Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 13 → 2021

O incitantă  dezbatere filosofică epistolară: G. Liiceanu – Andrei Pleșu. Avem oare un DESTIN?

 

O incitantă  dezbatere filosofică epistolară: G. Liiceanu – Andrei Pleșu. Avem oare un DESTIN?

,,-Dragii mei, aţi văzut dumneavoastră în Evanghelie vreun pasaj în          care  scrie: ,,Vai, vouă beţivilor?” N-aţi văzut. ,,Vai, vouă curvarilor? N-aţi văzut.  ,,Vai, vouă cărturarilor?„Da..(Râde)”
(Arh. Ilie Cleopa către Ioan Alexandru şi un grup de scriitori).)

     Spinoasa problemă a existenţei sau inexistenţei unui  destin al indivizilor şi  popoarelor a frâmântat minţile oamenilor de rând, ca şi ale  filosofilor, încă din zorii umanităţii.  Auzim adesea: ,, Aşa i-a fost soarta!”;,,Aşa i-a fost ursita”; ,,Ăsta i-a fost  destinul!”. Ce include un astfel de termen? Desigur:  calea vieţii, numărul anilor, familie, glorie sau năpastă etc.,etc.

  Este oare  Destinul  un dat divin sau o moștenire genetică parentală?Căci zice Eminescu:,,Ce suflet trist mi-au dăruit/ Părinţii din părinţi/ De au putut să-ncapă-n el/ Atâtea suferinţi…”. Ne făurim noi destinul? Oare ursitele antice care ţes firul vieţii? E fatalitate soarta?         Se poate schimba  destinul personal ori elementele  lui? Cum? (Vom încerca mai târziu un răspuns.)

     Iată că şi în cultura română avem o atari dezbatere  de cel mai înalt nivel şi interes, expusă sub  forma a 10 epistole, confesive, antrenante, pigmentate umoristic  şi anecdotic, spre deliciul cititorului obişnuit ca şi  al omului de înaltă cultură.  Extrem de agreabilă, lecturată ,,sans relache”(pe nerăsuflate), recenta apariţie ne permite să învăţăm foarte multe lucruri,  care  altfel ne-ar fi inaccesibile.

   Protagoniştii  celor zece epistole schimbate  amical sunt  doi maeştri ai stilului confesiv,  doi  filosofi  cu remarcabile contribuţii   la cultura naţională, deşi între cei doi există  o diferenţă netă de viziune asupra conceptului  destinal, chiar viziuni  ireconciliabile asupra lumii și a ființei umane. După epuizarea a zece scrisori ale fiecărei părți, dl. Liiceanu ar fi voit foarte mult să facă o serie de completări într-o epistolă suplimentară, ceea ce respondentul Andrei Pleșu n-a acceptat, fiindcă ar fi încălcat convenția severă acceptată dintru început.

     Precum  doi cavaleri afabili, ce vor să-şi încrucişeze lăncile, s-au avertizat reciproc asupra  unor  severe contraziceri:
    G. Liiceanu: ,,Dragă Andrei….Sper să nu te superi dacă, din când în când,  am să-ţi mai bag câte un băţ prin gardul transcendenţei.”(termen pentru divinitate, pt. ce este dincolo de lumea materiei n.n.)

   Andrei Pleşu: ,, Dragă prietene,…Mă ameninţi  că o să bagi câte un băţ prin gardul transcendenţei, pe care o invoc prea des…. O să vezi tu pe naiba, când transcendenţa o să-ţi bage băţul prin gardul imanenţei tale.„(termen pentru lumea reală-n.n.)
     Oricum, trebuie făcută distincţia că Destinul, în viziunea ambilor se referă în speță la traiectoria unor ,,aleşi”, ,,eroi”, nu a oricărui plebeu.
     Andrei Pleşu (n.1948) este un filosof  teist (om credincios), teocentric (pune ]n centrul preocupărilor pe Dumnezeu), autor al unui tratat de angelogie (Despre îngeri), comentator inspirat al Parabolelor lui IISUS. Despre om și umanitate în general, domnia sa are o părere indulgentă, comprehensivă slăbiciunilor noastre, cunoscându-ne și defectele inerente și noblețea. Privitor la Destin, acesta este văzut de domnia sa ca o taină, asezonată concomitent cu contribuţia omului şi ,,graţia divină”,   dumnezeiescul  har (cum spunem în Răsărit). Harul este cereasca bunăvoinţă şi puterea lui Dumnezeu spre tot binele.

   Exact în revers conceptual,  Gabriel Liiceanu(n.1942) este un antropocentric (pune în mijlocul tuturor conceptelor sale ființa umană). Cu toate acestea, acceptând  antica zicere că,,Omul este măsura tuturor lucrurilor”, umanitatea în general, Omul, sunt pentru discipolul lui Noica un prilej de absolută dezamăgire și vehemență apreciativă. Și nu doar în corespondența de față, ci și în lucrările sale de moralistică:,, ,,Despre ură”, ,,Aşteptând o altă omenire~ ,,Despre limită”, ,,Despre seducție”, ,,Despre minciună”, ,,Ușa interzisă”. Ideea de transcendent, de divinitate,  îi stârneşte indignarea,  socotind-o  un ,,baston pentru neputincioşi, o balivernă”*(SL). 

   Pornind de la înzestrarea nativă a persoanei, este necesar –zice domnia sa- ,,un efort prometeic” personal, spre a te ricdica la statura unor eroi sau personaje pe care le-ai admirat și vrei să fii asemenea lor. Sintetizând, Destinul este pentru domnia sa o înfăptuire a propriei fiinţe, a efortului egotist, care nu cedează sub imperiul  ,,complăcerii, lenei, bovarismului”, implicând, după cum însuşi mărturiseşte din primele pagini, ,,o viziune înclinată plebeu spre orizontalitate”(p.37), excluzând vreo intervenţie intruzivă ,,de Sus”. Pentru a-şi susţine aserţiunile, se face recurs abundent la platonicieni, la Heidegger, Sf. Augustin , Kierkegaard, Hegel, Husserl sau Kant.

     Dacă deci se exclude “Înaltul”, ,,graţia divină”, invocată de Andrtei Pleşu, apare firească întrebarea: de unde avem energia necesară pentru a ne făuri Ursita eroică, Destinul exemplar (pe care, subsecvent,  bănuim că protagoniştii şi-l contemplă  la vârsta  şi celebritatea lor)? 

     Gabriel Liiceanu se indignează cu toată fiinţa  împotriva  existenţei unei ,,lumi de dincolo”, sintagmă de neacceptat filosofic, fiindcă ,,supranaturalul nu este investigabil”(p.38). Cum adică, eu trăiesc prin delegaţie, nu am existenţa mea autonomă? Nici morala nu-şi poate avea sorgintea în principii ,,venite de Sus”, ci din propria noastră raţiune,  ,,din infinitul nostru interior”.
   Necesitatea efortul personal  maximizat se ascunde şi în zicerea populară: ,,cum îţi aşterni, aşa dormi” sau în exprimarea lui Lev Tolstoi: ,,roagă-te, dar nu ăsa vâslele din mâini.

    Dl. Andrei Pleşu ,,îi trage covorul de sub picioare” lui G. Liiceanu (cum se exprimă Sorin Lavric) şi  îl apostrofează pe ,,andrinsant”, socotind că nu putem face vorbire de ,,infinit  interior”, fiindcă ce infinit poate fi acela care este  limitat, închis în ceva, adică în fiinţa noastră? Infinitul presupune tocmai ,,dezmărginirea”, lipsa grăniţuirilor.  Poate -zicem noi- dubitative, dar nu s-a auzit oare vorbindu-se despre ,,adâncimile insondabile ale sufletului omenesc” ? Ce sunt acelea? fiindcă nu e o metaforă  sintagmatică, ci o realitate.

     Solicităm acum cititorului  să ne permită să contrazicem  împreună şi pe Sorin Lavric de la A.U.R.  şi pe dl. A. Pleşu, fiindcă există oricât de paradoxal pare, două infinituri. Fiecare fiinţă sau obiect este o bornă, ,,un gard” între infinitul exterior fiinţal sau obiectual şi cel interior fiinţei sau obiectului.
       Dovedim că aşa este, luând exemplul atomului. După moleculă, cea mai mică unitate şi ultima este  ATOMUL. (Colegul prof. Grigore Pop de la Şieu –Odorhei  zicea adesea:,,nu pune, nu pune mult (în pahar)! Numai o moleculă.”)

   Grecii socoteau deci atomul ultima cărămidă a materiei, iar ,,a tomos” înseamnă ceva care nu se mai poate divide în unităţi mai mici. Ce este în afara atomului, până la el, este INFINITUL  (exterior). Iată însă, că fizica moderna  a aflat şi universul interior subatomic, al electronilor, protonilor, nucleonilor…Dăm așadar dreptate antropocentristului Gabriel Liiceanu: avem un infinit al sufletului omenesc, tot aşa cum acceptăm axiomatic macro şi microcosmosul.

   Ei bine,  acest ,,infinit interior” este alcătuit  – după  dl. Liiceanu –din reţeaua de neuroni a cerebelului uman, fiind sursa puterilor noastre intelectuale, iar rugăciunea  însăşi nu este decât o bolboroseală de vulcan a unor puteri interioare omului. Idem, conştiinţa, gândirea raţională, nu sunt  altceva decât o ,,emanaţie neuronală”.(p.96-98) (concepte   agnostice şi eclectice, eşuate toate). Ăsta ar fi tot,,transcendentul “  în care crede  prietenul Andrei Pleşu.

      Dacă  mintea noastră e doar ,,o secreţie a creierului“  cu tot complexul lui neuronal, atunci  şi sentimental nobil al iubirii nu e  decît ceva aşijderea? Deci ,,aprioricul” Kantian, ca tipar ce  face posibilă experienţa,  e reductibil la ştiinţă, iar filosofia însăşi e pusă sub semnul întrebării, neavând sens? E doar ,,o scamă pe cotorul mileniilor” zice dl. Adrian Pleşu (cu toţi  titanii ei:  Kierkegaard  un ,,mistic oarecare”, Nietzche un  ,,plângăcios lovit de dambla”etc. (SL).
      Chiar cititorul obişnuit poate observa că greşeala vine din aceea că dl. Gabriel Liiceanu substituie ştiinţele (psihologia, anatomo-fiziologia) cu filosofia, intruziunea neputând fi de  success.

      Andrei Pleşu şi Gabriel Liiceanu sunt două viziuni ireconciliabile, precum material şi antimateria.  Tangenţa  lor  duce imediat la explozie. E drept, cititorul poate să adere la o fază sau alta, potrivit ,,aprioricului” din sine sau  nivelului scientist atins. În pofida acestei poziţionări, cei doi convivi  păstrează integral o reciprocă  amiciţie cu durata a patru decenii şi ceva, un respect   de cea mai înaltă nobleţe intelectuală.

      În pericol de a epuiza spaţiul scriptural,  cititorul poate  întreba  firesc: dar tu,  profesore, ce spui despre  o aşa problemă explozivă? Avem şi noi o traiectorie destinală?

      Vreau să te încredinţez, iubite cititorule/cititoare, că un Destin  are orice om, fie el om simplu, fie împărat, nu doar ,eroii”. Şi grecii, vechii eleni, spuneau asta, dar Soarta era văzută de ei ca ceva inexorabil, o fatalitate. Nu ai cum să I te sustragi sau cum se zice popular: ,,ce ţi-I scris, în frunte ţi-I pus”. Această exprimare este deseori  şi o grilă  de verificare a   inteligenţei unei persoane. (În urma unei întâmpări, cel Prost dă vina pe alte persoane,  Deşteptul invocă o situaţie, iar cel cu adevărat Înţelept zice:  ,,(poate) aşa a fost să fie”.)

   Nu   trebuie să credem că destinul este un fel de sfoară în desfășurare, ci mai degrabă o țesătură complexă, de covor, unde se intersectează adesea vrerea divină și voința omului, voinţele semenilor.
   Cel ce L-a zidit pe om,  Ziditorul a toate, asupra existenţei căruia nu avem nicio îndoială, Acela este făuritorul destinelor noastre. El a hotărât:
       -în ce familie ne naştem, în ce popor, în care secol, prin ce împrejurări  vom trece  şi multe pe care nu le intuim. 

       Aşa cum Dumnezeu cunoaşte întreagă istorie a  lumii, la fel de bine cunoaşte Destinul fiecărei persoane. Cunoaşterea desîvârţită nu impieteayă însă în niciun fel libertatea deplină a omului. În acest sens, Grigore de Nazianz (cred,scuze-n.n.) se exprima astfel într-o epistolă către credincioşi: ,,Fiţi siguri că voi sunteţi liberi. Lucraţi cu frică şi cutremur la mântuirea voastră.” 

      Şi cum ar putea să fie altfel? Dacă am fi sub apăsarea robotică a unui destin fatalist, pentru ce să mai fim judecaţi?

        Am citit cu ani în urmă o carte a  lui Camille Flammarion(1842-1925), astronom şi scriitor, în care studia cca. patruzeci  de cazuri de premoniţii despre persoane obişnuite sau faimoase, premoniţii a căror fatalitate s-a adeverit cu exactitate. Avem şi multe alte dovezi, inclusiv ale mele personale. Deci da, există un Destin. Şi unde stă Destinul ăsta? În frunte, cum zice poporul?  Umblă pe lângă noi ? Ne însoţeşte ca un înger?

       Pe Djuna, faimoasa clarvăzătoare bulgară, au întrebat-o de la o vreme cercetătorii, intrigaţi de precizia prezicerilor ei: ,,dar, de unde cunoşti dumneata, care nici nu vezi, atât de précis destinul omului?“ Ea le-a spus: ,,…din mintea fiecăruia. Eu acolo îl văd, deşi ochii mei (biologici)…”.(Ea i-a prezis lui Todor Jivkov –acest,,Ceauşescu  bulgar” că fata lui, Ludmila, va avea un accident fatal de automobile.Şi…a avut. (Şi lui Ceauşescu şi Elenei i-au spus că da… ,,de Ziua Pruncului”/ -Şi  copiii?” a sărit Elena, ca o mamă îngrijorată.,,-Vor fi bine.”)

    Deci prima certitudine: AVEM UN DESTIN TOŢI, robi sau împăraţi.  De două ori am întrebat în vis  o persoană misterioasă,  la 31 de ani: ,,cât voi trăi?”. A doua oară mi-a răspuns: 59 de ani, dacă ….(mi-a spus o condiţie).
      Ce greşeală face C. Flamarion şi Todor Jivkov şi Ceauşescu şi mulţi alţii? Stau şi aşteaptă să vadă dacă va fi sau nu va  fi.
     Noi, creştinii, cunoaştem că avem un Destin, dar ACESTA STĂ ÎN PUTEREA LUI DUMNEZEU.  El singur îl poate şi schimba, căci Atotputernic este. Şi Milostiv este Dumnezeul nostru, căci zice Psalmistul împărat:, Cât munţii şi până la cer este mila Ta, Doamne...”  Vă voi arăta cum schimbă Dumnezeu destinul unui ppopor sau al unei cetăţi sortite pieirii  prin exemplul proorocului Iona.

  Trimis de Dumnezeu să vestească sfârşitul cetăţii Ninive (cetate asiriană uriaşă , de ,,îţi trebuiau trei zile să o parcurgi de la un capăt la altul” zice Herodot), Iona refuză şi fuge de la faţa lui Dumnezeu.  ,,O să piară?-îşi zice Iona? Foarte bine, că mult ne-au asuprit. Nu mă duc să le spun, ca nu cumva Dumnezeu, Care e bun, să-şi întoarcă mînia de la ei şi să-I salveze.  Fuge, se ascunde pe o corabie, e aruncat în mare, un  chit îl înghite, îi vine mintea la cap şi vrea să asculte de Dumnezeu. Merge şi strigă-n gura mare pe uliţele Ninivei: ,,Încă patruzeci de zile şI  Ninive  va fi distrusă!! Încă patruzeci de zile…”  Ajunge şi la palatul regal şi strigă tare, fără frică. Se urcă apoi pe un deal, îşi face un mic umbrar  şi aşteaptă cu bucurie împlinirea profeţiei. 

   Regele asirian dă  poruncă straşnică  întregii cetăţi, ca tot omul să se întoarcă de la relele ce le-a făcut, de la răutăţi, asupriri şi orice rău, să se îmbrace în sac şi cenuşa umilinţei,  om şi dobitoace, să cadă  grabnic în post  negru, inclusiv pentru  oi, vite şi alte dobitoace,  strigând cu putere la  Dumnezeul cerului  şi Pământului, vestit de Iona, ,,ca să nu pierim”.

   E cald tare, însă  Atotputernicul a făcut să crească un vrej de bostan pste umbrarul unde  Iona hălăduieşte, iar vremea trece… Însă, în ziua următoare, ,,Dumnezeu a poruncit unui vierme să  înţepe rădăcina bostanului şi vrejul s-a uscat”- zice Sfânta Scriptură. (Văzut-ai,  iubite cititorule şi cititoare, cum  ascultă  toate de Ziditorul  lumii şi al Universului?)

     Iona se supără rău că I s-a uscat  bostănăria şi colac peste pupăză, nici profeţia nu I se împlineşte. Mai rău, nici că se poate. Îi este  şi ciudă că n-a pierit Ninive, îi este şi ruşine că nu I s-a împlinit proorocia, iar  ca un evreu ce este, se dă foarte supărat înaintea lui  Dumnezeu. Apăi de-aia l-a trimis? Nu a bănuit el de la început că Dumnezeu s-ar putea să se milostivească şi să-I cruţe, iar el să rămână de ruşine? Şi…îi răspunde Dumnezeu: ,,Tu  te-ai necăjit pentru un vrej pe care nu tu l-ai făcut să crească, dar  mie să nu-mi fie milă de  Ninive, cetatea  cea  mare, în care se află mai mult de 120.000 de oameni, afară de mulţime de dobitoace?”)

     Deci…din ce cauză a schimbat Dumnezeu destinul marii cetăţi Ninive?  Din milă, căci i-a văzut îndreptându-și viața, căzând în post şi rugăciune, cât  or fi fost  ei de păgâni.

    Aşadar, ne putem schimba destinul  personal şi colectiv prin  repararea răului făcut, verificându-ne atent, apoi căzând și noi în  post şi rugăciune.  Căutăm un bun duhovnic…; nu aşteptând ca lemnele pădurii, cum au făcut  Jivkov, Ceauşescu şi cei din cartea lui Camille Flammarion.

     Oricum, felul în care ,,graţia divină”, harul dumnezeiesc, lucrează concret în vieţile noastre rămâne  o taină, căreia Răsăritul creştin nu i-a căutat un răspuns, iar Apusul, prin augustinieni, tomişti, molinişti, au dat răspunsuri nesatisfăcătoare.

                                    Prof. Vasile Găurean

 

 



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați

comment closed

Drept de autor © 2009-2021 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5