Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Nobleţea unor pledoarii

ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Nobleţea unor pledoarii

Primit pentru publicare: 07 Nov. 2018
Autor: Vasile FILIP, Cenaclul de la distanță
Publicat: 08 Nov. 2018
Editor: Ion ISTRATE

        Cel de-al treilea volum din ciclul „Istorii, comentarii, miscelanea”, publicat de Ion N. Oprea la Editura „Armonii Culturale” din Adjud, se înscrie pe linia diversităţii tematice cu care multe din volumele anterioare ale autorului ne-a obişnuit deja, în lunga şi rodnica sa activitate publicistică.  Faptul se explică cel puţin în două feluri. In primul rând, multitudinea subiectelor şi importanţa acestora, pe lângă care scriitorul nu poate trece cu indiferenţă, substanţa acestora dovedindu-se deosebit de ispititoare. În al doilea rând, schimbarea registrelor îl implică şi pe cititor în procesul de înţelegere a informaţiilor şi comentariilor, realizate de condeie diferite.

Împreună cu unii din membrii Cenaclului la distanţă, Ion N. Oprea pune şi de această dată serios umărul la treabă, imprimând cărţii caracterul deja cunoscut şi adăugând unor teme abordate cu alte prilejuri nuanţe noi, mai deplin lămuritoare. În acest sens, cele cincisprezece capitole din suita „Academia bârlădeană şi Vasile Voiculescu” sunt ilustrative şi, fără îndoială, bine venite în ansamblul eforturilor – puţine, din păcate – care se mai fac în timpul de acum pentru menţinerea în stare vie a valorilor culturii naţionale.

Un alt subiect – şi acesta de o însemnătate deosebită –  pe care cititorul fidel, dar şi cel ocazional, l-au întâlnit şi în alte cărţi ale lui Ion N. Oprea, este glossat pe un năstruşnic cuvânt, care nici măcar origine românească nu are: copyright. Dar căruia i s-a alăturat, spre o mai amplă înţelegere, un altul, de origine latină, preluat în limba română pe filieră franceză: cenzură. Cu toate că înţelesul celor două cuvinte nu se suprapun la modul sinonimic, acestea se întâlnesc şi chiar fac bună casă în sfera interdicţiilor. Sărind în apărarea proprietăţii intelectuale pe bună dreptate, mai ales acum, când practica hoţiei a pătruns şi în cele ale spiritualităţii, copyright se face paznicul acesteia şi adeseori al plagiatului. In cazul cenzurii, interdicţia are o mai amplă plajă de cuprindere, numai că ea nu apără un drept intelectual, ci îl supune pe acesta unor  cazne.

S-a bătut – şi se mai bate încă –  destulă monedă pe seama cenzurii de factură comunistă, cea care a podus multe daune în lumea scrisului îndeosebi.Dar care, în stilul bine cunoscut împrumutat dinspre punctul cardinal răsăritean,înfiera în spirit  revoluţionar cenzura fostului regim ,capitalist. Pe bună dreptate, eate adevărat, dar nu îndeajuns de credibil dintr-o pricină la vedere: cenzura comunistă nu era cu nimic mai…blândă decât cea capitalistă, libertatea cuvântului – vorbit sau scris –  fiind doar un fel de slogan fariseic, „ai voie să spui şi să scrii numai în măsura în care îţi dăm noi acceptul”.De subliniat, însă, că aria de cuprindere a conceptului cenzură a căpătat o extindere… corespunzătoare măreţelor idealuri…Se scria într-un Dicţionar al anilor 70 în dreptul cuvântului cu pricina: „Control prealabil  exercitat de anumite organe ale statului asupra publicaţiilor, spectacolelor, emisiunilor de radioteleviziune şi, în anumite condiţii,asupra corespondenţei şi convorbirilor telefonice…”

Şi unde nu s-au năpustit vajnicii apărători  postdecembrişti ai libertăţii de tot felul – a cuvântului, mai ales – şi au dat deplină slobozenie vorbitului şi scrisului de-ţi vine să spui că un dram de cenzură tot ar fi necesară, de vreme ce autosupravgherea a dispărut drastic şi dramatic din  piesaj. Din cel politic, în primul rând. Acum ai voie să faci orice, să spui orice, să scrii orice despre oricine. Legile scrise – nişte terfeloage! Legile nescrise, ale bunului simţ – folclor! Desigur, protejarea proprietăţii intelectuale (cea materială nu mai intră în discuţie) este un act legal şi necesar. Depăşesc, însă, acest cadru exagerările, pe care cititorul, mai ales, le întâlneşte până  şi prin cărţile fără nici uu fel de valoare. Mai mult: ele risipesc hârtia, care în primul rând din lemn se face, iar lemnul… pădurile noastre.

Condeierii cuprinşi în acest volum al lui Ion N. Oprea emit judecăţi decente şi echilibrate pe seama acestei teme, larg dezbătute şi nu de puţine ori fără vreun folos palpabil. Exemplific doar prin ceea ce scrie profesorul de limbă şi literatură română (acum pensionar) Aurel Gheorghiţă, în „Opinii despre copyright”: „Există şi situaţii (din păcate numeroase), în care opere valoroase  – produse ale inimii şi minţii unor autori dăruiţi – devin ţinta unor adevărate acte de piraterie! (…) Ocrotirea PROPRIETĂŢII INTELECTUALE se realizează prin convenţii şi legi, începând din 1886, când apare Convenţia de la Berna. De atunci şi până astăzi, la unele dintre acestea s-a renunţat,apoi s-a revenit la ele, au apărut şi altele, mai ales cele cerute de noutăţile din domeniul comunicării, mai cunoscute fiind aşa-numitele  „Tratate ale Internetului” (…) Protejarea autorului şi a operei sale se poate realiza şi prin mijloace care să nu lezeze cu nici un chip relaţia autor-receptor (…) Ar mai fi o soluţíe, dar nu ştiu câţi autori, din zilele noastre, ar admite-o: aceea că, odată trimisă în lume, opera cuiva devine proprietate colectivă”.

Altfel, la ce bun să se mai scrie cărţi?! Cel ce se teme de furt, să nu mai scrie! Sau, dacă condeiul îl zgândăreşte, să-şi ţină opera într-un sertar bine zăvorît…Apelez încă odată, la strălucitul exemplu al savantului ieşean Theofil Simenschy, care scria, în „Cuvântul autorului” la cartea sa în patru  extraordinar de valoroase volume „Un dicţionar al înţelepciunii”: „Această colecţie de cugetări va fi de folos oricui, indiferent de vârstă, de cultură sau de ocupaţie (…) În felul acesta cititorul va putea lua contact direct cu gândirea cea mai aleasă a celor mai aleşi autori, din antichitate până în prezent”.

          Deci, pentru a-şi dovedi valoarea, creaţia trebuie cunoscută. Şi asimilată. Necum însuşită prin furt! Acesta fiind şi sensul  pledoariei acestui nou volum al lui Ion N. Oprea, mie nu-mi rămâne decât să-l felicit pentru nobleţea demersului, care, în mod sigur, nu se va opri aici.

                                             



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 41 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5