Autor: Mihai DOLOTON
Primit pentru publicare: 3 Mart. 2022
Editor: Ion ISTRATE
Copyright: © 2022 Mihai Doloton, © 2022 luceafarul.net
© 2022 by Agata
Scopul publicării: promovarea și diseminarea informațiilor culturale.
Este exclus scopul pentru a obține avantaj pecuniar Revistei Luceafărul sau autorilor publicați.
NB
Conținutul acestei publicații nu reprezintă în mod oficial opinia revistei Luceafărul.net, a cărei unică responsabilitate este de a publica opiniile colaboratorilor ei. Răspunderea privind corectitudinea și coerența informațiilor prezentate, precum și eventuale consecințe revin autorilor, conform prevederilor legale.

Poeme din suflet pentru suflet, o desfrunzire interioară în cartea ,,Poeme pentru Anna”, de Cristian Andronic

„POEME PENTRU ANNA” este un nou volum de versuri semnat de Cristian Andronic – un poet care-și revarsă „ecoul” din fabrica de sentimente către cititori, sensibilizând prin frumusețe, gratitudine, gingășie și sinceritate. La prima vedere s-ar părea că iubirea, viața, moartea, dragostea etc., abordate de poet, sunt tot același Univers în care existențial ne rotim și noi, dar puritatea și claritatea cu care redă este cu totul alta, caracteristică doar unui poet adevărat, care își semnează nopțile pe statuia dragostei într-o manieră absolut fabuloasă.

La Cristian Andronic, poezia își revarsă lacrima în potirul dragostei și iubirea este încoronată ca primadonă a spectacolului „Te iubesc”:”Și ce-ar mai fi iubirea când toți pe lume dorm, / Când doar lumini ascunse de blocuri, licăresc? / Ecoul unor oameni, îndepărtat enorm, /Ce n-au știut să-și spună ,,Mi-e dor!” sau ,,Te iubesc!” („Imposibilul sentiment”).
”Când te privesc, pășesc spre infinit,/Spațiul se scurge transversal. /Oare poate cel care a iubit, /Să se trateze în cineva ca-n spital?” (”Anotimp”).
Uneori, în nocturnă, „Romanța” devine actor principal în care luna ruginește, iar liniștea și tristețea devin calmantul în calvarul apatic al vieții:”Ruginește luna, cu un fel de jale, / Ce tristețe, oare, m-a cuprins acum? / Ochii mei sunt stele, reci și tot mai goale, / Rătăcind adresa ultimului drum” (”Romanța nocturnă”).
Fulminantă este „Ploaia care cuvântă” într-o pustietate sufletească şi nimeni nu poate alunga „greul” care atârnă ca întunericul de pereții inimii: ”Și acum că plouă, mi-a venit deodată,/Să îți caut ochii, rătăcind pe străzi./Da, pentru iubire, mi-e tristețea dată,/ Și de-atâta ploaie, n-o să mă mai vezi” (”Rătăcitor”).
Muzica – „Artă Supremă” nu lipsește de pe masa ospățului poetic nici în creația lui Cristian Andronic: „Și iar aceleași note – vioară și pian,/ Și iar pe fruntea lumii, s-a mai oprit un an,/ Și cuta vremii triste, se adâncește mult,/ Și ploaia plânge dorul, și stau să o ascult” (”Sonata Mori”). „Și dacă vine frigul și-n noi o să se-aștearnă,/Eu o să-ți caut brațul, să-l țin cu brațul meu,/Când o să cazi tăcută, și o să fii doar iarnă,/ O să-ți devin colindul ce te-a cântat mereu” (”Recviem pentru iubire”). ”Un înger cântă timpul în marmura albită,/În care-nchis și singur, ca albatrosul, stă,/ Cu lacrimi ce-nrămează portretul de iubită,/ Căci artă nu-n iubire și-n lacrimă constă?” („Lacrimosa”).
Timpul necruțător care se scurge pulsează în venele poetului şi pornește din loc piatra înțelepciunii, iar conștiința îi dictează că orice secundă e încă o șansă spre cunoașterea de sine:”Am nisip în vene și prin ochi îmi curge,/ Lacrima clepsidrei, devenind fatală./ Pentr-un dar al artei, port această boală -/ Ca un ceas al vremii să-mi pulseze sânge”(”Minutar ca inimă”).
Eminescu – Idealul Națiunii – are locul său în uniunea valorilor românești şi integritatea neamului păstrată cu credință de Marele Geniu este incontestabilă: ”Cred c-am venit aicea să-mi sting acea durere,/ Pe care cu tristețe, în orice zi o neg,/ Și când îți văd statuia, presimt că tu mi-ai cere,/ Cu Oda-n metru antic, să fiu un tot întreg” (”La statuia lui Eminescu”).
Tot aici apar şi teii ca simbol al prieteniei, iar acolo unde aceștia trăiesc nu este altceva decât locul de retragere a poetului spre meditare:”Ah, voi, tei, voi, dragii mei, / Frumusețea voastră clară,/ Încă mi-o aduc aminte,/ În tăcute nopți de vară” (”Ah, voi, tei, voi, dragii mei”).
În această desfrunzire interioară, în această epocă a singurătății, poetul încearcă să existe, să creeze şi să dea iubirea ca un refugiu:”Peste tot în lume – numai oameni triști,/ Numai răni de gală prea cicatrizate,/ Că de-atâta rece și singurătate,/ Uiți să fii ființă, uiți să mai exiști… / Undeva, sub ploaie, fără de speranțe,/ Oameni trec aiurea, se grăbesc, atât,/ Și le pare cerul parcă mai urât,/ Parcă le e pieptul căptușit de gloanțe” (”Prezent”).

Păşiţi cu grijă, ascultaţi cu atenție şi savurați cu respect din creația poetului, Cristian Andronic, care vine către dvs. cu poeme din suflet pentru suflet!

Mihai Doloton, poet