NU UITA*….

                             dar şi uitarea e scrisă-n legile omeneşti !, noua carte semnată de Ion N. Oprea, a IX-a din ciclul antologie cu autori, membri ai Cenaclului literar la distanță

        O nouă carte-cenaclu, a IX-a, dacă am numărat eu bine în noianul cărţilor iniţiate, coordonate şi scrise de prolificul jurnalist Ion N.Oprea, a văzut lumina tiparului la Editura PIM din Iaşi, 529 de pagini.

      Anunţând-o în prefaţa volumului „Viaţă, viaţă…” coordonatorul ei puncta tema dezbaterii propuse cu toată grija de a nu omite nici unul din reperele ei principale şi anume: „Nu uita…demnitatea că eşti român; nu uita…pământul strămoşesc cu tradiţiile poporului român; nu uita…dragostea faţă de părinţi, de colegi şi prieteni; nu uita bucuriile în cadrul întregii familii, casa părintească sau frumuseţile naturii şi amintirile vieţii; nu uita bătrânii şi bolnavii cu care putem fi mai buni, mai darnici; nu uita…să fii vesel, să ierţi şi să te bucuri de viaţă până în ultima clipă”.

      Până acum, afirmă Ion N. Oprea în filele ce ţin loc de prefaţă şi sunt intitulate foarte sugestiv „Tezaurul minţilor în antologii”, cenacliştii au oferit cititorilor antologii tot mai bogate în conţinut, modele de profesionalism, care contribuie la actul de cultură autentică. Aceste antologii sunt nu numai o colecţie de texte ci scrieri pornite din inimă şi suflet pentru cititori.

      În deschiderea cărţii, prof. Vasile Ghica, în rândurile ce poartă titlul „Bădia Ion, ilustrul meu consătean” ni-l prezintă pe I.N. Oprea ca pe un „om providenţial ale cărui lucrări vor rămâne în veci, pentru că sunt pietre de temelie, fermentul unor epoci şi liantul dintre trecut şi prezent”.

      „A uita-uitare; un verb acolo şi el, care se conjugă după aceleaşi reguli gramaticale precum toate celelalte” spune prof. Vasile Filip arătând că „Cel puţin două sunt cauzele care produc procesul extrem de complicat şi crud pe care noi îl numim cu dezinvoltură <<uitare>>. Una din cauze are în vedere degradarea sistemului nervos. A doua cauză nu mai ţine de alcătuirea fizică a omului, dar tot de om se leagă. Este vorba despre voinţa omului de a-şi induce (impune) de unul singur <<uitarea>>. Din varii motive.”

      Amintirile vieţii sunt bunurile noastre cele mai preţioase şi despre ele Vasile Filip ne mărturiseşte în poezia „În amintiri stă singura-mi avere”:

      “Sunt prea bătrân a crede în himere,

      M-am amăgit destul odinioară,

      Pe când credeam că totul se măsoară

      În dragostele ridicate la putere.

 

      Mă îmbătam cu vise efemere,

      Mi se părea că inima mea zboară;

      Sunt prea bătrân a crede în himere,

      M-am amăgit destul odinioară.

 

      Dar recunosc că inima mea cere

      Măcar o adiere de vioară

      Pe trupul însetat de mângâiere,

      Care mai geme-n câte-un prag de seară.

 

      Sunt prea bătrân a crede în himere.”  

      Prof. dr. ing. Avram D. Tudose subliniază că memoria şi uitarea sunt două componente interdependente în psihologia de învăţare şi precizează: „La orice vârstă din învăţare rămânem şi cu o anumită uitare. De aceea învăţarea trebuie presărată cu sublinieri, adnotări, evidenţieri, etc., pentru că aşa este construită firea omenească, cum spunea academicianul Mihai Ralea”.

      Uitarea depinde de vârstă, de sănătate, de grijile zilnice, de stress, etc.

      „Să nu uităm nici portul, nici străbunii, nici locul obârşiei” ne îndeamnă profesoara Doina Dobrean care îşi începe capitolul din volumul „Nu uita…” cu un sugestiv Motto alcătuit dintr-un fragment din „Cântecul obârşiei” scris de Lucian Blaga”:

      „La obârşie, la izvor

      nici o apă nu se-ntoarce,

      decât în chip de nor.

      La obârşie, la izvor

      nici un drum nu se întoarce

      decât în chip de dor.

      O, drum şi ape, nor şi dor,

      ce voi fi, când m-oi întoarce

      la obârşie, la izvor?

      Fi-voi dor atuncia? Fi-voi nor?

      Scriind despre nevoia întoarcerii la obârşie, Doina Dobrean defineşte satul tradiţional de odinioară ca o entitate socială, a cărei existenţă curgea lin, în concordanţă cu ritmicitatea anotimpurilor, marcată de sărbătorile anului, de momentele importante din viaţa fiecărui membru al colectivităţii – naştere, nuntă, moarte…În timp, omul de la ţară a fost silit de împrejurări să se îndepărteze de matricea satului natal, să devină orăşean, dar nu şi-a uitat rădăcinile şi poartă în suflet dorul acestora şi chemarea străbunilor.

      “Cauza dorului este neputinţa de a da uitării legătura noastră cu începuturile, cu trezirea la viaţă, cu familia şi rădăcinile, cu primele lecţii practice despre iubire, prietenie, încredere, sinceritate, frumuseţe, bine…” spune autoarea acestor pagini şi încearcă să explice contextul în care au apărut anumite sărbători locale prin care comunităţile satelor îşi adună acasă, într-o zi anume, fiii risipiţi în lume. Participarea la aceste sărbători “Este un semn că nu uităm cine suntem, că nu vrem să uităm semnele identităţii noastre. Este un semn de iubire, preţuire şi respect pentru neamul din care facem parte, pentru obârşia noastră”.

      “Nu uita!” este un apel la experienţa de viaţă, trăiri proprii, întâmplări, evenimente, apartenenţă naţională, morală, frumuseţile naturii, amintirile vieţii…” scrie Jane Margareta Tudor Şerban care îşi începe paginile din prezenta antologie cu-n citat din romanul “Desculţ” al lui Zaharia Stancu:

      “Să nu uiţi, Darie! […] Cum să uit? Nimic n-am uitat. Îmi aduc aminte de fiecare vis pe care l-am visat în somn şi de fiecare vis pe care l-am visat treaz, cu ochii deschişi. Cum să uit pe mama şi pe tata? Cum să uit pe fraţii mei şi surorile mele? Cum să uit neamurile noastre? Cum să uit chipurile şi faptele oamenilor? Nu. Nu, n-am uitat nimic”.

      Sub semnul florii de “Nu mă uita” multe amintiri personale răzbat prin timp, peste decenii, spre dr. Iulia Gabriela Şerban, care mărturiseşte că a crescut într-o casă a florii de Nu mă uita!”: „Nu mă uita” a devenit treptat în sufletul meu un simbol al civilizaţiei, al progresului, spiritual, înalt, nobil- al purităţii, al bunelor configuraţii, o atracţie, o motivaţie, un model, confort şi siguranţă…Târziu am înţeles că reprezenta o iniţiere, un statut, o condiţie socială, apartenenţa la un stil de viaţă…”

      Marinela Belu – Capşa îndreaptă o Rugă către Dumnezeu pentru a-i dărui puterea iertării şi deopotrivă mângâierea uitării:

      „Îngenunchiată,

      privesc spre Altarul Luminii

      şi mă rog Ţie,

      Doamne,

      să-mi trimiţi puterea iertării

      şi mângâierea uitării păcatelor

      prinse la butoniera vieţii

      tăunului,

      comandorul inimilor frânte!”

În volumul „Culorile incertelor iubiri”, Aurora Sârbu îşi prezintă neuitata copilărie:

      „În rafturile memoriei,

      printre toporaşi şi viorele,

      am aşezat

      ochii albaştri ai bunucii,

      cuminţenia

      sufletului.

      În rafturile memoriei

      am lăsat

      cetina bradului,

      mirosul copacului tânăr,

      copilăria mea.”

Şi în acelaşi volum, autoarea vorbeşte despre neuitare ca despre o ispită:

      „Ca o ispită şade neuitarea,

      în amintiri ce stau în ochi cuminţi…

      Iubite, cu dovezi vine trecutul

      atâtor ani, plini de dorinţi!

      Pe tine te-a ales neliniştea din mine,

      într-o lume plină de interes,

      am cunoscut şi lunecări, şi zboruri,

      tu sufletul mi-ai luminat din mers!

      În inimă tu mi-ai pictat decorul,

      mi-ai dat contur întreg de univers

      şi te iubesc prin vremi,

      mă doare dorul

      şi-ţi spun „adio” în fiecare vers!”  

      Profesorul Traian Nistiriuc-Ivanciu prezintă, în poezia „Cum aş putea uita?!”, suferinţa grea a neuitării, suferinţă ce ne bântuie pe toţi după pierderea dragilor noştri, dragi:

      „O boală ce-mi macină somnul,

      Persistentă, aberantă, sâcâitoare;

      Mi-a dat-o, pentru păcatele mele, Domnul:

      Sufăr grav de …neuitare.”

      De la Rădăuţi-Suceava, prof. Petru Bejinariu ne spune să “Nu uităm că Bucovina

nu-i întreagă” şi ne reaminteşte că numele de Bucovina, Bucovina de nord, Bucovina de sud, Basarabia, Republica Moldova sunt cuvinte apărute târziu în istorie. A fost o îndelungată vreme când toate aceste denumiri erau cuprinse într-unul singur Moldova, Moldova lui Ştefan cel Mare. Şi adaugă versurile –întrebare ale poetului Vasile Tărâţeanu de la Cenăuţi:

      “Cum să-mpart, Doamne, Moldova,

      Şi prea dulcea Bucovină,

      Lăsând crengile de-o parte

      De străbuna lor tulpină?

      Cum să-mpart pe Ştefan Vodă,

      Ca pe-un lan tivit cu maci,

      Când e unic precum munţii

      În străbunii noştri daci?”

      Mircea Popescu a apelat la ajutorul DEX-ului şi a aflat definiţia uitării dată de specialiştii din domeniul lingvistic: „Faptul de a uita, de a nu-şi (mai) aduce aminte (de cineva sau ceva), lipsa oricărei amintiri”.

      Îndemnându-ne “Să nu uităm de uitare” autorul subliniază că uitarea „ne ajută să depăşim mai uşor anumite momente atunci când trecem printr-o dramă cauzată de pierderea unei persoane apropiate sau când suferim în urma unor evenimente care ne produc daune materiale. Acestea, desigur, nu se uită în totalitate, însă prin uitarea parţială se diminuează mult din intensitatea emoţiilor trăite în acele momente, fapt ce ne ajută aă ne continuăm normal parcursul vieţii.”

      Prof. Camelia Nenciu scrie despre oraşele lumii, ”încărcate de istorie, care şi-au pus pecetea pe un timp, pe o naţie” şi exemplifică cu un astfel de oraş, cu Istanbul.

      În capitolul „Recurs la neuitare” prof. Aurel Gheorghiţă notează: „Nu uita să rămânem împreună în Cenaclul nostru(…)pentru menţinerea pe mai departe a dialogului care s-a creat şi se dovedeşte util şi eficient(…). Să nu se disipeze ceea ce am început, liantul care ne-a apropiat, indiferent de distanţe, vârste, credinţe sau profesii, în ineditul nostru Cenaclu literar de la distanţă…” citând un fragment din prefaţa la volumul „Viaţă, viaţă…”, semnată de I. N. Oprea „neobositul şi inspiratul scornitor de teme şi titluri, căruia îi datorăm prezenţa în acest Cenaclu… dar, mai ales, apariţia unor cărţi de suflet. Periodic el ne strânge, ne impulsionează, coordonând cu pasiune şi competenţă acest eveniment cultural nepereche…”

      Autorul acestui capitol este convins că „atât memorarea cât şi uitarea depind de capacitatea noastră de a selecta( …), dar şi de efortul nostru intelectual şi, nu în ultimul rând, de relaţia afectivă pe care o avem cu fiinţa, faptul, evenimentul trăit.”

      El îşi sfătuieşte cititorul:

      „Mândreşte-te atunci când ai prilejul cu părinţii tăi, mulţumeşte Divinului că ai avut norocul unor asemenea părinţi, indiferent de nivelul stării lor materiale, sociale sau intelectuale.

       NU UITA că ei au pus la temelia edificării tale ca OM, credinţa, dragostea, strădania şi îndeosebi încrederea lor nestrămutată că tu vei deveni ceea ce năzuieşti şi ei îşi doresc.

       NU UITA locul în care te-ai născut şi ai crescut, unde ai legat primele prietenii, toate acestea se află în ţara numită ROMÂNIA, adică în ŢARA TA!

       Nu uita că România este „brazda” în care se află adânc îngropată rădăcina neamului tău şi a ta.”

       Olguţa Luncaşu Trifan în „Pledoaria Neuitării” spune: „Tindem, de foarte multe ori, să spunem că trebuie să privim doar înainte! Nu este în totalitate greşit, dar nu este nici corect. Eu aş spune să privim către viitor, dar fără a ne uita trecutul, fără a uita cine am fost, de unde am plecat, din mijlocul căror oameni ne-am ridicat, pentru că orice pom, pentru a putea susţine o coroană şi o tulpină puternică şi pentru a rezista în faţa tuturor intemperiilor vremii, are nevoie de rădăcini trainice, rădăcini care rămân la fel de puternice, chiar şi după ce tulpina şi coroana mor, rămânând mărturie a pomului pe pământ. De asemenea, nu trebuie să uităm acele mâini întinse de-a lungul vieţii şi acei umeri pe care ne-am sprijinit atunci când simţeam că ne poticnim. Sunt treptele scării pe care am urcat în viaţă şi dacă acestea dispar, acea treaptă din vârf nu o să mai aibă forţa susţinerii scării, aceasta devenind vulnerabilă, fiindu-i şubrezită rezistenţa iar prăbuşirea fatală…Uităm de bună cuviinţă dar nu uităm de răutate, de ură. Uităm de părinţi, uităm să fim părtaşi în responsabilităţi cu fraţii dar nu uităm de moşteniri…În viaţă sunt lucruri, sunt trăiri, sunt experienţe şi reguli ce nu trebuiesc uitate.şi mai mult de atât, sunt oameni pe care nu trebuie să îi uităm!

      Despre părinţi, autoarea notează: „Ce bine-i când, încă îi avem…! Ce mare păcat, să nu-i preţuim! Sărut-mâna, mama mea! Dumnezeu să te ierte, tatăl meu!” citând, foarte inspirat, emoţionantele spuse ale lui Emil Cioran: „Despre viaţă nu se poate scrie decât cu un toc înmuiat în lacrimi.”

      Inginerul Norbert Zilberman ne prezintă 109 lucruri interesante, despre cărţi şi scriitori, pe care nu trebuie să le uităm.

      Economistul Ioan Grămadă, întemeietorul Muzeului Etnografic din Câmpulung Moldovenesc, pledează, în rândurile următoare, pentru neuitarea locurilor natale:

      „Oare cum aş putea uita, oraşul meu natal, Câmpulungul Bucovinei, în care locuiesc şi care a devenit o parte din mine, o adevărată atracţie pentru aceste meleaguri de vis, ale copilăriei, adolescenţei şi ale vârstei a treia.”

       Într-o călătorie întreprinsă în Polonia, în vara anului 1974, autorul a vizitat Lagărul de la Auschwitz, acum muzeu, şi a fost foarte impresionat de tot ce i-a fost dat să vadă în acel loc şi mintea sa refuza să creadă cum a fost posibil ca fiinţe umane (profund inumane, de altfel), să-şi ucidă cu atâta seninătate semenii. Chiar acolo, la faţa locului, a compus poemul “Să nu uităm – Auschwitz” din care a ţinut să redea câteva strofe:

       „Să nu uităm Auschwitz

       Un loc al durerii, speranţei şi morţii,

       Aproape pădurea ascunde tragedia sorţii

       În care călăii fascişti, fără îndurare

       Au ucis fii şi fiice a multor popoare

       Este pădurea în care şi copacii mor în picioare.

 

       Copii şi voi oameni aduceţi flori, multe flori

       Aici culoarea lor se va aprinde

       De sângele martirilor căzuţi,

      Aici florile au să tresară şi vor plânge

      De ura fiarei fasciste

      Ce a făcut a dispare

      Oamenii din a vieţii lor floare

      Aici la Auschwitz, timpul s-a oprit

      La ceasul când se hotăra soarta lumii

      Pentru a rememora tragedia

      Celor peste un milion de martiri.

      Aici versul nu mai rimează

      Cuvintele nu mai ajung

      Lacrimile nu mai încetează

      Şi de atunci mereu curg şi tot curg.

      O mamă îngrijorată murise

      Cu ţipătul ei copilaşul trezi

      Îndurerat printre gărzi rătăcise

      Din instinct pe-a lui mamă o găsi.

 

      Ah! Mama lui moartă

      Şi de groază strigă

      Trezindu-se fiara fascistă

      Pe loc şi-a lui viaţă o curmă

      Să nu uităm niciodată Auschwitz”.

      Cosmina Marcela Oltean arată că uitarea poate însemna deopotrivă refugiu, pedeapsă ori binecuvântare. „Cert este, spune autoarea, că există diferite unghiuri de vedere atunci când abordăm problema uitării. Ea poate fi patologie, deci involuntară şi incontrolabilă. Amintirile se risipesc treptat şi sunt luate pe rând de sub ochii minţii. În afara patologiei, uitarea este o alegere. Uneori este o dorinţă, alteori nu intervine oricât ne-am dori. De ce uităm uneori şi de ce nu putem uita alteori? Poate pentru că asemeni oricărui alt lucru, „sabia uitării” are şi ea două tăişuri. Şi există totodată o graniţă fluidă între uitare-neuitare.Căci nimic nu poate fi doar într-un fel sau altul. Există în toate limita de mijloc, o căutare a echilibrului. Parcă totul se cuvine a fi pus pe talerele unei balanţe, pe care trebuie să ne străduim să le menţinem măcar la limita cu echilibrul. Şi asta pentru că de echilibru şi stabilitate are cea mai mare nevoie fiinţa umană. Asta căutăm cu toţii la fiecare pas. Prin echilibru, răbdare şi cumpătare se pot înfăptui toate lucrurile bune şi durabile.(…) Uitarea este şi un pretext pentru aducere aminte.(…) Uitarea înseamnă, de multe ori, uşurătate, eliberare de negativ, de tensiune.(…) Trebuie să uităm uneori pentru a ne aminti să ne mai trăim frumos zilele. E o datorie faţă de sine. Dar poate fi greu şi de aceea… uneori uităm”.

      Doctoriţa Teona Scopus subliniază că “memoriei trebuie să-i adăugăm o gândire sănătoasă, inteligenţă şi dorinţa de a acumula ce e bun, util, benefic.(…) Uitarea face parte din noi; înţeleasă bine, ajută şi vindecă. Uitarea este dovada că putem merge mai departe. În versurile „NU UITA”, poeta îi sugerează cititorului să nu uite iubirea, să nu uite a iubi vreodată:

      „Nu uita nicicând respectul de sine –

      Uită-te-n oglinda sufletului tău,

      Universul tot, între rău şi bine,

      Iar erupe viaţă, iar se pierde-n hău.

      Tu eşti clipa vie în timpul ce vine,

      Ai în tine forţa să nu-ţi pară rău.

      Nimeni pe pământ să nu-ţi calce firea –

      Umblă-n viaţa ta doar cu fruntea sus.

      Uită tot ce vrei – nu uita iubirea,

      Iarba de acasă, crucile de dus…

      Tu, cel vertical, îţi cunoşti menirea,

      Ai ce plăsmui, ai ceva de spus.

      Nu uita părinţii, nu uita de glie –

      Unic eşti sub soare – minte, suflet, lut –

      Un dram de etern, o fărâmă vie,

      Inimă în care viaţa s-a născut.

      Tu, prin neamul tot, treci în veşnicie,

      Amintind că eşti parte din trecut.”

      Conf. univ. dr, Doina Butiurcă în articolul „Limba română în lume” aminteşte, printre altele, că „trebuie să avem puterea de a ne păstra propria identitate de limbă, cultură, religie, spiritualitate” în contextul integrării europene şi implicit al globalizării.

      Marian Malciu, colonel în retragere, îşi sfătuieşte cititorul: „NU UITA că Dumnezeu a făcut cerul şi pământul astfel încât să existe în veşnicie, cu oameni, faună şi floră, dar numai şi numai prin echilibru stabil asigurat de pace, lumină, armonie şi înţelepciune!

NU UITA obiceiurile străbune, tradiţiile de orice fel ale familiei tale, ale poporului tău. Toate s-au bazat pe credinţa în Dumnezeu şi pe îndreptările Sale.(…) Roagă-te pentru PACE în lume! Roagă-te Domnului pentru linişte, iubire şi lumină! Slăveşte-L pe EL în toate rugăciunile tale!”

      „Nu uita…să râzi şi să zâmbeşti deoarece umorul este o forţă şi nimic nu uneşte mai mult oamenii ca râsul” ne spune doctorul Aurel Constantin Panfil amintind „este pentru prima oară când scriitorul Ion N.Oprea recomandă celor din Cenaclul scriitorilor la distanţă, o temă…fără temă. Provocator, cu dibăcie şi inteligenţă, domnul Oprea lasă frâu liber alegerilor noastre, practic nelimitate. El ne oferă, cu largheţe, posibilitatea abordării celor mai diverse subiecte. ..”

      Din punct de vedere social, râsul este o componentă esenţială a unor relaţii solide şi sănătoase, afirmă doctorul, umorul consolidează relaţiile interumane, alungă tristeţea, ne face să uităm necazurile, ne eliberează de îndoieli şi inhibiţii. Râsul este benefic pentru sănătatea mentală şi echilibrul emoţional, prin înclinarea spre optimism şi alungarea anxietăţii.  

      Vorbind despre râs, zâmbet şi surâs, doctorul Panfil ne reaminteşte că marea majoritate a oamenilor, în „goana” lor zilnică pentru câştigarea existenţei, pentru rezolvarea diverselor probleme familiale, dar nu numai, uită să surâdă, să râdă, uită să trăiască…

      Multe pagini din acest volum, pilduitoare prin realismul lor, sunt dedicate eroilor neamului, dragostei de ţară, suferinţelor din timpul celui de-al doilea război mondial, silniciilor trăite în timpul colectivizării, etc.

      Volumul conţine şi vorbe de neuitare închinate Silviei Podeanu şi lui Romeo Pivniceru, membri ai Cenaclului literar de la distanţă, care au trecut de curând în lumea umbrelor. Dumnezeu să le ocrotească veşnicia şi fie-le memoria binecuvântată!

      Cartea prin esenţa ei este o sărbătoare şi poate da culoare oricărei alte sărbători!

      Cartea este prietenul nostru …şi prof. Gh. Clapa ne transmite, prin rândurile sale, un mesaj de neuitare a cărţii, prieten şi deopotrivă instrument al perfecţionării noastre. Cartea, biblioteca şi lectura, afirmă el, sunt percepute ca alcătuind triunghiul cunoaşterii cu implicaţii deosebite în dezvoltare.

      Despre scriitorul Ion N.Oprea, ale cărui cărţi le consideră un tezaur de documente, profesorul Clapa spune: „Ion N.Oprea este un intelectual, rara avis, chiar printre somităţile culturii româneşti. Este omul erudiţiei de excepţie. Articolele şi studiile publicate în periodice, reprezintă piese de antologie, de aleasă valoare.”  

      Profesoara Ana Dumitrescu, cea care l-a secondat, pas cu pas, pe Ion N. Oprea în alcătuirea şi „administrarea” Cenaclului literar de la distanţă, face următoarea apreciere: „INO munceşte, la cei mai bine de 80 de ani de viaţă ai lui, zi-lumină, ca să lase urmaşilor, generaţiilor viitoare, informaţii despre cine am fost şi de unde am venit.”

      „Impresionează vitalitatea spirituală ieşită din comun a consăteanului meu Ion N. Oprea, subliniază prof. Vasile Ghica. La vârsta la care semenii lui de generaţie îşi caută disperaţi ochelarii, fără să observe că îi au pe nas, el scoate 2-3 cărţi de excepţie pe an. Bădia a demonstrat că „nasc şi la Priponeşti OAMENI.”   

      De curând, la sfârşitul lunii septembrie, cu ocazia Festivalul interetnic „Săptămâna diversităţii la Iaşi”, organizat în cadrul proiectului „Istoria minorităţilor – o abordare cultural artistică a diversităţii” iniţiat de Primăria Municipiului Iaşi în parteneriat cu Universitatea „Alexandru Ioan Cuza” şi Fundaţia „Pro Roma, scriitorul Ion N. Oprea a fost distins cu Medalia de onoare „Prieten al Comunităţilor Evreieşti din România”. Medalia i-a fost înmânată de către dr. Aurel Vainer, deputat în Parlamentul României, preşedinte al Federaţiei Comunităţilor Evreieşti din România.

      În propunerea de acordare a acestei meritorii distincţii menţionam:

      „Lucrările ziaristului ION N.OPREA evidenţiază şi contribuţia evreilor la istoria şi cultura României şi deasemenea şi persecuţiile rasiale la care au fost supuşi  mari intelectuali evrei printre care Felix Aderca, Mihail Sebastian, Tudor Vianu,  Constantin Săteanu, ş.a.   

      Multe dintre cele peste 40 de cărţi scrise de economistul şi istoricul local- cultural – literar ION N.OPREA sunt despre oraşele Moldovei: Bârlad, Vaslui, Dorohoi, Huşi şi  cuprind ample referiri şi la comunităţile evreieşti de pe acele meleaguri. Sunt amintite şi  momentele întunecate ale istoriei României când mii şi mii de evrei nevinovaţi au căzut  victime urii, intoleranţei şi neomeniei unui regim totalitar. Autorul binecuvântează   memoria acelor oameni de mare omenie care au ştiut să întindă o mână de ajutor  semenilor lor prigoniţi şi ucişi doar pentru singura vină de a se fi născut evrei.

      ION N.OPREA, în scrierile sale, îşi evocă cu deosebită căldură profesorii şi colegii  de liceu şi de facultate şi colegii cu care a colaborat în publicistica românească. Mulţi  dintre aceştia au fost evrei şi el îi păstrează mereu în suflet şi le dedică pagini scrise cu  alese sentimente de prietenie.

      „PRIETENIA” este şi titlul uneia dintre cărţile sale ce conţine pagini de mare ţinută şi valoare documentar – sentimentală.

      Pentru tot ce a realizat până acum în domeniul scrisului a depus o muncă asiduă, a  scormonit mereu în arhive şi biblioteci, printre hrisoave, cronici şi letopiseţe. Mereu, cu  pasiune şi tenacitate a citit şi a scris mii de pagini de istorie a neamului.

      <<Cunoaşterea prin cultură poate fi mereu o poartă deschisă spre prietenie>> este  crezul ce-l animă pe ziaristul ION N.OPREA.”

      Pentru aceasta şi pentru toată activitatea sa ziaristică şi literară pusă în slujba  adevărului istoric consider că este pe deplin meritată acordarea titlului de „Prieten al  Comunităţilor Evreieşti din România.

      Acum, Ion N.Oprea, prietenul nostru al tuturor, INO, anunţă titlul propus pentru viitoarea carte.

      Cartea aniversară, a X-a din „fluviul” cărţilor-cenaclu va purta titlul: „Dincoace…dincolo” iar coordonatorul Cenaclului literar la distanţă precizează: „Cele două adverbe corelate cu „ici-colo” ca şi locuţiunile respective care pot fi adjectivale, prepoziţionale-gramatical, par anoste semantic dar noi considerăm că bogata experienţă de viaţă şi calităţile scriitoriceşti ale autorilor, vor prilejui o varietate de subiecte din toate domeniile vieţii. Folosind bogăţia de idei şi imaginaţia ce emană din experienţa vieţii onorabililor şi dragilor noştri colaboratori, cu harul personal al fiecăruia, vom oferi, nădăjduim, viitoarei antologii o multitudine de subiecte irepetabile, interesante şi instructive pentru orice vârstă, din orice domeniu şi din tot sufletul nostru.”

      Mie nu-mi rămâne decât să vă urez să aveţi multă inspiraţie pentru noua temă propusă, o adevărată provocare pentru antologia aniversară, şi ..să excelaţi prin valoarea cuvintelor „frumos meşteşugite” din eseurile pe care le veţi compune şi de această dată.

      Fie ca Atotputernicul să vă dăruiască timpul şi spaţiul prielnic creaţiei, cu sănătate, bucurii, pace şi multă linişte sufletească!

      Succes şi spor în toate!!!

 

      Şi la sfârşit, dar nu în cele din urmă, cred că este foarte potrivit să luăm aminte la cuvintele colegului nostru de cenaclu, ec. Ioan Grămadă, care ne transmite din Câmpulungul dulcei Bucovine, un mesaj de suflet:

      „Să nu uităm să rămânem împreună, în cenaclul nostru, braţ la braţ cu tinereţea, noi, cei mai în vârstă, ne gândim cu speranţă la viitoarele volume, spre a nu risipi ce am început, liantul care ne-a apropiat, indiferent de distanţe, vârste, credinţe şi profesii în ineditul nostru cenaclu de la distanţă, care dorim să rămână nu doar ca zestre spirituală ci să se continue prin transfer către generaţiile viitoare…”

 

• Postfață de ing. Martha Eșanu, redactor-șef al revistei Prietenia, Iași, la volumul din librării „Nu uita: de Ion N. Oprea, Editura PIM, Iași, 2015, 529 pagini