Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    NIETZSCHE ÎNTRE RĂSĂRITUL ZEILOR ŞI AMURGUL LOR

    Autor: Alexandru Florin ȚENE
    Primit pentru publicare: 8 Apr. 2022
    Editor: Ion ISTRATE
    Copyright: © 2022 Alexandru Florin Țene, © 2022 luceafarul.net
    © 2022 by Agata
    Scopul publicării: promovarea și diseminarea informațiilor culturale.
    Este exclus scopul pentru a obține avantaj pecuniar Revistei Luceafărul sau autorilor publicați.
    NB
    Conținutul acestei publicații nu reprezintă în mod oficial opinia revistei Luceafărul.net, a cărei unică responsabilitate este de a publica opiniile colaboratorilor ei. Răspunderea privind corectitudinea și coerența informațiilor prezentate, precum și eventuale consecințe revin autorilor, conform prevederilor legale.


    Pornind de la finitudinea condiţiei umane, Nietzsche
    caută să redescopere „cărarea pierdută” către empireu. În
    lucrarea Werke filozoful caută un simbol prin care să înţeleagă
    „sensul religios” ca un reazem supranatural. Reînnodând firul
    din prima perioadă a creaţiei sale, în care zeii greci îşi găsiseră
    loc în omagiile sale, Nietzsche consemnează în „Amurgul
    idolilor” dorinţa de întoarcere a lui Dionysos, aceasta
    constituindu-se ca un testament: „Nu cunosc un simbolism mai
    înalt decât acest simbolism grec, cel al cultului dionisian”.
    Filozoful abandonează armele revoltei sale contra zeilor la
    poalele miticului Olimp. Aura de „teologie negativă” (cum
    scria Heidegger în „Nietzsche” Gunter Neske Verlag,
    Pfullingen, 1961, Zweiter Band, p. 348), pentru gândirea
    nietzscheană, a însoţit tot timpul mersul gândirii sale. Acesta
    prin lucrările lui din anul 1888 a pregătit preschimbarea
    „teologiei negative” în „teologia pozitivă”, ce ne aduce în plin
    plan contradicţia nietzscheniană, ce trece de la „asfinţitul
    zeilor” la pregătirea spaţiului pentru „apoteoza” lor. Perceput
    ca demolator de idoli, ca oponent faţă de tradiţia culturală, ca
    iconoclast faţă de orice autoritate spirituală în afară de aceea a
    spiritului propriu, Nietzsche ridică statui în opera sa altor idoli
    noi. Karl Jaspers în lucrarea sa „Nietysche. Einfuhrung în des
    Verstandnis seines Philosophierens” (Berlin und Leipzing,
    1936) preciza că trăsătura fundamentală a gândirii lui
    Nietzsche „autocontrazicerea”, a îndepărtat de multe ori din
    logica multitudinilor exegeze ideea că, în numele pasiunii
    pentru contradicţii şi antiteze, autorul „Naşterii tragediei” va
    căuta să-şi imagineze, după „amurgul zeilor”, cum va arăta
    „răsăritul zeilor” noi. Stefan Zweig vedea în fostul profesor de
    filologie clasică de la Universitatea din Basel „un geniu al
    întorsăturilor, al contrazicerilor violente” (Tolstoi. Nietysche,
    Bucureşti, Editura Cugetarea, f. a., p. 182), pe motivul că
    acesta se complace, în jocul instabil al negaţiei şi afirmaţiei,
    dar şi în luxurianta proliferare de antinomii. Autorul volumului
    „Clipe astrale ale omenirii” explica evoluţia gândirii lui
    Nietzsche de la contestarea zeilor la nostalgia lor. Evoluţia
    gândirii acestuia a fost sinuasă, bogată în neaşteptate fiorduri,
    cu drumul secmentat de mai multe etape. Trăsătura etapelor lui
    Nietzsche a stârnit dispute în rândul comentatorilor săi. Karl
    Jaspers, în monografia dedicată lui Nietzsche, împarte evoluţia
    cugetării lui în trei perioade: 1 – perioada încrederii în cultură şi
    genii (până la 1876); 2 – perioada încrederii pozitiviste în
    ştiinţă (până la 1881); şi 3 – perioada elaborării unei „noi”
    filosofii impregnate de viziunea profetică a filosofului (până la
    sfârşitul lui 1888). Dincolo de latitudinea capricioasă a
    paradoxurilor şi aforismelor proteice, gândirea lui Nietzsche, în
    esenţa şi configuraţia ei intimă, ascunde disponibilităţi aparent
    nebănuite de conformism, de blândă regrupare a motivaţiilor în
    jurul unor noi centre de autoritate după ce, cu obstinaţie, le
    contestase, rând pe rând, pe cele dinaintea sa. Acest joc al
    contrastelor îşi face prezenţa printr-un ritm constant în opera
    sa. În prima perioadă a creaţiei sale, Nietzsche se evidenţiază
    prin devoţiunea şi extazul faţă de „genii”şi „idoli”. Trecând de
    la o extremă la alta, Nietzsche nu aboleşte definitiv perspectiva
    credinţei în zei, ci doreşte să spulbere numai credinţa în
    anumiţi zei, cei cărora el le-a declarat „război”. În „Amurgul
    zeilor”, după încântarea produsă de priveliştea idolilor
    dărâmaţi, Nietzsche înserează capitolul Ce le datorez anticilor,
    în care apelează la un zeu, străvechiul Dionysos, chemându-l să
    protejeze viaţa, să simbolizeze voinţa de viaţă printr-o
    „doctrină a misterelor” în care „durerea este sanctificată”.
    (Friedrich Nietzsche, Werke. Klassiker Ausgabe, Band I-VIII,
    Alfred Kroner Verlag, Leipzig, f. a. p. 198). El susţine în
    „Anticrist” că civilizaţia a decăzut 128 pentru că s-a lăsat
    subjugată într-o perioadă îndelungată de religia creştină şi în
    acest interval de timp n-a mai creat un alt Dumnezeu:
    „Aproape două mii de ani şi nici un alt dumnezeu nou.”
    Imaginea unei civilizaţii secătuită de o religie bolnavă
    reprezintă, după Nietzsche, un „spectacol pentru zei”. Dar
    pentru care zei? Pentru cei care „apun”, sau pentru cei care
    „răsar”? Evident, pentru cei care răsar, deoarece subliniază mai
    departe Nietzsche, „steluţa mică, jalnic de mică, care se
    numeşte Pământ, merită poate singură, din pricina acestui caz
    ciudat, un interes divin, o privire dumnezeiască”… (F.
    Nietzsche, Werke, p. 257). Această”metafizică de artist” are în
    centrul ei un Dumnezeu învestit cu acele trăsături pe care
    filosoful le rezervă zeilor „adevăraţi”, meniţi să le ia locul celor
    „falşi”: „un dumnezeu-artist, total lipsit de scrupule şi amoral,
    pentru care creaţia sau distrugerea, binele sau răul, sunt
    manifestări ale capriciului şi suveranităţii sale, care se
    descarcă, în crearea lumilor, de zbuciumul plenitudinii sale şi
    de prisosul ei, de durerea contrastelor acumulate în el însusşi”.
    (Ibidem, Band I, p. 36). Acest zeu evocat nu este altul decât
    Dionysos, zeul grec pa care în faza finală a lucrării Ecce homo
    Nietzsche îl va opune divinităţii creştine., căruia îi va închina
    stihuri, Ditirambi către Dionysos, şi cu al cărui nume filosoful
    însuşi îşi va semna scrisorile în anii de eclipsă mintală. Revolta
    lui contra miturilor până când a văzut o posibilă instaurare a
    unei mitologii noi, în care zeii nu se mai nasc pe înaltele
    olimpuri, ci pe postamentul propriei lui filosofii, împrumutând
    chiar aura biografiei lui spirituale. Aşa cum sugerează, fără
    modestie, în lucrarea sa Ecce homo, devorat de optica megalomană
    a ultimilor ani ai vieţii, ani cruzi de boală, filosoful dorea
    să se erijeze el însuşi în idol, în profet, care să vestească o nouă
    eră a culturii umanităţii. Precum, mai târziu la noi, M. Beniuc
    ce se erija în toboşarul vremurilor noi. În Amurgul idolilor,
    scria despre sine:am dat umanităţii cea mai profundă carte pe
    care o are, al meu Zarathustra, şi se consideră, fără nici o
    ezitare, ultimul discipol al filosofului Dionysos şi dascălul
    eternei reîntoarceri. (F. Nietzsche, Werke, Band VII, p. 14.). În
    timp ce demolează pe Socrate, acest despotic logician care
    destramă înţelepciunea instinctivă, uşă unică prin care filosofia
    greacă de până la Nietzsche privise lumea; paradisul fanteziei,
    pedepsit de biciul silogismelor, îngheaţă sub veghea nemiloasă
    a raţiunii. „Dialectica optimistă” a lui Socrate distruge muzica
    tragediei. Combătându-l pe Rousseau, Nietzsche consideră că,
    de la natură, omul posedă o fire demonică, predestinată pentru
    tragic, că el este implacabil sortit să interpreteze veşnic pe
    scena lumii rolul personajului tragic. Simbolul lui Prometeu,
    învingătorul zeilor, exprimă la filosof sensul etic al
    pesimismului, o justificare a eternei suferinţe, o imagine a
    zădărniciei condiţiei umane, faţă de orice speranţă sau dorinţă
    de ameliorare este fără rost şi care impune întotdeauna un
    tragic sacrificiu.

    AL.Florin Țene



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5