sunetele lor vor ucide tăcerea,
    ne va intra cenuşa în piele,

    o să încălzim hainele cu verile trecute,
    apoi vom trece pe pârtii ca vântul,

    ne vom înghesui unul în altul sub pene
    şi ne vom sufla gândurile în piepturi.
    Focul va arde în noi mocnit.
    Iarna va pleca singură…

     

    Ninsori şi sănii de vânt


    ai venit să-ţi umpli trecutul cu întâmplări
    smulse din gura rătăciţilor călători
    care nu şi-au găsit rostul
    porţile au picioarele împiedicate
    iar pe stâlpi curg iluziile şiroaie

    nopţile de pământ se adâncesc mereu
    deveninind o groapă comună
    unde se aşează paturi de frunze şi sticle cu vin
    să se simtă bine condamnaţii la moarte
    până li se comută pedeapsa

    toată lumea se crede neîndreptăţită
    de atâta aşteptare-n dezordine

    numai plămânii arborilor sângerau pe frunze
    la fiecare toamnă găsită vraişte
    fără puterea de a opri păsările să-i cânte

     

    Mă vor răni ninsorile


    Mă vor răni ninsorile cu alb,
    din acest unghi prin care trece vântul
    nici nu mai ştiu cărarea şi-n spărtura nopţii
    au îngheţat stelele părăsindu-mă pe rând.
    Pe urmele mele se apropie lupii
    arborii şi lumina pe care o port
    a unui felinar uitat în noapte
    mă salvează până la femeia în alb
    care mă culcă cu descântece pe genunchi
    adeverind povestea iubirii la prima vedere.
    Sunt semne că vinul fiert
    face minunile pe care le visează
    de a rămâne vindecată de întâmplare.

    Nu ştiu dacă paşii mei se vor mai întoarce
    rămâne dorul de femeia despovărată,
    de visele lumii ca de propriile ei haine
    şi de câteva zile împovărată cu dragoste.

     

    Drum de iarnă


    De undeva mă caută umbra,
    lumina-i pe aprope şi o alungă,
    cu ochii de ceaţă urcă pe dealuri
    şi nu mai văd casa de lângă râu.

    Poate vântul ori zăpezile troienite
    mi-au încurcat cărările şi pădurile,
    nu mai înţeleg nimic,
    umbra mă caută şi sălbăticiuni o păzesc.

    Nici stelele nu călătoresc
    pe orbitele obişnuite,
    toată suflarea are o teamă de-ntuneric,
    singurătatea se înconjoară de moarte.

    Vezi femeile cum trec mai departe
    prin aceste ruginite presimţiri!
    Tu respiri aerul florilor de ger
    iar ele se topesc în mirosul tău.

    Copacii se înclină spre drum,
    noi trecem spre marginea cerului
    unde apele se purifică-n lumină
    pe sub poduri de gheaţă.

    Cineva ne îmbărbăteaza prin cuvinte,
    să luăm în palme un bulgăre de lut,
    să-l aruncăm pe deasupra capului
    fără să mai privim înapoi,

    dar cine se poate desprinde de trecut.

     

     

    Poveste de iarnă


    Era pe când iarna a divorţat de ger,
    ninsoarile se ştergeau pe frunte,
    semănau cu femeile la plimbare
    când le întâmpină florăresele pe străzi
    cu bucuria din ochii ghioceilor.

    Cred că iarna a fugit din casele lor;
    a rămas soarele, atârnat de ferestre,
    să-şi amintească de lumină şi apă;
    se dezgheaţă pământul şi aburii se ridică-n cer…

    Noaptea-şi mai încearcă puterile cu minus,
    doar atunci când o cuprinde ceaţa
    şi i se văluresc marginile de vânt
    peste şipotul desluşit al pâraielor.

    Dimineaţa, pe sub cerul decolorat,
    când orizontul îşi măreşte distanţele,
    apari ca o limbă mişcată pe semicerc,
    în direcţia în care fuge timpul.

    Vine primăvara ca o mângâiere de femeie
    cu buclele peste obrazul zilelor;
    simt cum şi-n mine sângele se răsfaţă
    în pendulări după un fluture mut.

     

    Plugurile ară noaptea


    Se aprinde lumina-n casa pustie
    o pasăre neagră e la fereastră
    cineva apasă clapele pianului
    să prind în auz ce nu se vede
    să văd cu degetele ce nu se spune.

    Îngerii zilei sunt la copacul vieţii
    să mă ungă cu mirosuri sfinte
    tot ce bântuie tăcerea să fugă
    să urc prin mine fără teamă
    pe scara interioară a luminii
    la bradul împodobit din camera de zi
    unde vor petrece musafirii
    ultima zi a anului.

    Afară ninsorile se aştern
    cu fluturi albi înstelaţi
    şi îmbracă o noua măsură,
    plugurile ară noaptea
    unitatea adăugată a timpului.

    Sibiu, 14.12.2016



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    1 comentariu la acestă însemnare

    1. Jenny Cuceu spune:

      Minunat, frumos, sensibil în tot ce spuneti si gînditi!
      Cu voce blîndâ, linistitoare, asternutâ pe hîrtie în versuri calde, simti
      cum îti împrospâteazâ sufletul citindu-le acum, aici, în plinâ iarnâ suedezâ….

      D-le Sîrbu, permiteti-mi sâ vâ adresez urârile mele de sânâtate, bucurii, realizâri,
      succese în tot ce faceti si realizati, alâturi de traditionala urare strâmoseascâ de
      „Sârbâtori fericite de Crâciun si Anul Nou!”

      Cu un deosebit respect,
      Jenny

    Lasă un comentariu

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5