Revista Luceafărul: Anul XIII, Nr.6 (150), Iunie 2021
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

---

O nouă descoperire în universul eminescian? Locul real al mormântului Harietei Eminovici

Primit pentru publicare: 25 Iun. 2021
Autor: D.M. GAFTONEANU, Asociația culturală Steaua Nordului
Publicat: 27 Iun. 2021
© D.M. Gaftoneanu, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

 

---

O nouă descoperire în universul eminescian?

Locul real al mormântului Harietei Eminovici/Eminescu, subiect de cercetare în registrele arhivelor de stare civilă, parohiale, ale administrației cimitirelor, la bibliotecă și în teren.

Mihai Eminescu: ,,Mai am o soră, un geniu în felul ei, cu o memorie ca a lui Napoleon I şi c-o înţelepciune naturală cum rar se află”, preciza poetul într-o scrisoare din 1881.

1. Inițiativa ridicării unui modest obelisc/cenotaf pe locul mormântului Harietei Eminovici.
2. Cercetarea în premieră în teren la Cimitirul Eternitatea împreună cu d-na etnograf Steliana Băltuță și cu d-l prof. Sergiu Manolache pare să confirme atât datele acumulate în ultimii ani cât și spusele istoricului Ionel Bejenaru.
3. Mediatizata  înhumare a Harietei în așa-numitul  ,,cimitir al calicimii”, un simplu mit?

…La inițiativa unui grup entuziast de pasionați de cultură solidari cu Asociația Culturală GEEA a doamnei Elena Condrei, cea care patronează Premiile Eminescu- ,,Teiul de Aur și Teiul de Argint”, respectiv Societatea Culturală STEAUA NORDULUI Botoșani, am întocmit un mic proiect cultural prin care ne propunem ridicarea unui cenotaf/obelisc cu o placă din marmură inscripționată cu numele Harietei Eminovici/Eminescu pe locul unde, la Cimitirul Eternitatea, conform cercetărilor noastre din arhive și teren, a fost înmormântată în octombrie 1889. 

Legat de acest trist eveniment (decedată pe 14 octombrie, de Sf. Parascheva- coincidență, același nume cu cel al bunicii materne, Paraschiva Brehuiescu-Donțu, nevasta stolnicului Vasile Iurașcu),  îmi îngădui o observație sumară- pe certificatul de deces, în mod eronat, evident, apar la numele părinților defunctei Harieta, Gheorghe și Olimbiada (!) Eminovici. 

Nu e nimic surprinzător pentru înscrisurile grăbite ale birocraților din vremea respectivă, mai mult, tot răul spre bine, asta demonstrează încă o dată strânsa legătură dintre nepoata rămasă fără părinți și mătușa ei stareță de la Mănăstirea Agafton, relație care era cunoscută, se pare, de către cei de la primărie. 

La ofiţerul stării civile decesul Harietei a fost declarat de către doi martori: un zugrav, Florian Cotuf, şi birjarul Cristea N. Suceveanu, cel care a transportat răposata cu birja la cimitir. Pe ,,Efrosina Policsenia a Dlui Ion Cristea”, vecina de mormânt, următoarea persoană decedată după Harieta, la scurt timp, pe 19 octombrie, pornind de la formula de adresare reverențioasă din înscris, am identificat-o ca fiind un copil de un an, fiica unui medic legist.

Interesant de urmărit, cu trei luni mai înainte de Harieta, în apropierea acesteia, a fost înmormântat pe 11 iulie 1889, așa cum am verificat la arhivele naționale, vărul acesteia, Vasile Mavrodin, 45 de ani, str. Roset nr. 890, fiul Mariei/Marghioliței, sora mai mare a Ralucăi Eminovici, iar la ambii, deși în jur apar destule gratuități, taxa de înhumare de 25 lei (probabil pentru o durată de 10 ani) este achitată. Ce se întâmpla după trecerea perioadei de concesionare, cu atât mai mult cu cât dispărea numele de pe crucile sărăcăcioase din lemn și nu mai venea nimeni să îngrijească mormântul, nu e prea greu de intuit. Din același neam, mai apar în aceeași zonă și o Zamfira, și o Profira (dec. 1891, căs. Mantacaș), și  o Margarinta/Margareta (?) V. Mavrodin, copil, probabil, decedat la 1888, și o Maria V. Mavrodin, decedată la 1893 (nevasta lui Vasile?), de asemenea, cu mare greutate, am reușit să descoperim și  parcela ascunsă de vegetație în care sunt grupați o parte dintre urmașii familiei ,,mavrodinilor”. 

Apoi, apar și un Iacob Iorga în aprilie 1889 (unchiul marelui istoric?), și un Constantin Iorga din aceeași familie ilustră, inclusiv fiul unui preot de pe strada Vovidenia, în orice caz, pe cât ne-a stat în putință, prin extinderea căutărilor și printr-o muncă de Sisif, am acordat atenție tuturor celor care apăreau în zona respectivă: Chiriac, Clopoțel, Istrate, Budeanu, Alexandrescu, Stamatin, Lăzărescu, Lupașcu, Ceornea, Volinschi, Zaharia, Gradu, Buzdugan,  Popovici, Pătrașcu, Berlinschi, Bordeianu, Burlă, Cucu, Vasiliu, Andrei, Stamatin, Gheorghiu, Ionescu, Botez, Simionescu, Merjvinschi, Aronovici, Iamandi, Covrigescu, Tăutu, Gotcu, Adamiu…

Chiar în apropierea bisericii, în stânga intrării în cimitir, aproape de mormântul familiei Apăteanu, un personaj aparte, Constantin Iordăchescu (1880-1946), profesorul deosebit al cărui nume se confundă cu sintagma ,,oameni ai energiilor luminate”…

De la agonie la extaz și viceversa, printre altele, ne-am confruntat cu un gigantic și intrigant puzzle într-un lanț al erorilor umane în registre, unde, la un moment dat, ni s-a confirmat un același mormânt, dar, cu ocupanți diferiți sau, din contra, aparent, o aceeași persoană în morminte diferite…

Cu totul întâmplător, am dat la arhive și peste atât de căutatul act de deces din 15 iulie 1889 al lui Costache Iacovache (funcționar, fost casier fiscal al districtului Botoșani și primar la Popăuți, fost coleg de comisie de împroprietărire cu Gheorghe Eminovici pe moșia lui Balș de la Dumbrăveni), document care atestă că acesta și-a sfârșit zilele la etatea de 58 de ani la domiciliul său din Botoșani, str. Treisfetitele 649, (undeva pe lângă biserica ,,Trei Ierarhi” din Cartierul Bucovina), martori fiind medicul Ion Cristea, anterior pomenit, și Manoil N. Vasiliu, funcționar.

Înainte de orice altceva, este o datorie de onoare să menționez numele d-nei etnograf Steliana Băltuță și al d-lui prof. Sergiu Manolache, impecabili colaboratori la această cercetare și la altele, exemple de modestie, profesionalism și colaborare onestă rara avis printre cei din zilele noastre. Subliniez asta și datorită experienței neplăcute avute în alte cazuri de publicitate pe tiparul ,,artă cu tendință”, acolo unde, datorită unor orgolii ieșite din matcă, asta ca să mă exprim cu tact și să nu spun mai mult, lucrurile au luat o turnură hilară, dar, în mod elegant, acum mă voi opri aici. 

Consemnez faptul că m-am consultat asupra studiului cu eminescologul Nicolae Iosub și că m-am conformat obiecțiunilor dumnealui după ce a remarcat că unul dintre numele din articolul meu anterior cu pisania de la Biserica Vovidenia este cel al spătăresei Smaranda Varlaam, căreia, în 1851, Raluca  Eminovici îi închiria cu 16 galbeni lunar casa din zestrea ei de pe Calea Naţională nr. 179, motiv de tergiversări și de judecată între proprietar și chiriaș.  

Amintesc și numele dlui Iulian Coroblea  de la Administrația Cimitirelor de la Eternitatea și Pacea, precum și al preotului Vasile Burlacu, cel care ne-a ascultat cu amabilitate și cu înțelegere când i-am explicat cine suntem și ce ne propunem,  și cu care vom colabora.

Așa cum a rămas în memoria publică, Harieta, al nouălea copil între cei unsprezece ai familiei, sora suferindă a Poetului, cea care „a ologit la vârsta de 5 ani și nu s-a mai îndreptat”, deși cu o gravă infirmitate, în articolele eminescologilor are imaginea superbă a unui înger păzitor al genialului său frate, aflat de asemenea într-o stare  precară de sănătate spre sfârșitul vieții. Din corespondența purtată cu prietena Cornelia Emilian de la Iași o vedem profund îngrijorată, insistând din tot sufletul pe ceea ce s-ar putea face pentru ameliorarea bolii acestuia.

Criticul literar George Călinescu o descrie astfel pe Harieta Eminovici, sora mai mică a Poetului: ,,Era o femeie de o deşteptăciune naturală, deşi învăţase singură să scrie, cu o curiozitate de a cunoaşte, ce-i da o umbră de uşoară scrinteală, pesimistă şi ea în felul ei şi sarcastică, cu faţa dură, lăptoasă, buze groase virile, cu un aer ambigen, într-un cuvânt, de mascul evirat.”
Nu puțini critici au evidențiat faptul că marele (la propriu și la figurat) Ion Creangă și Harieta Eminovici au fost cei mai devotați prieteni ai Poetului  Eminescu, într-o perioadă deosebit de tulbure din tumultoasa sa existență în care acesta era greu încercat de soartă.
În conformitate cu puținele lucruri cunoscute de la prof. Cicerone Cojocaru, pictorul, fiul preotului Ghe. Cojocaru (deosebit cleric!), lucruri coroborate cu datele extrase din registrele de înhumare și cu alte precizări ale prof. Ionel Bejenaru, locul mormântului Harietei pare a fi corect  identificat.

Dintre elementele pe care ne bazăm, amintesc decriptarea algoritmului coordonatelor alfanumerice inițiale a parcelelor cimitirului în suprafață de cca. 6 ha, de forma unui patrulater cu raportul laturilor l/L=2/3, a zonei mormintelor orășenilor cu stare dimprejurul bisericii, a celor cu stare medie ceva mai departe și a săracilor undeva mai în spatele acesteia, a terenului aflat ușor în pantă, reperul lămurit al mormintelor familiei pictorului Ion Sigismund Ipser precum și al altora, apoi încadrările estimative ale locurilor de veci dictate de orientarea trupului celor decedați cu privirea spre răsărit, o statistică estimativă a primilor 10 ani și distribuirea decedaților în spațiul existent, concordanța lucrurilor transmise prin viu grai cu articolele de specialitate și altele. 

Am luat în calcul chiar și urmele vagi de indicii, precum perimetrul schițat al cimitirului pe harta orașului Botoșani de la 1899, numărul anual al celor dispăruți, apoi relația dintre antibiotice și timpul mediu de dezintegrare al corpurilor sau renunțarea la parcelarea inițială undeva în anii de după al doilea război mondial (evident, coroborată cu numărul celor îngropați până atunci), când, se pare, noua putere comunistă, după înființarea sectorului sovietic, alături de cel catolic și cel armean, a venit cu alte planuri de administrare a cimitirului.

Undeva prin 2012, după alegerile locale, țin minte, după un scurt discurs la o expoziție din centrul vechi, unul din care nu a lipsit celebrul epitaf al cardinalului Richelieu: ,,Aici doarme faimosul cardinal care a făcut mai mult rău decât bine. Binele l-a făcut rău, iar răul l-a făcut bine”, d-l prof. Bejenaru mi-a spus câte ceva despre mormintele de la Cimitirul Eternitatea, despre faptul că i-ar fi cunoscut  personal pe un bătrân din familia Andrașcu (?) și pe Ion I. Apăteanu (a cărui lucrare ,,Din cele mai vechi amintiri” a fost îngrijită de către prof. Corneliu Filip), precum și pe unii dintre preoții parohi mai în vârstă. 

Caietele cu însemnări rămase în familie după subita dispariție a dlui Bejenaru ar putea confirma cele de mai sus și, poate, și alte detalii necunoscute deocamdată. 

La rândul dumnealui, dl Filip spunea despre tatăl Domniei Sale că, agent fiscal fiind, l-ar fi cunoscut personal pe acel Mihail-Ilie I. Lăzăreanu, funcționar la Primăria Botoșani (personaj care ar fi decedat, o altă  coincidență intrigantă, pe 15 ianuarie 1944) presupus fiu natural al Poetului, după cum relatează Augustin Z. N. Pop.  Și acestuia, în cuprinsul cimitirului, orientativ, îi cunoaștem locul unde a fost înmormântat, undeva pe vremea războiului… 

Avocatul/notarul Apăteanu, cel care, copil fiind, împreună cu părintele său, l-ar fi văzut prin oraș pe Poetul Eminescu, ,,și-a propus să trăiască până la 101 ani cu drept de prelungire”,  dar, a trăit (doar!) undeva până pe la 97 ani (24.02.1884 – 10.01.1981) și, după ce a împlinit 75 ani, și-a scris caietele cu memoriile personale despre viața românilor la sfârșitul  sec. al XIX-lea și începutul sec. al XX-lea. 

Din discuția cu dl Bejenaru mi-a rămas cumva ideea că, de fapt,  Harieta nu ar fi fost, pur și simplu, transportată   în anonimat total (erau doar patru luni de la moartea lui Eminescu!) la ,,cimitirul calicimii”, îmi amintesc că spunea apoi ceva despre ,,un loc neclar,  nu prea departe de biserică”, iar ,,printre mormintele de odinioară era spre marginea de jos a cimitirului.” Terenul în pantă, ,,spre vale”, cu aleea spre N-E sau cea spre N-V, dilemă, la fel și marginea corespunzătoare a cimitirului… Tot dumnealui spunea că, probabil, mormântul de la Cimitirul Eternitatea al Harietei Eminovici (1854-1889) a avut o cruce inscripționată cu  vopsea care s-a șters repede sau, cine mai știe, poate că, din grabă sau din motive necunoscute, nici nu a mai fost inscripționată. Cert este că nici Poetului nu i s-a acordat atenția cuvenită la vremea potrivită în timpul vieții, ci, după bunul nostru obicei al pământului, mult mai târziu, iar prin extensie, și sora acestuia în anii de după înmormântare a avut cam aceeași soartă. Deși bustul sculptorului Ion Georgescu, ridicat la 1890, exista în fața Școlii primare de băieți numărul 1 ,,Marchian” (mutat în Grădina Vârnav în 1932), totuși, se pare că în anii imediat următori nimeni nu a notat nimic concret și nici nu a fost marcat în mod corect pentru posteritate locul mormântului Harietei Eminovici. Asupra naturii considerentelor care au condus la această stare de lucruri, complicata fire umană și conjunctura istorică explică multe, dacă nu chiar totul…

Cel mai probabil, datorită grupării în timp a membrilor aceleiași familii sau etnii într-un anume loc, apoi și a expansiunii continue a cimitirului mare, așa-numita zonă (compactă?) a sărăcimii de pe la începuturi, acolo unde nu se plătea taxa de înhumare, s-a tot micșorat și a dispărut treptat, treptat. Împrejurul bisericii s-au grupat în timp membrii familiilor de vază ale târgului Botoșanilor, așa cum o atestă monumentele funerare deosebite din marmură și fier forjat ale acestora (unele ridicate de meseriașii pietrari ai familiei de italieni Pelegrinetti) și, din memorie, redau câteva nume la întâmplare: Pisoski, Arapu, Cocotă, Enacovici, Hynek, Hajnal, Hasnaș, St. Georges, Papadopol, Stamatopol, Gheorghiu, Ciulei, Ciolac, Isak, Scipione Bădescu, Wizanty, Ursianu, Prassa, Pollak, Panaitescu, Samurcaș, Ioan S. Frank, Iancu Roset, etc… 

De ce anume apare inscripționat numele lui Vasile-Ioan Miclescu decedat în 1823 sau cele de Cârcea și Zoița la 1848 de vreme ce cimitirul a fost inaugurat în 1881, o explicație pentru aceste excepții ar putea fi că mai înainte zona era proprietate privată și mai apoi a fost folosită ca imobil de utilitate publică sau că unele morminte sunt convenționale, sau, la fel de plauzibil, că unele familii și-au strămutat mormintele strămoșilor de pe lângă bisericile din oraș după reformele administrative…

Presupusul loc al mormântului Harietei Eminovici este nu departe și într-o anumită dispunere față de mormântul poetului și graficianului Constantin Dracsin (1940-1999), amplasat ,,cum mergi spre vale, prin dreapta bisericii, sub un tei bătrân”, iar prezența în zonă a două cărți deschise ca parte a edificiilor funerare, precum și a doi tei multiseculari, pare a se potrivi de minune deosebitului om de cultură.

Cu proprietățile sale terapeutice recunoscute în tot felul de afecțiuni, teiul, considerat arbore sfânt în creștinismul tradițional, cheamă omul la traiul echilibrat în armonie cu natura, iar prezența acestor impunători arbori aici pare ar fi un semn divin care ar vrea să ne arate ceva altfel decât prin cuvinte, ne spune dna Steliana Băltuță cu atât de binecunoscuta dumneaei sensibilitate.

Împreună cu d-l prof. Manolache am discutat de mai multe ori în ultimii ani despre ceea ce se cunoaște legat de acest subiect de la I. D. Marin și de la alți cercetători cu experiență, și de fiecare dată ne-am propus să reluăm discuția cu noi date și informații, totuși, chiar dacă niciodată nu revendicăm adevărul absolut, acum și aici sperăm să punem punct cercetării. Ca întotdeauna, și la tema de față, vom accepta să avem cu oricine dorește doar dispute pașnice, la obiect, și controverse amicale bazate pe un minim de probe… 

Nu stăpânim mecanismul fenomenului extrem de nociv prin care, în ultima sută de ani, datorită folosirii betonului în construcția monumentelor funerare, basta cu dreptul de servitute, pe alocuri s-a ajuns practic la desființarea căilor de acces secundare și la aglomerarea excesivă din anumite sectoare ale cimitirului; altădată, un simplu gărduț metalic delimita locul mormântului, iar spațiul vecinilor din jur era respectat conform măsurătorilor.  

Pentru a nu impieta în niciun fel asupra imaginii publice a unora dintre cei care ne-au sprijinit sau, dimpotrivă, ne-au trimis pe piste eronate, am ales să nu facem public firul cercetărilor noastre, un drum presărat cu elemente de strictă specialitate, cu dovezi extreme de credibile, dar și cu destule amănunte pe alocuri stânjenitoare.

Cum rostul cercetătorului voluntar, din pasiune, este mai degrabă de a sesiza o anume temă de căutare și de a căuta soluții decât de a trage concluzia finală, luăm în calcul implicațiile și nu ne vom pronunța categoric asupra locului în discuție pentru a nu da naștere unei inevitabile polemici cu eventualii urmași ai proprietarilor actuali, având în vedere că acum cimitirul este ocupat la maximum, cu atât mai mult zonele din apropierea bisericii.

Personal, consider acest modest studiu o nouă dovadă că bruma de informații transmise pe cale orală, frânturile de povestiri din generație în generație puse cap la cap în mod logic cu ancorele certe din documente, au o anume valoare care o depășește uneori pe cea a datelor stocate în documentele de arhivă, iar faptul că, după discuții aprinse cu prietenii apropiați (S. Manolache, P. Ciornei, S. Băltuță, Ghe. Median, N. Iosub, A. E. Coșereanu, C. Cojocaru, I. Siminicianu și alții),  m-am hazardat și am mers totuși pe firul narativ nu a fost deloc un demers fantezist. 

A funcționat perfect până la un anumit punct și în cazul acelui controversat personaj Donțu, străbunicul matern al Poetului, un răsăritean cazac/muscal/moldovean de pe la gurile de vărsare ale Donului sau ce va fi fost, și în cazul amplasamentului vetrei străvechi a satului meu natal, și al străbunicului meu patern I. Murariu-Gaftoneanu de la Ipotești/Cătămărești, și al preotului N. Kanano-Hacman de la Ipotești și Bursuceni.

La fel, amintesc cazul epitropului Neculai Ghe. Ciornei de la bisericuța familiei Eminovici, nepot al lui Ion Ciornei („ciobanul familiei Eminovici”, cum spune I. D. Marin), al boierului moșiei de la Dumbrăveni, Costache Balș, apoi Anastase Enacovici, ctitor, respectiv restaurator al bisericii din Bursuceni, al celor doi bătrâni decedați la 1902, Simion și Manolachi, de 119 și 120 de ani, din legenda neamului meu, al preotului duhovnic ,,Răzmeriță”, cazul presupusului mormânt al bunicului patern al lui Mihai Eminescu, Vasile Eminovici, sau al bănuitului/nedoveditului copil din flori al Poetului, Mihail-Ilie I. Lăzăreanu, au mai fost destule altele, și, se pare, și când vorbim de locul orientativ al mormântului Harietei Eminovici.

Cu fin umor, prof. Florian Copcea m-a denumit ,,vânător de comori eminesciene”, dar, mă văd obligat să amintesc iarăși prietenii de bună calitate cu inteligența și analiza logică imperios necesare spiritului de echipă și, dotare obligatorie, un minim necesar al cunoștințelor despre viața și opera Poetului Eminescu. ,,Cred că este inspirat să spun că eforturile dumneavoastră trebuie apreciate la justa lor valoare, prieten drag. Sunteți un  «arheolog» desăvârșit, dedicat cunoașterii vieții marelui nostru POET – Mihai Eminescu. Mulțumiri! Cu prețuire, Florian Copcea”.

Cu ce am putea încheia mai bine acest scurt articol decât cu  expresiva decupare a crudei realități prin câteva dintre versurile ,,Scrisorii I” a Poetului Mihai Eminescu? …,,Toate micile mizerii unui suflet chinuit / Mult mai mult îi vor atrage decât tot ce ai gândit… / Or să vie pe-a ta urmă în convoi de-nmormântare, / Splendid ca o ironie cu priviri nepăsătoare… / Iar deasupra tuturora va vorbi vrun mititel,/ Nu slăvindu-te pe tine…  lustruindu-se pe el…”

Întrucât d-na prof. Silvia Lazarovici, autoarea ,,Dicționarului biobibliografic al scriitorilor și publiciștilor botoșăneni” a împlinit recent o vârstă deosebit de frumoasă, voi încheia cu urări de sănătate și de viață lungă, cu felicitări și aprecieri pentru munca dumneaei de o viață întreagă, la care mi se alătură și ceilalți prieteni ai noștri cu care ne-am consultat asupra prezentei cercetări. Colaj foto, de la stânga la dreapta și de sus în jos: Ghe. Median, Elena Condrei, Nicolae Iosub, Corneliu Filip, Sergiu Manolache, Silvia Lazarovici, Sergiu Balanovici, Constantin Adam, Dan Prodan, Steliana Băltuță, Mihai Cornaci, Paul Mircea Iordache.