Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 7 (127), Iunie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

O amintire cioplită în suflet ca lemnul sub dalta lui Vida Gheza

Primit pentru publicare: 14 Iul. 2019
Autor: Alexandru Florin ȚENE, președintele Ligii Scriitorilor Români, membru corespondent al Academiei Americană Română
Publicat: 15 Iul. 2019
© Alexandru Florin Țene, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE
Opinii, recenzii pot fi trimise la adresa: ionvistrate[at]gmail.com  sau editura[at]agata.ro

Când întorc paginile timpului pentru a reciti amintirile ce au rămas în suflet din oraşul castanilor, un fior de duioşie face să vibreze sub degete pagina îngălbenită din albumul virtual.

Eram, pe atunci student la Institutul Pedagogic de 3 ani, Facultatea de Filologie, şi aripile poeziei începuseră să-i crească Pegas-ului meu, iar bucuria prieteniei şi a dragostei de literatură pe care le aveam, şi le regăseam  la tinerii poeţi de atunci, Vasile Radu Ghenceanu, Ion Ghiur Pauleana şi pictorul Mihai Olos a făcut să punem bazele cenaclului Nord, ce funcţiona în cadrul Casei de Cultură din Baia Mare. Era prin anul 1963 şi, din când în când, publicam în pagina culturală a ziarului regional. Ţin minte că era o toamnă târzie şi frunzele castanilor ruginiseră, iar Săsarul ducea cu el la vale un dor al meu, inefabil,  de locurile natale.

Începuserăm şedinţele cenaclului literar, la care venea uneori şi profesorul Chişter, de la Institutul Pedagogic, şi orele de dezbateri pe marginea unor lucrări citite se prelungeau până când orele târzii puneau stăpânire pe oboseala noastră. Eram împreună cu colegul Ion Ghiur, într-o seară când luna se strecura printre vârfurile castanilor de lângă Stadionul oraşului, şi, trecând pe lângă casa sculptorului Vida Gheza, având culcate pe lângă temelie câteva lucrări  ne terminate, din lemn, ne-a venit ideea să-i luăm un interviu maestrului. Ne-am oprit, şi printre gard am privit la ele. A fost momentul când am luat această hotărâre. Însă, datorită emoţiilor nu ştiam cum să face să înnodăm legătura cu dânsul.Încă nu eram hotărâţi cum să-l abordăm. Nu ştiam dacă să-i luăm un interviu sau să scriem un reportaj despre domnia sa.Apoi să-l publicăm în ziarul regional “Pentru Socialism “, unde eram găzduiţi, uneori, în pagina de “Cultură şi Artă” cu poezii,  articole şi reportaje.

Până la internat numai despre intenţia noastră am discutat. Ne îndemnam unul pe altul, care dintre noi să luăm legătura cu Vida Gheza, distins cu Premiul de Stat, primit după anul 1950, pentru altorelieful Pintea judecând un boier. Ne simţeam aşa de mici faţă de o astfel de personalitate, credeam noi, inabordabilă. De a doua zi am început să ne interesăm, în timpul liber, de viaţa, dar mai ales despre lucrările monumentale ale maestrului. La Biblioteca orăşenească din Centrul Vechi , unde ne pregăteam pentru seminarii, am rugat-o pe o tânără bibliotecară să ne dea pentru documentare tot ce are despre Vida Gheza.Astfel, am consultat Scânteia, Gazeta Literară, Tribuna, Scrisul Bănăţean, Scânteia Tineretului şi Pentru Socialism. Astfel am aflat despre expoziţiile de la Baia Mare, Bucureşti, Cluj, de la Moscova, Belgrad, Sofia, Cairo, Oslo, etc.

Cu documentarea noastră şi pregătirea examenelor timpul a trecut. După vacanţa de iarnă, din februarie, anul următor, am sărbătorit, pe 26, ziua lui Mihai Olos care ne-a promis să ne facă legătura cu  personajul nostru ce, déjà căpătase postura, pentru noi, de monument, atunci când am citit în presă că a primit titlul de Artist al Poporului pentru lucrarea de la Carei Monumentul Ostaşului Român, având colaborator pe arhitectul Anton Dâmboianu. 

Din economiile noastre şi cu prima bursă din anul următor, eu cu Ion Ghiur, care îşi mai adăugase la semnătură şi numele Pauleana, după satul natal Paulean, comuna Doba, ne-am dus cu o ocazie la Carei pentru a vedea Monumentul Ostaşului Român. Lucrarea monumentală ne-a impresionat. Trăsăturile voluntare şi dârze ale ostaşului cioplit, liniile drepte sugerând victoria eliberării ultimei brazde de pământ a ţării au stârnit pe drumul de întoarcere discuţii aprinse.  Când am ajuns la căminul nostru ideile dintre noi se armonizaseră.

Intradevăr, după câteva zile, prietenul Olos ne-a mijlocit vizita noastră la atelierul lui Vida Gheza. Ion Ghiur care era mai mare cu patru ani decât mine, venind de la o Şcoală Tehnică Veterinară din Satu Mare, fiind mai curajos, l-am desemnat “şef”. Aşa că i-am pasat toată responsabilitatea primului contact cu maestru.

Ţin minte, era într-o sâmbătă.  Zi de lucru şi noi avem cursuri la Institut. După primul curs, după ora 10, am plecat amândoi spre atelierul maestrului Vida Gheza. Emoţiile erau mari.Mai ales că citisem în presă că avusese loc la Belgrad expoziţia “Vida Gheza-Alexandru Ciucurencu “. Când am intrat în atelier, simţeam inima că-mi iese din piept. Ne-a întâmpinat maestru cu un zâmbet care m-a făcut să mă liniştesc. Era un om de înălţime mijlocie, cu părul şaten, dat pe spate şi cu fruntea lată. Era îmbrăcat în pantaloni închişi cu cămaşă deschisă şi un zerseu peste ea prins în trei nasturi. Ne-a întrebat la ce facultate suntem, cred că ştia, de la Mihai Olos, dar, era un motiv pentru a deschide, colocvial, discuţia. I-am spus că suntem studenţi şi pe deasupra mai şi scriem, precizând că am venit să–ai luăm un interviu. Ne-a răspuns că nu este timp de interviu pentru că aşteaptă un grup de elevi să-i viziteze atelierul.Ne-a sugerat să facem un reportaj. Aşa am şi făcut până la urmă. Am vizitat atelierul. Erau multe lucrări, unele doar începute.Îmi aduc aminte de lucrarea Colectivista, executată în 1960, după terminarea procesului de colectivizare. Mai era sculptura Nud, foarte stilizată, Băiat citid, Miner cu lampa, lucrări executate în anul 1961, un Autoportret  din anul 1963, şi undeva pe o laviţă, parcă abandonată lucrarea Cap de ţăran, terminată în anul 1957.

După ce ne-a explicat tehnica sa de lucru strădania de a recreea elemente din mitologia maramureşeană, după ce ne-a spus  programul său de lucru, iar eu notând cu conştinciozitate tot ce spunea pe un carnet ce avea pe prima pagină fotografia lui Dej şi însemnul Secera şi Ciocanu, am auzit multe voci de copii la uşe.Elevii şi pionierii veniseră să cunoască o mare personalitate artistică a ţării noastre şi a Europei. 

Reportajul l-am scris eu, l-a revăzut prietenul Ion Ghiur, şi apoi l-am citit într-o şedinţă a cenaclului “Nord “, pe care îl înfiinţasem, nu de multă vreme, împreună cu Vasile Radu Ghenceanu.

Însă reportajul nu a apărut niciodată.Motivul a fost, l-am aflat ulterior, cenzura nu a aprobat publicarea lui în cotidianul Pentru Socialism, fiindcă , menţionam în reportaj  expoziţia lui Vida Gheza din anul 1944, organizată de hortişti la Cluj, fără ştirea maestrului.