Autor: Gruia COJOCARU
Primit pentru publicare: 13 Mart. 2022
Editor: Ion ISTRATE
Copyright: © 2022 Gruia Cojocaru, © 2022 luceafarul.net
© 2022 by Agata
Scopul publicării: promovarea și diseminarea informațiilor culturale.
Este exclus scopul pentru a obține avantaj pecuniar Revistei Luceafărul sau autorilor publicați.
NB
Conținutul acestei publicații nu reprezintă în mod oficial opinia revistei Luceafărul.net, a cărei unică responsabilitate este de a publica opiniile colaboratorilor ei. Răspunderea privind corectitudinea și coerența informațiilor prezentate, precum și eventuale consecințe revin autorilor, conform prevederilor legale.

Când esența duratei în care te rostuiești nu ți-e (mereu) fastă, capacitatea de a te detașa natural prin puterea zâmbetului e o poartă de supraviețuire.

  (Textul e un pamflet)

Avusesem o zi grea. Îmi îndeplinisem planul. Oh, planul ăsta, parcă m-ar fi furat cincinalul roșu. Totuși, era bine. Mă voi delecta c-un pahar de vin, mi-am zis. Rubiniu, negreșit, ori negru, dar pe-ăla mai bine-l las pentru vremuri mistuitoare.

Caut mecanic telecomanda. N-apuc să respir, că din ecranul TV-ului mă înhață voios canibalii. În intersecția știrilor, un oficial de prin Europa, bine lustruit într-un bordel de prin Bruxelles, pare-mi-se, mă asigură că nu trebuie să-mi fac griji.
– De ce m-aș neliniști, scumpule?!
Rubiniul m-așteaptă vulcanic, de săptămâni l-am neglijat, cum și-a ignorat Nikita lui Tolstoi vodka oferită de mujic…
– Fiecare centimetru din teritoriul NATO e protejat! latră cretinoid individul, fără nicio treabă cu alianța. Moscova nu poate să ne-atingă!
– Bravo, m-am liniștit! Și eu sunt parte din acel centimetru!
Curg fără vlagă pe pat. Mi-a pierit pofta de rubiniu, ori de ce-mi (mai) mustea în străfunduri. Deșănțat. Musai să intru-n sobrietatea Istoriei! Cum altfel, când din avionul inexpugnabil coboară sacru…
– Cine? Cine?…
Mi-e atât de greu să-i rostesc numele, o, Doamne! Totdeauna am privit oamenii prin prisma țintirimului. Coborând în cazemata mormântului perspectiva se nivelează. Fatalitate? O, nu! Onestitate! N-am avut de ales și-am cântărit semenii de-a valma, într-o egalitate (adesea) nostimă. De pildă, în virtutea simplității logicii, lângă Lilly Summers – blonda care-i dispusă să-și ofere voluptuos favorurile soldaților ruși, care-l trădează pe Țarul Putin – descopăr focos o brunetă, sub alte orizonturi (poate) irezistibilă…
Kamala Harris coboară imperial. Covoare roșii, de bazar toropitor, se omogenizează lichid sub genunchi tremurânzi, în protocol.
,,Mulți ani trăiască!” urlă metalic, sub puterea telecomandei, un actor nu tocmai carismatic dintr-un film vechi – de altfel bun – cu Luchian, pictorul.
…No, ăsta sunt – în esență un țăran! Sugrumat de logica-n alb și negru, doar în rubiniu găsesc (uneori) nuanțe. Când un prieten – nu am mulți, din fericire! – îmi spune că mă susține, dacă-mi va fi greu, nu-s  mirat, firesc, onest întorc lumina de câte ori e nevoie. Dacă același prieten îmi amintește mâine că mă susține, zâmbesc ușor încurcat, dar salut franchețea și  apreciez impetuozitatea zicerii, gândindu-mă jucăuș la dansul paharelor. Însă, dacă eliberat de aburii lui Bachus continuă să-mi (re)amintească povestea sprijinului necondiționat, înnebunesc! Nu pentru că deslușesc găunoșenia gestului, ci pentru că mi-e silă de ipocrizia regiei. Știu că mă va trăda!

Kamala Harris a sosit în România. Mamă, ce Onoare. A nu fi preș în fața numărului 2 din Forța 1 a Planetei e o impudoare! Cum aș putea să nu zugrăvesc stele în traiectoria de leoaică tânără – ei, mă rog, nu chiar tânără –, cum era Nichita cu iubirea?!…
– Dar hai, domne’ mai departe, ce-i cu Articolul 5 din arsenalul NATO?!
– Betonat e sprijinul, fraților, ca-n Dumas, cu-ai lui muschetari!
În centimetrul cub de libertate promis sunt fericit. Energia descătușată de prezența Kamalei Harris veghează suveran. Pot să dorm liniștit, într-o siguranță ca cea din vremea FNI-ului… E bine-așa, nu-i capăt de Istorie!   

Gruia Cojocaru