O căutare în profunzime a existenței și a sensului vieții.
Comentariu la poemul lui Jan Tristea, Ciocârlia, pe scenă

Sursa: https://www.facebook.com/profile.php?id=100011104541016

---

Aș începe prin a spune că poezia ”Ciocârlia, pe scenă ” scrisă de Jan Tristea este în primul rând o oază de neliniște și tristețe, într-un peisaj din ce în ce mai dureros al lumii în care trăim.

Tema principală pe care o abordează este acea a zborului, bineînțeles, privit ca o metaforă a libertății de mișcare, a unui dor și a unei nostalgii. Poemul pune în ecuație o nostalgie răscolitoare între exprimarea eficientă și o arzătoare stare de reculegere.

Ciocârlia cântă și oftează pe ”câmpia dorului”, ”unde pașii dragi s-au stins, s-au risipit”, urcă în văzduh, se apleacă spre plugarii triști ”care plâng pe cărări rătăcite”, rămâne în timp cu aripile în plutire, apoi, deasupra ”pădurilor pârjolite, seci, uscate”, ”își întinde aripile a tristețe”.

În acest periplu de du-te-vino, ciocârlia cântă ”ce-a fost și ce n-a mai găsit”, poartă dorul în zbor spre întâlniri uitate ”unde iarba verde plânge”.

Cu un talent deosebit, autorul zugrăvește în tablouri emoționale îngemănarea dintre fenomenele naturii și cântul de dor : vântul se aude într-o armonie cu ”doina caldă, pătrunsă de dor” iar cântul ciocârliei se frânge în ecou : ”Când dorul se-ntoarce ca o primăvară,/Pe câmpul pustiu din sufletul său”.

În sfârșit, trilul se urcă spre cerul senin, spre divinitate, de unde se va întoarce pe pământ cu speranță pentru a avea o viață mai bună. În întreaga poezie, poetul este un sentimental, care regizează spectacole naturiste, adesea de o rară sensibilitate a amănuntului.

Desăvârșită în expresivitate și încărcată de simboluri, poezia „Ciocârlia, pe scenă” de Jan Tristea se înalță asemenea trilului care o străbate – ca o elegie a dorului, a memoriei și a iubirii neuitate. Printr-o orchestrare lirică de imagini sonore și vizuale, autorul reușește să transforme pasărea-simbol într-un personaj scenic, o voce a sufletului colectiv, care cântă nu doar trecutul, dorul, ci și speranța renașterii. Este o poezie ce transcende cuvintele, atingând corzile sensibile ale cititorului și lăsându-l suspendat între melancolie și lumină. Un omagiu poetic de o rară intensitate, care merită a fi ascultat cu inima.