Note de lectură

Lucia Olaru Nenati “ Academia Nordului 150 – Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina”

Autor, Gheorghe Median

S-au împlinit în luna mai, 150 de ani de la înfiinţarea uneia dintre cele mai importante societăţi culturale ale românilor din teritoriile aflate sub stăpânire străină – “Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina”. În semn de aleasă apreciere adusă acestei societăţi culturale, pe care o consideră o adevărată Academie a Nordului românesc, doctorul în filologie Lucia Olaru Nenati, preşedintele filialei botoşănene a acesteia, i-a dedicat un volum omagial, scos în excelente condiţii grafice, de prestigioasa editură Agata, din Botoşani.

Volumul, care se deschide cu o introducere în temă, intitulată “Acoladă peste timp – “Academia Nordului” la 150 de ani”, cuprinde trei capitole, primele două: “Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina, o adevărată Academie a nordului românesc” şi “Spiritul Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina – componentă importantă în formarea personalităţii eminesciene”, legate direct sau tangenţial de evenimentul sărbătorit, cel de al treilea, redând un amplu interviu televizat realizat de profesorul Victor Iosif cu Lucia Olaru Nenati.

Despre societatea culturală bucovineană mai sus amintită s-a scris şi vorbit puţin la Botoşani, fapt ce ne determină să o prezentăm în câteva rânduri. Ea a luat fiinţă ca urmare a iniţiativei unui grup de tineri în frunte cu Aron Pumnul, susţinuţi de o pleiadă de boieri bucovineni luminaţi între care fraţii Gheorghe şi Alecu Hurmuzaki. Actul de naştere s-a semnat semnat la 2 mai 1862, la Cernăuţi, numele ales de cei 175 de membri participanţi la adunarea constitutivă a fost “Reuniunea Română de Leptură din Cernăuţi”, iar obiectivul propus, păstrarea şi afirmarea identităţii naţionale a românilor bucovineni aflaţi de aproape nouă decenii sub stăpânirea Imperiului Habsburgic. Conducerea societăţii a fost încredinţată unui comitet avându-l ca preşedinte pe M.Zotta, vicepreşedinte pe Al. Hurmuzaki şi secretar pe I.G.Sbiera.

Modalităţile prin care tânăra societate şi-a propus să acţioneze erau eminamente culturale, şi în limitele impuse de severa administraţie imperială. Primul obiectiv spre care iniţiatorii s-au orientat l-a constituit înfiinţarea unei biblioteci de uz public, cu scrieri româneşti. În absenţa totală a unei tipografii româneşti în Bucovina, cărţile erau aduse, pe calea contrabandei din celelalte provincii româneşti. Succesul cel mai notabil al Reuniunii, l-a constituit impunerea folosirii limbii române în scriptele ei şi în relaţiile cu alte societăţi, determinând astfel folosirea de către acestea a limbii române în relaţiile reciproce.

În anul 1863, Reuniunea îşi schimbă numele în “Societatea pentru Literatura şi Cultura Română în Bucovina”, amplificându-şi activitatea, care va urmări nu numai răspândirea cărţii româneşti ci şi susţinerea învăţământului în limba română, ceea ce crea premisele unei reale emancipării culturale a românilor bucovineni şi, în consecinţă, accesul lor spre structurile sociale, economice şi politice ale provinciei. Utilizând fonduri provenite din cotizaţii, donaţii, concerte, baluri sau loterii, şi susţinută de devotamentul, altruismul şi spiritul de sacrificiu necondiţionat al membrilor săi, în câţiva ani, tânăra societate a reuşit înfiinţarea a 14 şcoli cu predare în limba română, trimiterea mai multor tineri la studii universitare la Cernăuţi, Viena şi Lemberg şi susţinerea materială a acestora, înfiinţarea unui fond de premiere a celor mai bune cărţi româneşti şi manuale şcolare, înfiinţarea unei Societăţi a artiştilor, care a prezentat în faţa publicului piese de teatru scrise de Vasile Alecsandri şi Costache Negruzzi, aducerea celor mai renumite trupe teatrale româneşti în frunte cu cele conduse de Matei Millo, Mihail Pascaly şi Fany Tardiny, şi editarea unei publicaţii proprii, care va apărea din anul 1865, sub titlul „Foaia societăţii pentru literatura şi cultura română în Bucovina”. Ca o recunoaştere a importanţei societăţii, unul dintre cei mai importanţi membri ai acesteia, Alecu Hurmuzaki, a fost ales, în anul 1866, în Academia Română, numărându-se printre fondatorii celui mai înalt for ştiinţific românesc.

În anul 1869, numele Societăţii suferă o nouă schimbare, conducătorii acesteia decizând ca ea să se numească „Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina”, nume pe care-l va purta până la desfiinţarea sa de autorităţile comuniste, în anul 1945. Sub noua titulatură, Societatea a făcut noi şi importanţi paşi pe linia afirmării românilor bucovineni, înfiinţând o Şcoală normală particulară pentru formarea şi calificarea cadrelor didactice necesare şcolilor româneşti, iniţiind cercetări arheologice şi editând o hartă arheologică a Bucovinei, înfiinţând un Muzeu al Ţării, pe lângă care se constituie o Societate a Muzeului Ţării, strângând relaţiile cu instituţiile culturale din celelalte provincii româneşti şi din vechiul Regat etc. Ea a devenit astfel, aşa cum nota Lucia Olaru Nenati o adevărată „Academie a Nordului”, asumându-şi şi reuşind să ducă la îndeplinire, rolul de „a patrona şi organiza, practic, toate domeniile de activitate vitale pentru o naţiune: şcoală, universitate, teatru, publicistică, muzică, folclor, literatură, muzeu, biserică, bibliotecă etc. domenii care, în contemporaneitate, fie că se află în coordonare mai multor ministere (…), fie că se concentrează, ca obiecte de activitate, în mai multe institue aflate sub cupola Academiei.”

În anul 1990, Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina s-a reînfiinţat, continuînd, în alte condiţii istorice, şi cu alte mijloace, extraordinara activitate de ocrotire, cultivare şi susţinere a culturii româneşti începută cu un secol şi jumătate înainte, cu deosebire a celei din diaspora.

Cele câteva consideraţii expuse mai sus, sunt doar o mică parte dintre datele privind “Societatea pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina”, cuprinse în referatul, reprodus în volum, pe care Lucia Olaru Nenati l-a susţinut în cadrul Academiei Române, în anul 1973, când despre acest subiect aproape nu se vorbea. Autoarea are, prin urmare, alături de multe alte merite pe târâmul cercetării ştiinţifice, şi pe acela de a se fi aflat între primii cercetători care au redeschis un subiect extrem de important pentru cultura şi istoria românească, merit recunoscut în primul rând de lumea academică şi apoi de bucovinenii de care o leagă originea rădăuţeană, pe care o aminteşte întotdeauna cu mândrie.

Foarte interesant, este şi cel de al doilea studiu inclus în volum, intitulat “Spiritul Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina – componentă importantă în formarea personalităţii lui Mihai Eminescu”, în care Lucia Olaru Nenati, unul dintre cei mai importanţi eminescologi români de astăzi, relevă câteva aspecte ale personalităţii poetului naţional, asupra cărora Societatea bucovineană şi-a pus pecetea.

Nu insistăm asupra acestui studiu, lăsând cititorilor plăcerea de a descoperi amănuntele atât de noi şi interesante aduse la iveală de reputata cercetătoare, amintind dintre acestea doar rigoarea şi îndârjirea pe care Mihai Eminescu le-a acordat muncii de creaţie, studiului şi oricărei activităţi pe care a desfăşurat-o, specifice spiritului bucovinean, respectul pentru limba română pe care i l-a inoculat adoratul său profesor de limba română de la gimnaziul cernăuţean, Aron Pumnul, şi pasiunea pentru lumea miraculoasă a teatrului, datorată spectacolelor trupelor lui Mihail Pascaly şi Ştefaniei Tardiny la Cernăuţi, al căror spectator a fost, în repetate rânduri.

Volumul se încheie, fericit, cu reproducerea unui amplu interviu acordat de Lucia Olaru Nenati profesorului Victor Iosif, unul dintre cei mai importanţi membri ai Societăţii culturale bucovinene de astăzi. Intitulat “Un destin literar sub semnul lui Eminescu”, interviul este o trecere în revistă nu doar a activităţii sale literare de anvergură, cuprinzând opere de mare valoare din domeniul poeziei, prozei, dramaturgiei pentru copii, muzicii, eseisticii, istoriei literare, jurnalismului etc. ci şi a activităţii prodigioase desfăşurate ca muzeograf la Ipoteşti, director al celor două instituţii profesioniste de teatru din Botoşani, Teatrul de păpuşi “Vasilache” şi Teatrul “Mihai Eminescu”şi desigur, a celei de preşedinte al filialei botoşănene a “Societăţii pentru Cultura şi Literatura Română în Bucovina.” Desprindem din finalul acestui interviu câteva rânduri: “… tot ce-am realizat în viaţa mea şi care poate părea triumfalist, a fost obţinut cu un uriaş efort de înfrângere a adversităţilor de tot felul şi a răutăţilor ce mi-au stat din ce în ce mai mult în cale şi de aceea, la valoarea realizărilor trebuie să se adauge enorma energie cheltuită pentru a lupta cu energiile potrivnice şi cu care aş fi putut face atâtea lucruri benefice…” cuvinte care demonstrează, dacă mai era nevoie, că celebrul dicton “ Per aspera ad astra” rămâne mereu actual, dar, în cazul Luciei Olaru Nenati acesta nu provoacă compasiune ci admiraţia şi preţuirea cea mai deplină.

Prin acest volum, pe care-l recomandăm cititorilor, Lucia Olaru Nenati îşi dovedeşte încă odată plurivalentul său talent, lejeritatea cu care poate trece de la scrierea literară la cea ştiinţifică, cultura vastă, ceea ce o aşază, apreciere pe care am mai făcut-o şi altădată, în rândul personalităţilor proeminente ale Botoşanilor de astăzi şi nu numai.