Primit pentru publicare: 12 febr. 2010
Autor: Dumitru LAVRIC
Publicat: 13 Febr. 2010
Actualizare: 10 Nov. 2017
Republicare: 10 Nov. 2017
Editor: Ion ISTRATE

Amor şi Psyche. Epistolarul Mihai Eminescu – Veronica Micle

I. Epistolografie, epistologie, epistologofie

Tratarea dintr-o perspectivă modernă a „romanului epistolar” alcătuit din scrisorile pe care şi le-au trimis în special între anii 1879-1883 Mihai Eminescu (din Bucureşti) şi Veronica Micle (din Iaşi) impune câteva consideraţii preliminare dedicate unei succinte theoria a scrisorii şi unor precizări terminologice care să faciliteze receptarea comentariului în consonanţă cu intenţiile semnatarului. Pentru ştiinţa literaturii, epistola (< gr. epistoli) ilustrează genul liric de nuanţă didactică specifică clasicismului denumind o scriere literară în versuri care respectă canonul unei scrisori, putând fi, convenţional, adresată unui destinatar real sau fictiv şi care se distinge printr-un conţinut filosofic şi atitudine satirică, operele alcătuite sub formă de scrisori ilustrând genul epistolar. Originile şi modelul genului se regăsesc în Epistolele panlirice din scriptura neo-testamentară însă tradiţia romană are meritul de a-l fi ilustrat prin marii poeţi Horaţiu şi Ovidiu – primul satiric, al doilea eligiac. Celebri autori de scrisori literare sunt consideraţi Blaise Pascal (Scrisori provinciale), Montesquieu (Scrisori persane), Voltaire (Scrisori filozofice), Albert Camus (Scrisori unui prieten german), Saint Exupéry (Scrisoare către un ostatic), Rainer Maria Rieke (Scrisori către un tânăr poet). Un pas mai departe a însemnat romanul epistolar, celebre fiind Noua Eloisă de Rousseau, Suferinţele tânărului Werther al lui Goethe, Legăturile primejdioase de Laclos; ambele experienţe se regăsesc şi în literatura română începând cu mijlocul secolului al XIX-lea: sunt de amintit epistolele semnate de Alexandrescu sau Bolliac, celebrele Scrisori (satire) eminesciene şi pe alt palier Scrisori la un prieten de C. Negruzzi şi Scrisorile către V. Alecsandri ale lui Ion Ghica; din aceeaşi perioadă datează romanele epistolare ale lui Bolintineanu (Manoil, Elena), elemente ale genului figurând mai târziu în opera lui Camil Petrescu (Patul lui Procust) sau George Călinescu (Scrisul negru). Cititorul a înţeles deja că între informaţia desfăşurată deja şi ceea ce am numi romanul epistolar eminescian – veronian nu există decât o relaţie formală – în cazul comentariului ce urmează termenii epistolă, scrisoare aparţinând lingvisticii stilistice şi nu literaturii, definind un stil funcţional nu un gen literar, având în vedere persoane şi nu personaje, realităţi şi nu ficţiuni.

Din noua perspectivă, conceptul se supune teorii comunicării şi referă la modalitatea de comunicare în scris de la distanţă pentru a oferi / a solicita informaţii, conţinutul şi situaţia de comunicare determinând tipurile de scrisoare (oficială, de recomandare, de felicitare, de condoleanţe, familială, de dragoste …) iar indicii formali indicând apartenenţa la stilul epistolar ca modalitate particulară de exploatare şi adecvare a resurselor limbii, deosebită de cele care aparţin altor stiluri funcţionale (publicistic, ştiinţific, oficial-administrativ, beletristic). Mărcile stilului epistolar au fost prelevate din practica scrisului de acest tip, au fost canonizate pentru uzul didactic (începând cu acel Epistolariul românesc pentru facerea a tot feliul e scrisori tipărit de Diaconovici-Loga la Buda în 1841) şi se recunosc în restricţii şi recomandări de tipul: datare şi localizare, formulă de adresare, incipit preventiv şi politicos, limbaj adecvat situaţiei de comunicare şi relaţiei dintre parteneri, elemente de oralitate, redundanţă stilistică, accentuarea funcţiei fatice a textului, intenţii ilocuţionare şi perlocuţionare, intensificarea prezenţei în text a vocativelor şi imperativelor ca regim al adresării directe, excipit cu rol de deschidere, formulă finală protocolară…

Practica acestui tip de scriitură s-a încetăţenit la mijlocul aceluiaşi secol al XIX-lea ca rezultat al unor mutaţii sociale şi dezvoltării învăţământului, mai întâi în lumea oraşelor şi târgurilor şi a intelectualităţilor rurale; în aceeaşi perioadă apare în literatură (vezi Caragiale) lupta cu textul publicist şi scrisoarea ca motiv şi chiar „personaj” literar; marile cataclisme istorice (războaie, deportări) dar şi mobilitatea populaţiei intensifică comunicarea interpersonală prin scrisori; în timp, astfel de texte se tezaurizează, se lasă moştenire, pot sluji ca probe în procese de paternitate sau moştenire sau ca izvoare de documentare asupra vieţii unor personalităţi politice, ştiinţifice, literare; concomitent, mediul rural dezvoltă un tip special de scrisoare versificată numită răvaş sau carte edificată pe modelul poeziei lirice populare şi slujind comunicării cu preponderenţă între cei plecaţi şi familie sau între îndrăgostiţi, şi acest tip influenţând literatura cultă (vezi O scrisoare de la Muselim – Selo de Coşbuc).

După 1990 elementele de teorie a stilurilor funcţionale şi exerciţiile de practicare a acestora se bucură de o atenţie deosebită în practica didactică dar aceasta este şi perioada când tinerele generaţii părăseau în masă această tradiţie, apelând mijloacele electronice ale comunicării la distanţă cu efect devastator asupra virtuţilor limbajului ca document sufletesc, martor al unei mentalităţi, ilustrator al unui statut şi conservant al culorii istorice şi locale. Epoca de glorie a scrisorii a trecut – după ce timp de peste două secole a furnizat o cantitate imensă de texte dintre care doar o mică parte s-au mai păstrat. În acest context, publicarea corespondenţei marilor personalităţi constituie o sursă inepuizabilă de informare şi documentare, în contextul secolului menţionat foarte importantă fiind cea semnată de C. A. Rosetti, Maiorescu, Caragiale, Duiliu Zamfirescu, Delavrancea, un loc cu totul singular ocupându-l dialogul epistolar dintre Mihai Eminescu şi Veronica Micle.

Editorii acestui impresionant, tensionat şi nu de puţine ori tragic dialog epistolar au oferit suficiente informaţii despre condiţiile în care s-a desfăşurat corespondenţa, istoria păstrării, tipăririi şi comentării acestor texte, inclusiv despre contrafacerile şi falsurile comise pe traiectul valorificării lor pentru public. Eliberat de preocuparea de a comenta astfel de aspecte, voi aborda concret materialul scriptic la care am avut acces, fără parti-pris sau tendinţe moralizatoare; în comentariul proiectat, persoanele vor redeveni personaje, entităţi umane cu trăire şi împărtăşire o experienţă cu posibilă funcţie modelatoare, o experienţă uneori paroxistică dar la rândul ei structurată pe modele mitice şi culturale; ca functori ce dezvoltă un discurs epistolar, Eminescu şi Veronica îşi însuşesc pe rând funcţii, roluri (destinatar-destinatar) şi vehiculează relanti (texte) ce urmăresc evaluare partenerului, autoevaluarea, influenţarea prin tehnici de operare şi strategii ce activează latenţe ale limbajului şi virtuţi magice ale rostirii care nu atât exprimă cât creează o realitate. De la semnificaţia ambreiorilor de comunicare (apelativele, de regulă hipocaristice) şi a formulelor iniţiale şi finale, comentariul va trece spre depistarea umbrelor mitologice ce bântuie dialogul, la identificarea intriganţilor şi opozanţilor, funcţia promisiunii, tehnicile de consolare, proiecţia actanţilor în situaţii de conflict dup modelul Animus-Anima, motivul sorţii neîndurătoare ca fatalitate ce pedepseşte hybris-ul (depăşirea măsurii în fericire), fără a neglija efectele experienţei trăite asupra operei poetice.