Primit pentru publicare: 26 aug.2015
Autor: prof. dr. Dan PRODAN, redactor la Rev. Luceafărul (Bt)
Publicat: 26 aug.2015

O istorie literară a comunicării prin scrisoare în spaţiul geo-istoric românesc în ultima jumătate de mileniu

sau

„Lungă e scrisoarea mea, era însă necesarie”

În 1521 a fost redactată de Neacşu din Câmpulung – Muscel (ot Dlăgopole) şi expediată lui Hanăş Bengner (Johannes Benkner), primarul Braşovului, prima scrisoare semnată în limba română cunoscută până acum (2015!) şi păstrată în arhivă, din spaţiul geo-istoric românesc. Evident, au mai exiatat scrisori din perioada anterioară (a doua jumătate a secolului XIV – începutul secolului XVI) scrise în slavonă, greacă, latină, din spaţiul românesc, dar acelea nu au constituit obiectul analizei şi prezentării din sinteza pe care o prezint sumar în aceste rânduri.

În perspectiva sărbătoririi unei jumătaţi de mileniu de comunicare şi corespondenţă prin scrisori din arealul românesc, din literatura şi cultura românească, Dumitru Lavric (cunoscut literat, cercetător şi autor botoşănean, cu 10 cărţi publicate până acum, cu tematici conexe: proză, critică literară, folclor şi teatru popular din zona Botoşani, epigrame, parodii; pentru informaţii suplimentare, vezi medalionul Lavric Dumitru, în Silvia Lazarovici, Scriitori şi publicişti botoşăneni. Dicţionar biobibliografic, ediţia a II-a revăzută şi adăugită, Editura Agata, Botoşani, 2015, pp. 304 – 305), a elaborat, cu acribie, răbdare, consecvenţă şi optimism, o masivă sinteză în două volume (vol. I, 590 p.; vol. II, 403 p.), de aproximativ 1.000 de pagini, referitoare la Epistolarul Românesc 500  şi intitulată identic. Contribuţia literatului botoşănean este prefaţată cu o Întâmpinare, semnată de  prof. univ. d-r Alexandru Călinescu, d-r Corneliu Filip, prof. d-r Dan  Prodan, Gheorghe Median (pentru vol. I, pp. I – VII) şi de acad. Mihai Cimpoi (pentru vol. II, pp. I – II).

Sinteza lui Dumitru Lavric este o contribuţie literaro – istorico – sociologică, având la bază o bibliografie tematică reprezentativă, abordată ştiinţific, critic, dar fără note de subsol, care să încarce şi să îngreuneze textul cărţii şi mesajul transmis de autor cititorilor. Căci, în fond, fiecare carte este o scrisoare, mai scurtă sau mai lungă, a autorului (expeditorului) către cititor (destinatar). Contribuţia este structurată în 95 de capitole tematice, 95 de mari scrisori ale autorului către cititori, despre epistole (semnate), epistolari, destinatari, subiecte de conversaţie, atitudini, sentimente, iubiri, antipatii, certuri, împăcări, idei, ambiţii, planuri, proiecte, reuşite sau eşecuri personale, de grup sau naţionale, în diferite domenii de activitate. Osatura sintezei este reprezentată de scrisori (semnate) emblematice ale expeditorilor, nu mai puţin cunoscuţi, din diferite grupuri, categorii şi clase socio – profesionale, politice, militare, economice, culturale, religioase, ideologice, către destinatari de familie, de grup reprezentativ sau chiar oficiali.

Autorul a folosit metoda citatului reprezentativ (unitate ideatico – textuală) dintr-o anumită scrisoare, ca mijloc tehnic de particularizare a ideii transmise, din cuprinsul textului avut în vedere şi analizat, tehnică cu avantajele şi dezavantajele sale, care incumbă, evident, şi o doză de risc subiectiv / obiectiv, auto-asumat de către Dumitru Lavric. Autorul oferă cititorului contemporan accesul direct la sursă (sau la un fragment de sursă), fără a se interpune între autorul scrisorii din trecut şi destinatar / cititorul contemporan; ultimul este invitat indirect să afle, să analizeze, să aprecieze, să critice, să concluzioneze mesajul unei scrisori.

Sinteza este construită pe capitole, fără o supra-structură cronologico – tematică riguroasă (pe epoci istorice, secole, jumătăţi de veac, ele însele diviziuni în evoluţia subiectivă / obiectivă a fenomenului şi expresiei letrice româneşti), cuprinzând 95 de astfel de secvenţe tematice, de la începutul veacului XVI până la debutul secolului XXI, intitulate sugestiv, uneori sentenţios, pentru fiecare experienţă epistolară individuală sau de grup, privită ca unitate letrică; doar câteva titluri – exemple reprezentative, din cele peste 90 la fel de reprezentative: „Voeşte şi vei putea”; „Lungă e scrisoarea mea, era însă necesarie” (ales şi de mine pentru subtitlul acestei prezentări!); „M-am născut şi vreau să mor moldovean”; „Şi-a consacrat toate puterile pentru naţiune”; „Bun condei şi muşcător avea institutorul”; „E urâtă lumea câteodată şi grea de tot viaţa”; „Voiesc să rămân cinstit”; „Se vede că nu m-ie dat să ajung milioner”; „N-am pamfilizat, n-am şeicărit”; „Ultimul judecător al tuturor faptelor noastre trebuie să fim noi înşine”; „Sunt adumbrit de amurg”; „Să nu dăm Cezarului ce i se cuvine lui Dumnezeu”; „Rufele murdare trebuie spălate – totdeauna – în public”; „Am aceeaşi vârstă ca Don Quijote şi drumul mă aşteaptă…”; „Voi proceda ca iedera”.

Din punct de vedere al evoluţiei istorico – tematice a fenomenului letric românesc în ultima jumătate de mileniu, curajoasa sinteză poate fi privită şi ca o reuniune, o antologie, o culegere de 95 de „studii de caz” epistolare, inteligent şi cursiv îmbinate şi articulate, astfel că unitatea în evoluţie literaro – istorică a Epistolarului Românesc 500 este cu măiestrie realizată de către autor. Într-un Cuvânt înainte (Ad usum amicorum, vol. I, pp. 14 – 24) al cărţii, intitulat sentenţios, sugestiv, prin parafrazare, Habeat sua fata epistulae!, Dumitru Lavric a definit, direct sau indirect, obiectul (scrisoarea semnată) prezentei contribuţii şi a realizat o sumară trecere în revistă a activităţii de editare a corespondenţei unor persoane / personalităţi din spaţiul  geo – politico – cultural românesc, din demi – mileniul avut în vedere şi de analiză critică a fenomenului epistolar românesc.

Astfel, Dumitru Lavric defineşte, în deplină consonanţă cu criticul literar Horia Oprescu: „O scrisoare este, mai întâi, un ecou real, o scânteie de viaţă. Epistola echivalează, într-un fel, cu documentul. Ea oglindeşte, am zice, cu fixitate ştiinţifică, un om într-o anume împrejurare. Un grup de fire epistolare, extinse în timp, pot reprezenta o întreagă epocă. Genul epistolar ţine, aşadar, mai întâi de istorie, adică de adevăr, şi abia apoi de beletristică. Precumpănitoare, adică, este informaţia literară” (Epistolarul Românesc 500, pp. 18). Apoi completează, în aceeaşi rezonanţă ideatică cu Dan Mănucă: „Corespondenţa, câtă s-a mai păstrat, rămâne singurul mijloc la care, de obicei, apelează istoricul literar, constrâns să recompună o existenţă în elementele ei esenţiale. Dar nu toate scrisorile conţin fapte utile în clarificarea unor resorturi psihologice particulare, oferind îndeobşte doar jaloane biografice, mai mult sau mai puţin importante” (Epistolarul Românesc 500, pp. 18).      

Cum îşi auto-evaluează Dumitru Lavric proprie sinteză? Obiectiv şi cu măsură: «Cutie de argint se vrea Epistolarul Românesc 500, florilegiu (antos logos) al celor mai izbutite exprimări epistolare, favorizând citatul semnificativ (…) Călăuză ne-a fost inefabila tehnică a citatului, teoretizată şi argumentată de G. Călinescu: „Singura metodă de convingere a criticului rămâne izolarea locurilor mai caracteristice şi citarea lor, şi cel mult explicarea, adică desfăşurarea conştientă a elementelor”. (…) În alţi timpi, cartea s-ar fi putut intitula Magnum Epistolarum Romanorum şi ar fi purtat motto-ul: „O comedie umană mai ceva ca a lui Balzac”, dar noi am fost avertizaţi că nu ne este dată desăvârşirea, ci doar săvârşirea; o încredinţez cititorului cu salutul: Si vales bene est, ego valeo!» (Epistolarul Românesc 500, pp. 23; 24).

În acest context general letrico – ideatic, autorul a avertizat, şi sunt întrutotul de acord cu el, că statutul şi poziţia socială a scrisorii ca mijloc tehnic de comunicare inter-umană s-a degradat continuu în ultimul secol, datorită concurenţei altor mijloace tehnice cu finalităţi identice: telegraful, telefonul cu fir şi celular, radioul, TV, CP şi reţeaua Internet, satelitul de comunicaţii. Pe de altă parte, la nivel naţional se constată o modestă preocupare de a reconfigura şi a consolida conştiinţa scrisorii în societatea şi cultura română. Se editează scrisorile inedite sau se reeditează cele deja cunoscute ale unor emitenţi români, fie persoane particulare modeste, unele deja înghiţite de anonimat, fie personalităţi al culturii şi ştiinţei româneşti. Sau, în periodicele culturale încă în viaţă, se continuă buna practică a editării / reeditării unor scrisori reprezentative pentru persoane, grupuri, asociaţii sau pentru Epistolarul Românesc. O singură nominalizare sau studiu de caz sau exemplu de bună practică: revista lunară Magazin Istoric, rubrica Pe vremuri, oamenii îţi trimeteau scrisori, realizată de d-na Georgeta Filitti.

Epistolarul Românesc 500 al lui Dumitru Lavric este şi o contribuţie, în diferite procente şi cu diverse informaţii inedite, utile, la istoriile secvenţiale, punctuale, ale:  scrisorii (semnate), ca mijloc tehnic de comunicare inter-umană prin scriere, specific demi-mileniului avut în centrul analizei şi ca gen literar în spaţiul geo-istoric românesc; vieţii de familie, de grup cu interese comune, într-un timp istoric / spaţiu istoric românesc; gândirii individuale, de grup, naţionale româneşti, exprimată în scrisori; identităţii complexe individuale, de grup, naţionale româneşti, concentrată în manifestări letrice. Ca un corolar, sinteza epistolară a autorului botoşănean este o completare tematică reuşită a istoriei literaturii române în secolele XVI – XXI. I

Vol. II al sintezei evoluţiei Epistolarului Românesc este onorat cu Întâmpinarea semnată de Acad. Mihai Cimpoi de la Chişinău, intitulată simbolic: O panoramă a Epistolarului Românesc (pp. 1 – 2). Literatul moldovean a conchis că (şi folosesc citatul reprezentativ!) „(…) imaginarul epistolar (…) se conturează – şi spre aceasta ne duce demonstraţia critică – într-o imensă frescă a realităţilor româneşti din diferite epoci. Se constituie, în consecinţă, un Text – sinteză literar – documentar, care subsumează unui Tot studii de situaţii (precum le zicea Eminescu), portrete (fiziologii) ale unor personaje importante (figuri actanţiale ale istoriei), schiţe de moravuri, geneze ale unor opere, jurnale psihologice, note de călătorie, însemnări autobiografice, „mărturisiri de păcate” (în genul lui Negruzzi), fişe caracterologice.

E un imperativ fundamental: să găseşti „nişa existenţială” în fiinţa receptorului. Este ceea ce poate realiza epistola prin autenticitate, înalta cotă a mărturisirii, deci prin sinceritate, prin libertatea democratică, să-i zicem eseistică, a formei. Literatura şi-a dorit o asemenea comunicare, un Cititor – model, aşa cum şi-l reprezinţă Umberto Eco.

Studiul minuţios şi aplicat al lui Dumitru Lavric, în afară de meritul de a umple un gol în istoriografia literară românească, îl are şi pe acela de a fi, în temeiul analizei operelor epistolare, un studiu sociologic care prezinţă epoci, figuri istorice, personalităţi intelectuale (bunăoară Bildungsroman – ul lui Octav Onicescu), maeştri ai genului şi cultivatori involuntari ai lui” (pp. 1 – 2).

În spirit critic – deontologic, trebuie să enumăr şi câteva aspecte perfectibile ale sintezei lui Dumitru Lavric: lipsa unei prezentări sintetice a vieţii, activităţii profesionale, operei autorului (Ad usum legentium!); inexistenţa unui rezumat într-o limbă străină a mesajului cărţii, pentru a deveni accesibilă şi în străinătate; situată la confluenţa dintre istoriografia literară românească şi literatura propriu-zisă, contribuţia necesita şi un Indice antroponimic, toponimic, hidronimic, pentru că ea prezintă persoane, locuri geografice, fapte istorice, realităţi sociologice etc.; textul trebuia completat cu imagini, adică cu chipuri ale expeditorilor – destinatarilor de epistole, cu instantanee litografice, picturale, fotografice etc. ale localităţilor amintite în scrisori; Bibliorafia generală mai atent şi mai profesionist întocmită; paginare iniţială corectă. Sperăm că, într-o eventuală (şi necesară!) ediţie a II-a, obligatoriu şi imperativ revăzută şi augmentată, aspectele perfectibile amintite să fie rezolvate.

Dacă, iniţial, Dumitru Lavric a destinat, prin motto, sinteza sa Ad usum amicorum!, ulterior a extins universul destinatarilor, către toţi potenţialii cititori, Ad usum legentium!

Habeat sua fata libri epistularum!