Valeriu Nicolae despre cartea lui  Bogdan-Alexandru  Stănescu, despre Radu Pavel Gheo și opiniile lui despre care noi am tot scris, despre amândoi și scrierile  lor, plus alți cititori, unii chiar tineri
–              – o carte despre etnie și rasism –

•                          La sfârșitul lunii august 2023 în Libertatea Valeriu Nicolae, activist pentru apărarea dreptutilor omului, a publicat un articol despre cartea lui Bogdan-Alexandru Stănescu, Copilăria lui Ka0spar Hauser, un roman din povesturi cu personaje și cuvinte licențioase, apărut în 2017,la Polirom, elogiat, tradus, comentat și premiat, cum rar se întîmplă.
•             „Cine sunt „borîți”, violenți, obsceni și arată ca niște „șobolani”?, scrie Valeriu Nicolae folosindu-se de un pasaj luat din cartea-roman a lui Bogdan-Alexandru Stănescu, cu o îndrăzneală pe care n-au avut-o alții, critici de profesie, ținta lui fiind etnia romă. Rasism al cărții, nu al autorului, atenționează pe cititor domnul fost și secretar de stat într-un minister cu preocupări în domeniu. De aici, poate, și întrebările sale, gândite și puse în articol, „cum a putut fi premiată o carte în care –scrie că –  „țiganii”„„balaoacheșii”, cei cu pielea întunecată sunt descriși în scene de o violență extremă, ca suboameni”. Mai mult, zice Radu Pavel Gheo, ,, cel cu opinii pe tema Literatură și rasism  în Suplimentul de Cultură, primul Magazin Cultural din România nr.823 din 2-8 octombrie 2023, „cum  de o asemenea descriere a peisajului uman, în care țiganii, negricioși. Sunt în mod sistematic la limita bestiei, un fel de semioameni, nu a deschis nicio dezbatere? Cum de a fost premiată cartea fără să fie  discutat, acest aspect ?”
•                  Articolul lui Valeriu Nicolae, firește, spune și Gheo, a stârnit replici, comentarii. Știe o lume,  în spațiul  societății românești problema comunității rome și a imaginii ei, în sânul  majorității e una sensibilă, veche, și adesea ascunsă, băgată sub preș, cum se spune. Aici, Radu Pavel Gheo îi dă dreptate lui Valeriu Nicolae, acesta „are meritul că, după cum spunea, despre cartea cu romii discuțiile sunt necesare. În zona scrisului acesta e liber cît de liber e și scriitorul. Se poate scrie, opiniază și Gheo, se poate scrie despre orice. Cititorii pot recepta, recepta și asimila o scriere  rasistă, pornografică și violentă care poate duce dincolo de anumite limite ale simțului, politeței, moralei.
•              De mai bine de un secol scriitorii  din Europa de Est s-au obișnuit, relatează intervenitul, Radu Pavel Gheo,  să creadă că „acolo unde este literatură nu există  limite, că pot scrie despre orice și oricum, că pot scăpa nevătămați, nesancționați, ba chiar premiați. Numai că, în lumea contemporană lucrurile se schimbă, iar România nu avea cum să fie ocolită de schimbare. Chiar dacă mai discutăm despre autonomia esteticului și prelungim  de un secol și jumătate polemica „artă pentru artă”, versus, „ artă cu tendință”, tipul de literatură și de interpretare etico-emoționale, ilustrate de textul lui Valeriu Nicolae, sunt tot mai populare”.
•         „Prevăd, opiniază direct  Gheo, că fractura  dintre cele două viziuni și tabere se va căsca și mai tare. S-a văzut deja în conținutul replicilor și contrareplicilor lansate în ultimele săptămâni..Văd o ascensiune a „lecturilor sensibile”și o repliere precaută a scriitorilor, chiar dacă acum mulți dintre ei au intervenit în favoarea lui B.A. Stănescu”.
•            „Am pus în cartea asta cam tot ceea ce am eu mai bun. E și despre copilăria mea ca o minune dar și despre adulți țăndări. Am râs mult când am scris-o dar are și părți complicate și deloc confortabile. Am povestit lucruri pe care nu am mai îndrăznit să le povestesc vreodată. Sunt în ea câteva bucăți țepene și cel mai probabil prea crude din mine.”își susține cauza autorul.
•             „Rămân dator lui Valeriu cu un text. Problema rasismului e groasă în România – dar să vedem cum stăm în literatură.Nu că ar avea Bogdan nevoie de sprijinul meu – sunt sigur că va da o replică elegantă și inteligentă. Spre folosul tuturor. Eu recomand: citiți „Copilăria lui Kaspar Hauser” – una dintre cele mai bune cărți scrise în ultimii zece ani pe la noi. N-o să vă pară rău. Dar și Abraxas”. Postare preluată de pe contul de Facebook al lui Vasile Ernu, scriitor.
•           „Da, și mie pasajele incriminate de Valeriu Nicolae mi se par, sincer, scabroase. Și greu de suportat. Ei și? Nu e și Biblia violentă, uneori? Nu e impudic pe alocuri și Boccaccio? Obscen, Francois Villon? Goethe? De Sade? Genet? Sau Creangă? Îi punem călușul în gură lui Mark Twain? O cenzurăm pe Agatha Christie? Și pe urmă: confundăm autorul cu personajul rasist? Cartea, cu avertismentele ei? ”Da!” – exclamă entuziast profeții progresismului, doctrinarii corectitudinii politice și marii preoți ai societății victimizării, ai cancel culture, ai critical race theory, ai religiei microagresiunilor. Da, desigur! Cum să nu!? Ideologia totalitară nu se are bine nici cu nuanțele, nici cu claritatea morală. Și e la cuțite cu libertatea literaturii. Cu orice libertate”, opiniază Influuensărul pe post de Zeu/Peteanu.
•              „Vin  vremuri grele pentru scris – chiar și la noi –domnul Nicolae a deschis  o cutie a Pandorei pe care, dacă nu era el,  mai devreme sau mai tîrziu tot o  deschidea cineva în România, pentru că altcineva a deschis-o mai demult în Occident. Și, da. Domnia-Sa are într-un fel dreptate: trebuie să discutăm. Doar că nu. e prea clar despre ce: desprev romi sau despre literatură?își încheie discursul Gheo, purtătorul de opinii de la SDC.
• Iată și un punct de vedere al unui tânăr:
•       ”Sunt în clasa a IX⁠-⁠a la liceu, câțiva dintre proștii clasei mă întreabă dacă pot să mi se adreseze cu apelativul „Țigane” în loc să îmi spună pe nume. Am un nume complicat, mi l⁠-⁠au dat bunicii, cred că vine de undeva din Rajahstan sau din Punjab , mă cheamă Adrian⁠-⁠Nicolae. Îi înțeleg că le era greu să îl pronunțe, s⁠-⁠ar fi murdărit la gură cu respect pentru mine. Se gândeau că voi accepta doar pentru a fi acceptat în grupul lor. În copilărie i⁠-⁠am bătut pe câțiva pentru că mă făcuseră „țigan”, mama s⁠-⁠a certat cu vecinul din colțul străzii, care era și soțul profesoarei mele de biologie, pentru că m⁠-⁠a făcut „țigan” sau „cioroi”, aveam vreo doisprezece ani. Când l⁠-⁠a întrebat de ce mă făcuse țigan, i⁠-⁠a dat un răspuns care m⁠-⁠a trecut prin toți rărunchii: nu eu l⁠-⁠am făcut așa, tu l⁠-⁠ai făcut!
•            Și uite așa începem să vorbim despre construcția socială a realității. Ce⁠-⁠o mai fi și asta? Adică eu împreună cu tine construim, prin interacțiune, dar doar prin interacțiune (adică și dialog) realitatea. În cazul de față negociem dacă sunt țigan sau nu. Tu ce spui? Ai grijă! Pe copilul vecinului meu îl bătusem tot din cauza asta. Se pare că taică-său nu găsise altă variantă decât să mai pună o cărămidă înspre „țigănie”, nici o problemă, mama l⁠-⁠a spurcat de m⁠-⁠a răcorit, pe moment, întrebarea rămăsese totuși – cine mă făcuse țigan, vecinul meu sau mama?
•              Stau de vorbă cu bunicul meu, un tip care la timpul lui absolvise liceul (același pe care l⁠-⁠am absolvit și eu ulterior), tatăl lui fusese negustor de haine vechi, a murit de tânăr și nu l⁠-⁠a mai putut sprijini pentru a-și continua studiile. Îmi spune dintr⁠-⁠o dată: „Soske keren amen o Gadje „Țigania”? Ame na sam „Țigania”, ame sam Roma”. Stai calm, nu utiliza Google translate, limba romani nu e acolo, îți traduc eu: „De ce ne fac românii țigani? Noi nu suntem țigani, suntem romi”.
•              Mă întorc la colegii mei din liceu care și⁠-⁠au cerut și ei voie să îmi spună (nu facă) țigan. Nu facă pentru că spărsesem stereotipul de țigan, eram singurul rom, pentru ei tot țigan, din tot liceul și gândiți⁠-⁠vă că doar în generația mea erau 10 clase de⁠-⁠a IX⁠-⁠a. De ce voiau să mi se adreseze așa? Pentru că așa erau obișnuiți, mi⁠-⁠aduc aminte că în multe găști exista aproape mereu „un țigan”, unul căruia nu i se spunea pe nume, „Țigane” nu era nici măcar o poreclă, era un nume dat (uneori chiar unui român) pe baza culorii pielii sau pe baza unor trăsături de caracter, cineva mai certăreț sau mai cu tupeu…
•          Acestea reprezintă doar niște elucubrații personale… rămâne în continuare întrebarea cine, ce, cum ne face țigani? Nu voi insista acum asupra originii termenului, în contextul de față mi se par mult mai importante sensurile pe care acesta le comportă la nivelul societății noastre, dar nu numai, aș spune la nivel european sau chiar universal poate.
•             De curând m⁠-⁠am întors din SUA unde am participat la un workshop organizat de United States Holocaust Memorial Museum, în cadrul expoziției permanente fiecare panou care făcea referire la romi avea trecut în paranteză (Gypsies), explicația unuia dintre curatori a fost aceea că „pentru un japonez ar fi foarte greu să știe cine sunt „Roma””, Gypsies devine astfel un explicator al lui „Roma” – „Roma people known as Gypsies” devine astfel o sintagmă, o etichetă pentru un popor transnațional care încă nu a reușit prin mijloace politice să impună denumirea cu care se identifică în interiorul său.
•               Apelul la corectitudinea politică implică din punctul meu de vedere un anumit soi de toleranță, pot să aleg sau nu să fiu corect politic cu tine, dacă aleg să nu fiu, o fac pentru că nu vreau să îmi îngrădesc libertatea mea și îmi asum că te pot ofensa sau deschide unele traume. Am libertatea de a mă adresa ție așa cum doresc eu și nimeni și nimic nu mă poate opri. Dacă cineva mi⁠-⁠ar îngrădi această libertate aș putea acuza oricând că tendința e să mergem către totalitarism și nu către democrație, că libertatea de expresie înseamnă progres și astfel și mai multă libertate. Astfel libertatea ta de a mi te adresa așa cum simți tu nu are limite. Acum vine momentul când trebuie să precizez că limitele sunt tot un construct social, ele provin tot din interacțiunea noastră, iar dacă rezultatul acestei interacțiuni duce în final la a fi numit tot așa cum simți/vrei tu înseamnă că ne aflăm într⁠-⁠o relație de putere. Practic eu nu am reușit să îmi impun punctul de vedere, probabil că explicațiile mele de ordin științific nu te⁠-⁠au convins – apelul meu la perioada sclaviei când țigan însemna și rob nu te⁠-⁠a convins, nici acela la perioada Holocaustului din România când, de asemenea, țigan reprezenta o categorie juridică, nu te⁠-⁠a convins. Așa că nu îmi rămâne decât să îmi amintesc cuvintele unui monografist de la Tismana care scria cu puțin timp în urmă că „aici nu trăiesc romi, așa cum încearcă unii să impună acest nume artificial, aici trăiesc de secole foștii robii ai mănăstirii”. Remarci, nu⁠-⁠i așa, că exprimarea e la prezent?
•            Totuși, aceasta nu e o revistă de sociologie, iar tu, cititorule, m⁠-⁠ai putea penaliza, argumentele pe care ar trebui să le aduc ar trebui să vină din lumea literaturii. Ei, aici mi⁠-⁠e mai greu pentru că știu că, din punctul tău de vedere, pe acest tărâm nu există reguli în ceea ce privește exprimarea sau imaginația, de fapt cu cât îți imaginezi mai mult și mai mishto, cu atât e mai shukar! Dar din al meu să știi că există! Scriitorule, sper că ești conștient că scriitura ta e influențată de felul cum ai crescut, de visurile pe care le⁠-⁠ai avut, de vecinii pe care i⁠-⁠ai avut, de clasa din care faci parte, de limba pe care o vorbești, de stereotipurile internalizate – toți aceștia sunt indicatori sociologici. Iar ca să îți demonstrez, voi recurge la o scurtă analiză:
•           „Când m⁠-⁠am ridicat și am început să strâng lucrurile, pe aleea din spatele meu treceau doi țigani, erau mai mari ca mine, iar unul dintre ei își scosese penisul la soare, mergea cu el așa, ieșit din prohab, și mi s⁠-⁠a părut imens, semăna cu un cârnat polonez, din cei pe care⁠-⁠i mai procura Tătuțu câteodată pe sub mână. Cel mare mi⁠-⁠a prins privirea și mi⁠-⁠a zâmbit, zâmbetul lui mi s⁠-⁠a părut urât, nu știam ce vrea de la mine, dar era ceva rău în acea grimasă, nu era zâmbetul oamenilor pe care⁠-⁠i cunoșteam, ăsta avea ceva amenințător, mi⁠-⁠a ridicat părul pe ceafă, pentru că îl simțeam frate bun cu libărcile din cadă.”
•             Descrierea aceasta, dragă scriitorule, se aseamănă foarte mult cu descrierea penisurilor bărbaților de culoare, temă tratată de Frantz Fanon în „Piele neagră, măști albe”. Acest psihiatru de culoare vorbește despre teama albilor față de penisurile „vădit mai mari” ale celor de culoare, despre teama că femeile albe ar fi curioase să întrețină relații sexuale cu aceștia în detrimentul albilor. El arată mai departe că în spatele acestei frici nu stă de fapt decât frica de celălalt, de străin.
•                Pe de altă parte, observ că în locul cuvântului „penis” nu utilizezi cuvântul din argou, atât de ușor folosit de copiii noștri pe holurile școlii, ba din contră aș zice că nu vrei să ofensezi vreun cititor și mi se pare că ești exagerat de politically correct. Din punctul meu de vedere, dar nu sunt critic literar, l⁠-⁠ai fi putut utiliza, ar fi crescut autenticitatea textului, sau ai fi dat de cenzura venită chiar din partea criticilor tăi literari și a publicului în general? Vezi? Există totuși canoane de politically corectness pe care le respectăm, niște limite de la care nu ne abatem pentru a fi acceptați în mijlocul cercului nostru profesional.
•                Pe de altă parte, dragă scriitorule, trebuie să îți mărturisesc că m⁠-⁠a deranjat enorm să văd că în replica ta din Libertatea ai utilizat „țigan” fără să te doară-n… Mai are rost să zic că romii pe la 1919 au înaintat autorităților României Mari un memoriu prin care cereau să nu mai fie numiți cu termenul de batjocură „țigan”? Nu știu ce să zic, asta ține de sociologia istorică, nu de literatură…
•               Cred că e de ajuns cu „analiza” doar într⁠-⁠o singură direcție…
•              Valeriu Nicolae a publicat o carte care se numește „Țigan țăndări”, a utilizat deci cuvântul „țigan” fără nici o problemă. Mă gândesc cum ar fi sunat „Rom țăndări”? Parcă n⁠-⁠ar fi avut nici o noimă, nu⁠-⁠i așa? De ce? Pentru că „Rom” face trimitere la o persoană întreagă din punct de vedere cultural, care nu e deci țăndări din perspectiva identității culturale. Observați acum? Țigan ¹ Rom. De fapt, rezultă că țigan este antonimul lui rom, și nu sinonimul – așa cum greșit s⁠-⁠a înțeles de⁠-⁠a lungul timpului.
•             Înțelegem așadar că ține foarte mult de context modul în care utilizăm acest cuvânt și de ceea ce vrem să transmitem. Îmi amintesc că pentru unul din articolele mele, „Les Lieux de Memoire and the Legacies of Roma Slavery in the Collective Memory. Case Study in Tismana, Gorj County, Romania”, am avut o dezbatere cu echipa editorială care mi⁠-⁠a sugerat să utilizez în titlu sintagma „Roma Slavery” în loc de „Gypsy Slavery”, forma pe care o folosisem eu inițial. Eu aș fi utilizat „Gypsy” (traductibil prin „țigan”) tocmai pentru a trimite la traumele sclaviei și la faptul că acest cuvânt în sine reprezintă un loc al memoriei, dar probabil că e și un fel de stigmă internalizată.
•             De curând am făcut o postare pe Facebook menționând titlul unui alt articol la care lucrez, „The mixing of the “Romanian blood with Gypsy blood” and the decision of deportation or repatriation”. Cineva mi⁠-⁠a atras atenția într⁠-⁠un mod subtil printr⁠-⁠un comentariu: “You mean the mixing of Romanian with Roma?” Eu utilizasem formula așa cum apărea într⁠-⁠unul din textele lui Traian Herseni – sociolog din anii ’40, mă gândeam că citând expresia titlul ar avea o greutate mai mare, se pare însă că unii s⁠-⁠au simțit ofensați, așa că îl voi modifica.
•              Realizez din ce în ce mai mult că acest cuvânt are o semnificație profundă în interiorul societății noastre, și că poartă cu sine o memorie culturală care nu a fost încă deconstruită, el poate semnifica cu ușurință nomad, persoană cu apucături rele, boem veșnic aflat în căutarea libertății pierdute; când mă gândesc însă la „solicitarea” venită din partea colegilor mei de liceu, nu îmi vine însă în minte nici un alt sens decât acela de sub⁠-⁠om.
•              Închei apocaliptic cu textul din Geneza 1:3 „Și Dumnezeu a zis: „Să fie lumină!” Și a fost lumină.” Eram mai tare dacă încheiam cu Ioan 1:1…
•            Adrian FURTUNĂ
•           Doctorand în sociologie, pe domeniul memoriei sociale a sclaviei romilor, a publicat o serie de articole despre istorie orală & sclavie, un subiect predilect fiind deportarea romilor în Transnistria. Dintre volumele sale amintim Cultura romă între „bărci de carton” și realitate (eng. 2015); Romii din România și Holocaustul. Istorie, teorie, cultură (2018); Sclavia romilor în Țara Românească. Fragmente de istorie socială. Vânzări de copii / donații. Căsătorii. Cereri de dezrobire (2019). Printre altele, este director al Centrului de Cercetări Culturale și Sociale „Romane Rodimata”.
•              Comentariu postat în Antologii, Istorii, comentarii, miscelanea,volumul 75, ciclu de scrieri, coordonat de Ion N. Oprea, Iași, 4 octombrie 2023, cu precizarea-scuză, ce am copilat tot Istorie este!