Primit pentru publicare: 02 nov.2014.
Autor: Ion N. OPREA
Postat:03 nov.2014

„Niveluri de viaţă”, nu din România, ci din cartea lui Julian Barnes, Editura Nemira”

           „…Omul există cât timp îl poţi întâlni în amintiri”

În 2011 când juriul Man  Booker i-a acordat prestigiosul premiu pentru „Niveluri de viaţă” a spus despre autorul ei  Julian  Barnes că „e un magician al inimii, un magician fără rival”.

În cartea aceasta a englezului descoperim personaje care se plimbă cu balonul  şi de acolo privesc lumea, oameni care fac fotografii, dar iubesc şi suferă în viaţa aceasta. Este o carte despre cum e „să pui laolaltă” două lucruri, doi oameni, şi apoi totul să se ducă de râpă, ca şi în unele căsătorii actuale, completăm noi.

„Un scriitor poate fi analizat din trei puncte de vedere: poate fi considerat povestitor, profesor sau vrăjitor. Un mare scriitor combină toate cele trei ipostaze – povestitor, profesor şi vrăjitor – dar vrăjitorul din el predomină şi îl face un scriitor major”, a spus Luca Dinulescu la lansarea cărţii, care a avut loc  în mansarda Librăriei Bastilia în ziua de 8 mai 2014, în prezenţa asistenţei, dar şi a lui Radu Paraschivescu, traducătorul, unele ziare intitulând şi prezentând-o chiar cu titlul „Vrăjitorul Julian Barnes”, ceea ce a plăcut cititorilor.

Traducând din anul 1990 cel puţin cinci cărţi de Barnes, Radu Paraschivescu îl consideră ca fiind mai apreciat de publicul român decât cel britanic, care îl consideră prea heteroclit, uşor superficial, în ciuda faptului că şi acolo, fireşte, îşi are fanii lui, scrie presa care se ocupă de ei,  autor şi traducător.

Considerându-l apropiat de cultura şi cartea fericirii, Marius Chivu îl vede  pe Barnes cu mai mică priză la publicul  englez, dar în ce îl priveşte pe sine, susţine că îi caută cărţile şi i le citeşte cu interes. El apreciază la Barnes faptul că în Niveluri de viaţă „pune la un loc scrisul ca eseist, ficţiunea ca broderie a personajelor, scriind despre moarte, vorbind deschis despre ea.” La  Radu Paraschivescu  “scrisul pe tema morţii este într-adevăr un act delicat, greu de întreprins, dar când începi scrisul nu trebuie să-ţi tremure mână, pe parcurs, îmbunătăţind-ţi căutările, cum totul este posibil, devine o reuşită”. Comparându-le pe două din ele, traducătorul  susţine ca „Nimicul de temut” a lui Barnes este o carte „teoretizantă şi livrească” în timp ce „Niveluri de viaţă” – una mai „umană şi personală”.

„Fiecare poveste de iubire este o presupusă poveste de durere. Dacă nu la început, atunci mai târziu, crede Simona Popovici – dacă în prima parte a cărţii zborul cu balonul şi dragostea sunt principalele subiecte dezbătute, abia în partea a doua înţelegem de ce s-a spus despre Barnes că este un magician al inimii. În cartea de faţă Barnes surprinde cititorul prin trecerea bruscă de la fericire la durere pe care o descrie cu luciditate de te face să rămâi mut de uimire”.

Julian Barnes demonstrează şi în această carte capacitatea inegalabilă de a combina idei originale, erudiţie fără perdea… este vorba despre abordarea limitei existenţei umane din perspectiva iubirii dintre doi oameni, care, ca tot ce ţine de viaţă, are o limită, fie prin dispariţia fizică, în cazul de faţă a soţiei lui Julian Barnes, fie, alteori, prin despărţire.  Autorul descrie limitele dar şi despre sfârşit, limitele însumând pragul neantului, dar şi o aspiraţie către infinit, ceea ce se discută  tot mai mult – viaţa fără de moarte în ştiinţă şi literatură.

Povestea de iubire dintre actriţa Sarah Bernhardt şi britanicul Fred Barnaby, două spirite libere şi superioare este o poveste de dragoste franco-britanică, caracteristică scrisului lui Barnes, un englez care, orice s-ar spune, este cel mai apropiat specialist de creaţia lui Flaubert.

Născut în Leicester, Anglia, 1945, după studii, Julian Barnes scrie despre reuşita în dragoste şi curajul în viaţă, curajul celor care îşi riscau viaţa în primele zboruri cu balonul, dar şi despre altele, în realitate „Niveluri  de viaţă” „este o carte care vorbeşte în primul rând despre eşecuri şi moarte, e o carte tristă, melancolică, chiar pesimistă, o carte care creează tensiune, disconfort,  după ce o termini, Doamne fereşte,  să o faceţi cadou cuiva!”, zice un comentator.

Succesul în dragoste le surâde celor inteligenţi şi curajoşi, nu şi personajelor lui Barnes,  „Niveluri de viaţă” nu e un roman de dragoste, ci mai degrabă unul despre cum să înfrunţi dragostea. Sau sfârşitul ei. Cum să înfrunţi apropierea rapidă a pământului atunci când balonul e în flăcări, cum să înfrunţi refuzul brutal al iubitei sau moartea celei dragi, când anii trec şi nimic nu revine la realitatea mult aşteptată, notează alţi comentatori.

Curajul căpitanului (colonelului n.n.) Fred Barnaby de a se îndrăgosti şi de a o peţi cât se poate de serios pe celebra actriţă Sarah Bernhardt, conştient că amorul unei actriţe e la fel de trecător ca însuşi zborul deasupra oraşului, sunt probleme  la care trebuie gândit…

Despre Barnes presa discută mai mult în termeni emoţionanţi şi imprecişi, uneori, fiecare critic sau cititor simte nevoia  unei confesiuni referitoare la propria-şi poveste de dragoste, cu scriitorul englez Julian Barnes, unul care te înduioşează, te face să-l cauţi şi să-i vorbeşti, fie şi din ceea ce scrie. “Pe Barnes nu-l citeşti – de Barnes te îndrăgosteşti”, se  spune. „Asta-i regula – scriitura căldicică a lui Julian Barnes merge mână în mână cu  sloganul : cartea e sexi”, Iuliana Dumitru.

Adriana Bittel, care vede în Barnes pe scriitorul atipic, pe povestitorul savuros, eseistul electic, rafinat-ironicul, gazetarul care a lucrat ca lexicograf şi a publicat sub pseudonimul Dan  Cavanah romane poliţiste şi la Nemira, crede că faţă de „Nimicul de temut”, „Niveluri de viaţă”, prin „structura forţată şi ponderea dezechilibrată” a celor trei părţi ale ei, valoric nu o egalează. Ea îl şi citează:  „Există puţine aterizări line…, fiecare poveste de iubire e o presupusă poveste de durere, dacă nu la început, atunci mai târziu, dacă nu pentru unul, atunci pentru celălalt”… Pe această idee în  partea din „Niveluri de viaţă”,  „în care e vorba de profunzimea dragostei şi pierderea fiinţei iubite, autorul descriind suferinţa după dispariţia soţiei  sale, Pat Cavanah, cu care convieţuise 30 de ani. Acest capitol răscolitor e o  meditaţie despre durere, absenţă, singurătate şi depresie, despre văduvia ca doliu incurabil şi revoltă împotriva universului care îşi vede de treabă ca şi cum  nimic nu s-ar fi întâmplat.”

„Iată, citează ea, ce nu reuşesc  să priceapă în mod firesc  cei care n-au străbătut tropicul durerii: faptul că un om  a murit poate însemna că nu mai trăieşte, dar nu înseamnă că nu mai există”. Şi spre optimismul oricui, Adriana Bittel adaugă propria-i cugetare: Omul „există cât timp îl poţi întâlni în amintiri, în vise, cât timp cei care îl iubesc îl păstrează în minte şi-i  evocă făptura”.