Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.10 (142), Octombrie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

O nouă expoziție marca „Hidden Galleries”
la Biblioteca Boole a celebrului Colegiu Universitar din Cork (Irlanda)

Primit pentru publicare: 01 Nov. 2020
Autor: Cosmina Marcela OLTEAN, redactor șef adj. Revista Luceafărul
Foto: Roland VACZI, cadre din expoziţia găzduită de Muzeul de Artă din Cluj-Napoca
Publicat: 02 Nov.  2020
© Cosmina Marcela Oltean, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

O nouă expoziție marca „Hidden Galleries”
la Biblioteca Boole a celebrului Colegiu Universitar din Cork (Irlanda)

                După marele succes reputat la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca, cel care a deschis, sub incitantul generic Imagini din galerii secrete: Religia clandestină în arhivele poliției secrete, şirul „peregrinărilor” internaţionale ale celor patru expoziții prevăzute spre desfășurare în cadrul proiectului Hidden Galleries (Galerii secrete), traseul itinerării acestui ambițios demers curatorial include acum o nouă oprire în Irlanda, la Biblioteca Boole a prestigioasei instituții academice University College Cork, unde va rămâne disponibilă publicului spre vizitare până la data de 31 martie 2021.

            Inaugurată relativ recent, mai precis pe data de 9 octombrie a.c., expoziția iniţiată şi concepută de cercetătorii Gabriela Nicolescu și James Kapaló, Through the Lens of the Secret Police: Images of the Religious Underground in Eastern Europe, face parte integrantă din seria manifestărilor expoziţionale pe care echipa curatorială şi-a propus să le organizeze în patru ţări: România, Ungaria, Irlanda şi Republica Moldova. În consecinţă, prezenta expoziţie marchează cea de-a treia „staţie” a calendarului planificat pentru circuitul său european, după ce a părăsit simezele Muzeului de Artă din Cluj-Napoca, odată cu încheierea perioadei de deschidere pentru public (22 noiembrie – 29 decembrie 2019), ajungând la finalul lunii februarie în Ungaria, la Galeria Centralis/Blinken Open Society Archives din Budapesta (28 februarie – 5 aprilie 2020). Ultima destinaţie o va constitui Republica Moldova, unde prezentarea ei în cadrul Muzeului Naţional de Etnografie şi Istorie Naturală din Chişinău este foarte posibil să-și găsească o mult dorită concretizare în cursul anului viitor.

Evenimentul găzduit acum de Biblioteca Boole – o replicare aproape integrală a expoziţiei de la Cluj-Napoca – își construiește propunerea tematică în jurul unui patrimoniu cultural dificil, în fond o moștenire extrem de problematică ce s-a configurat în timp, în vastele depozite ale arhivelor fostei poliţii secrete, ca o consecinţă inerentă a tuturor acţiunilor de descurajare, incriminare şi represiune sistematică la care au fost supuse minorităţile religioase în timpul regimurilor politice totalitare din Europa veacului trecut. În aceste spaţii, dincolo de numărul impresionant de dosare întocmite pe numele unor persoane sau instituţii plasate sub supraveghere sau urmărire penală, sunt conservate şi o multitudine de imagini şi bunuri obţinute în urma executărilor silite sau a confiscărilor abuzive operate de organele de securitate, în detrimentul oamenilor simpli sau a unor grupări mai mult sau mai puţin organizate. Însă în pofida dorinței evidente de eliminare a lor, au avut parte de un deznodământ paradoxal: mărturii, fotografii, obiecte personale și de cult, precum și obiecte efemere care țin de viața religioasă, au fost păstrate de însăși instituțiile statului însărcinate să le distrugă. În paralel cu aceste materiale, agenţii poliției politice au produs, la rândul său, propriile reprezentări ale grupurilor religioase pe care aveau ordin să le ţină sub observaţie şi control strict.

Elemente ale acestui neştiut depozit de artă religioasă confiscată şi practici vizuale creative ale poliţiei secrete sunt aduse în prim planul analizei reflexive, printr-un discurs curatorial revelator şi responsabil ce privilegiază o perspectivă vizual-culturală. Inteligent şi curajos construită, expoziţia deschide, prin secţiunile tematice, o rarisimă „fereastră” asupra spiritului creativ al clandestinităţii religioase şi a reprezentării sale ideologice, punând, totodată, în act şi o explorare a semnificaţiei pe care această moştenire complicată o are asupra cultelor religioase minoritare, dar şi a societăţii în sens larg. În mod fericit, organizarea ei a coincis şi cu apariţia unui foarte interesant și mult așteptat volum, Hidden Galleries: Material Religion in the Secret Police Archives in Central and Eastern Europe, publicat la reputata editură academică germană LIT Verlag, sub coordonarea editorilor James Kapaló și Tatiana Vagramenko. Lucrarea reunește o serie de scurte eseuri, bogat ilustrate, care, asemenea expoziţiei, valorifică judicios o muncă minuţioasă de documentare şi cercetare efectuată în arhivele fostei poliții secrete de pe teritoriul României, Ungariei, Ucrainei și Republicii Moldova, al cărei merit îi revine unei valoroase echipe ştiinţifice formate din opt cercetători pasionaţi: Igor Caşu, Iuliana Cindrea, Hesz Ágnes, James Kapaló, Dumitru Lisnic, Anca Şincan şi Tatiana Vagramenko.

Întrucât noile restricţii anti-COVID19 impuse de tot mai multe guverne europene şi perspectiva sumbră a reintroducerii „lockdown”-ului din primăvară fac foarte dificilă concretizarea unei posibile vizite „in situ” a expoziţiei, mai ales dacă te aflii la mii de kilometri distanţă, am apelat la Alexandra Sârbu, istoric de artă şi muzeograf, colaborator al echipei Hidden Galleries în organizarea expoziţiei de la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca, pentru un interviu care să reconstituie imaginea şi mizele evenimentului inaugurator, în premieră naţională şi internaţională, a seriei celor patru expoziţii, oferind, de altfel, şi nucleul lor comun de date şi informaţii.

O parte covârşitoare a materialelor prezente în expunere au fost identificate în baza unui admirabil demers de cercetare ştiinţifică cu caracter multidisciplinar, derulat în echipă extinsă pe parcursul anilor 2016-2019, cu sprijinul unei vaste reţele instituţionale de profil de pe teritoriul României, Ungariei, Ucrainei şi Republicii Moldova. Cu alte cuvinte, specialiştii implicaţi în proiect au fost nevoiţi să facă faţă unei redutabile „avalanşe informaţionale”, întinse pe sute de mii de pagini îndosariate, pe marginea cărora au triat, clasat și prelucrat urme cutremurătoare ale represiunii politice violente îndreptate împotriva anumitor comunităţi religioase minoritare, care, odată căzute în dizgrația autorităților, au fost destinate eradicării definitive. Fireşte, doar o parte din uriaşul volum al materialului studiat a putut fi introdus temporar în circuitul public. Ce anume caracterizează obiectele şi documentele de arhivă selectate pentru expoziţia de la Muzeul de Artă din Cluj-Napoca şi cum au fost puse în valoare de către cei doi curatori?

Alexandra Sârbu: În integralitatea sa, materialul reunit în expoziţia găzduită de muzeul nostru a făcut obiectul deposedărilor arbitrare sau al „fabricărilor” deliberate de probe în regia organelor poliţiei secrete, demersuri puse în practică în cadrul aşa-numitelor operaţiuni „antireligioase”. Însă în ciuda multiplelor faţete şi întrebuinţări ale „dispozitivului informaţional” pe care-l demască făţiş toate aceste mărturii bulversante, ele îmbracă, în esenţă, o dublă semnificaţie. Pe de o parte, au servit în instanţă arhitecţilor mecanismelor represive drept probe incriminatoare irefutabile la adresa confesiunilor oprimate, iar pe de altă parte, au forţa de a reda conturul şi luminile difuze ale unui „adevăr istoric” abscons, mult prea puţin cunoscut în reala sa dimensiune şi extrem de problematic sub aspectul dilemei etice pe care o ridică în relaţie cu obiectele confiscate – în  special a celor care ţin de sfera intimităţii lăuntrice sau a împărtăşirii unui ideal însufleţit de o credinţă comună –, dar şi al sensibilităţilor retrezite, inerent, pe fundalul resuscitării unor episoade de viaţă puternic traumatice. Nu în ultimul rând, oferă şi o demonstraţie impresionantă a uimitorului spirit creativ pus în act de membrii comunităţilor religioase minoritare în scopul dejucării planurilor puterii. Ceea ce particularizează, însă, demersul curatorial al cercetătorilor Gabriela Nicolescu și James Kapaló este tocmai modul extrem de incitant în care au fructificat potențialul interpretativ al materialului vizual și textual investigat în arhivele fostei Securități. Cei doi nu au căzut pradă tentației de a întocmi o „anamneză” a prigoanei statale, ci mai ales au dorit să scoată din anonimat această serie tulburătoare de dovezi arhivistice care deconspiră, în fond, relaţia complicată dintre cultele religioase ilegale şi „maşina represivă” a statului, insistând cu predilecţie asupra „strategiilor de supravieţuire” nonconformiste ale rezistenţei religioase clandestine… dar şi a pluralităţii modurilor prin care fostele organe de securitate au descris, au reprezentat vizual, respectiv au delimitat, sistematizat şi ierarhizat, uzând, desigur, de criterii intransigente şi etichetări denigratoare, grupările proscrise şi liderii lor problematici.

Conceptul curatorial al expoziţiei a fost articulat pe patru mari direcţii tematice, deopotrivă insolite și frapante prin aspectele tratate. V-aș ruga să facem o scurtă trecere a lor în revistă…

             AS: Prima secţiune tematică a expoziţiei a căutat să contextualizeze procesul prin care diferite confesiuni minoritare precum stilismul sau inochentismul au fost trecute în ilegalitate, un demers care a pregătit, de fapt, terenul pentru apariţia acelui fenomen complex pe care bibliografia de specialitate îl desemnează generic drept „religie clandestină” sau „religie de catacombe”. Cea de-a doua sală a circuitului de vizitare a problematizat tocmai această soartă crudă şi profund umilitoare la care a fost, practic, constrânsă trăirea religioasă intrată în realitatea clandestinităţii, întregul material vizual prezentat pe simeze punând în lumină un set emblematic de „soluţii de rezistenţă”, unele de o ingeniozitate uluitoare, la care au consfiinţit tacit să adere toţi cei a căror viaţă spirituală devenise, în fond, o infracţiune cu consecințe deosebit de grave, fiind direct expusă presiunilor coercitive şi punitive ale aparatului represiv. Următorul spaţiu expoziţional, intitulat sugestiv „estetica poliţiei secrete”, a circumscris registrul diversificat al practicilor de reprezentare a oponenţilor regimului comunist, evidenţiind, totodată, şi arsenalul tehnicilor de supraveghere operativă şi investigaţii informative a „ţintelor”, însuşite şi practicate cu consecvență de agenţii sau colaboratorii organelor de siguranţă ale statului. În schimb, ultima secţiune a traseului expoziţional a fost integral construită în jurul dubiilor morale pe care le suscită, atât în rândul specialiştilor, cât şi al posesorilor iniţiali, acel dureros şi bulversant „tezaur sufletesc” recuperat fragmentar din exilul arhivelor. Este, în principal, vorba despre un registru imagistic profund ancorat în intimitatea interiorităţii, alcătuit din bunuri personale, obiecte de cult şi fotografii ce restituie o amplă diversitate de ipostaze portretistice sau secvenţe de viaţă privată cu totul anodine, dar care, odată intrate abuziv în posesia fostei poliţii politice, au devenit instrumente eficiente de incriminare a celor identificaţi cu „opoziţia faţă de stat” şi, în consecinţă, declaraţi indezirabili.

Foarte interesantă în context a fost sublinirea curatorilor privitoare la existența a două forme de secret. Într-o mai mică sau mai mare măsură, toate religiile țin secrete anumite practici, învățături și obiecte la care au acces doar un număr restrâns de persoane. Dar putem oare vorbi despre o poliţie secretă în sensul cel mai autentic al cuvântului?

AS: Este impropriu să afirmi că ar fi fost vreodată cu adevărat secretă, în condițiile în care rațiunea existenței poliției politice și scopurile în slujba cărora își punea energia nu erau deloc slab conștientizate. S-a recurs mai degrabă la o stratagemă abilă, aplicată cu extremă scrupulozitate, care făcea posibilă, ce-i drept într-o manieră puternic persuasivă, „înscenarea premeditată” a unui așa-zis caracter ascuns. Însă oricât de paradoxal ar putea părea la prima vedere, o atare situaţie i s-a potrivit mănuşă poliţiei secrete, practic se dorea ca populaţia să fie conştientă de existenţa „maşinii represive”, motiv pentru care o parte din rezultatele operaţiunilor îndreptate împotriva așa-numitului „duşman sau inamic al statului”, supuse în prealabil unei selecţii riguroase, erau, în mod deliberat, făcute publice. Iar miza strategică a unor astfel de acțiuni nu este deloc greu de decelat. Se urmărea, chiar fără a face rabat de la un „apetit vorace” și total lipsit de menajamente, preluarea controlului absolut asupra societății și, implicit, omogenizarea structurii ei în jurul unei identități etnice și religioase majoritare, ceea ce genera ca efect punerea la index a oricărei forme de alteritate sau stranietate. Iar pentru asta, în corelație cu alte măsuri care și-au dovedit neîndoios eficacitatea, se sădeau cu bună știință și „stări” ale conştiinţei colective dominate de o teamă viscerală, cultivată asiduu la o intensitate care era în măsură să disocieze potențialele forţe contestatare, anihilând, pe cât posibil „din faşă”, exerciţiul unei opoziţii deschise. Tocmai această, să-i spunem, dependenţă faţă de secretizarea practicilor, fie că se întâmplau aievea sau erau doar mimate ca parte a operaţiunilor desfăşurate sub acoperire pentru a câştiga încrederea comunităţilor în care agenţii doreau să se infiltreze, i-a determinat pe curatorii expoziţiei să prefere sintagma „poliţie secretă” în detrimentul altor expresii consacrate, ca de pildă „poliţie politică”, „organ de securitate” etc. Nu trebuie pierdut din vedere nici faptul că înşişi specialiştii în studiul religiilor practică, la rândul lor, propriile forme de secretizare, pentru a proteja identitatea celor care reprezintă subiectul cercetării.

Per ansamblu, imaginea, de altfel copleşitoare, pe care a îmbrăcat-o expoziţia găzduită de Muzeul de Artă clujean a fost una care ar putea fi caracterizată drept eseu vizual. Din perspectiva curatorilor, ce importanţă a fost atribuită imaginii în relaţie cu materialul textual expus?

             AS: Expoziția a pus un accent covârșitor pe imagine. Ea a reprezentat punctul focal al discursului curatorial, protagonistul „en-titre” care a făcut obiectul unei serioase introspecții privind semnificația, însemnătatea și rolul său funcțional în relație cu documentul de arhivă. Acest raport complex dintre vizual şi textual a fost intens problematizat și analizat de către cei doi curatori, uzând de diverse paliere narative. Iar printr-o voită, metaforic vorbind, „supralicitare” a vizualului ce a catalizat, realmente revelator, puterea simbolică şi semantică a imaginii, scenografia expoziţiei, în tandem cu coerenţa comentariului, a reuşit să extindă într-un mod convingător cadrul de reflecţie asupra naturii arhivei şi, implicit, a documentului privit în dualitatea existenţei sale, textuală şi vizuală, punând în discuţie relaţia dintre trecut şi prezent, percepţia şi reprezentarea lor. Cert este că întregul material arhivistic prezent în expunere a scos la lumină o realitate neaşteptat de eterogenă, multidimensională a ceea ce numim clandestinitate religioasă, a cărei plenitudine nu poate fi sondată prin raportarea exclusivă la text.

Rămânând ancorate în sfera vizualului, aş dori să ne oprim puţin asupra uneia dintre cele mai captivante săli tematice ale expoziției, care a fost, fără urmă de echivoc, cea dedicată „esteticii poliției secrete”. Ce anume a motivat alegerea unei astfel de denominații? 

AS: Caracterul intrinsec al unei părţi apreciabile a martorilor fotografici aduşi în atenţia vizitatorilor a jucat un rol decisiv în alegerea genericului tematic al sălii. Mă refer aici la o serie de fotografii prost încadrate, nefocalizate sau greşit expuse, unele chiar mişcate, blurate sau necalibrate, pe al căror fundal se succed, în anumite cazuri, şi secvenţe aleatorii de viaţă cotidiană. Cauza acestor erori sau deficienţe tehnice a fost generată de modul efectiv prin care se obţineau instantaneele, cu aparate de filmat sau fotografiat plasate în locuri ascunse. Însă toate aceste efecte, în esenţă neintenţionate, dar care au ajuns să confere imaginilor o nesperat de convingătoare plasticitate expresivă, pe alocuri, putem spune, chiar fascinantă, i-au inspirat cercetătoarei Cristina Văţulescu o sintagmă mai mult decât sugestivă, și anume „estetica poliţiei secrete”, pe care a încorporat-o în titlul unui foarte apreciat volum de specialitate, Police Aesthetics: Literature, Film and the Secret Police in Soviet Times, apărut în anul 2017 şi în traducere românească la editura ieşeană Polirom. Cu bunăvoinţa autoarei, curatorii au preluat expresia pentru a desemna, după cum ați menționat, tematica celei de-a treia săli din circuitul de vizitare al expoziţiei, care a pus sub lupă modul în care serviciile secrete construiesc informaţia şi reprezintă diferite realităţi socio-culturale.

             Ce tipuri de fotografii au predominat în expunere şi ce rol jucau aceşti martori documentari în optica fostei poliţii politice?

AS: O parte consistentă a materialului de arhivă etalat pe simezele acestui spaţiu a pus publicul faţă în faţă cu aşa-numita categorie a fotografiilor „de la locul faptei” penale, care documentau în detaliu ambianţa, contextul şi circumstanţele infracţiunii comise, pentru a putea servi ca forme de verificare şi validare a surselor informative în investigaţii, dar şi ca probe incriminatorii în instanţă. Pentru a întări așa-zisa legitimitate a descinderilor menite să deconspire activităţile suspecte, exista şi uzanţa, relativ frecventă, ca membrii confesiunilor oprimate să fie fotografiaţi împreună cu probele prelevate de la locul săvârşirii faptei contravenţionale sau cu cele intenţionat „plantate” în scopul compromiterii. O altă practică cultiva şi fotografierea insidioasă a unor probe abil juxtapuse, care introduceau în regia imaginii bani sau obiecte catalogate ca fiind „de lux” din perspectiva poliţiei secrete, evident cu o valoare monetară ridicată. În definitiv, vorbim despre exemple clasice de fotografie incriminatorie regizată, cu un conținut informațional, în bună măsură, inautentic, însă meticulos ticluit în baza unei „compuneri” atent dirijate, a căror utilitate consta, în esenţă, în furnizarea unor dovezi edificatoare cu privire la acuzaţiile formulate împotriva unei anumite confesiuni şi a membrilor arestaţi. Astfel, dând aparenţă de verosimilitate învinuirilor aduse, se insinua faptul că ameninţarea reprezentată de aceste persoane nu era doar una de ordin religios, ci ea îmbrăca şi expresia convingătoare a unui pericol economic, moral şi, de ce nu, chiar politic.

Ilustrative pentru „arta urmăririi” şi practicile vizuale creative ale poliţiei secrete sunt şi fotografiile făcute sub acoperire, care au reprezentat, de altfel, o altă fracţiune importantă a materialului prezentat la Cluj-Napoca.

             AS: Da, aşa este… Însă spre deosebire de fotografiile deja amintite, acestea erau produse în timpul operaţiunilor de filare a „ţintei” sau a „subiectului” supus investigaţiei. Mai precis, scopul lor consta în documentarea detaliată a tuturor mişcărilor, mai mult sau mai puţin suspecte, ale persoanelor sau grupurilor urmărite, „ţintele” fiind surprinse în varii situaţii cotidiene… în timp ce-şi vizitau apropiaţii, se reuneau clandestin pentru oficierea slujbelor religioase, schimbau informaţii sau distribuiau materiale potenţial periculoase. Este vorba, în fond, despre documente vizuale obţinute din poziţii ascunse sau ca rezultat al acţiunilor instrumentate pentru a infiltra agenţi ai poliţiei politice în interiorul grupului vizat, dar care, potrivit Codului Penal în vigoare la data respectivă, puteau fi folosite atât în rechizitorii, cât şi ca probe în instanţă. În aceeaşi linie, însă nu fără o subtilă renuanțare a mizei finalităților concrete, se înscriu şi filmele de propagandă anticlericală, portretele robot lucrate de artişti angajaţi ai poliției secrete sau fotocolajele care denaturau, în mod voit şi tendenţios, realitatea depistată pe teren, descriind vizual comunităţi clandestine de credincioşi, în fapt complet dispersate, drept organizaţii politice subversive de tip reţea. Şi aceste categorii au fost atent exemplificate şi prezentate.

            În privinţa scrupulozităţii cu care agenţii culegeau sau documentau speţe cu implicaţii penale sunt mai mult decât elocvente acele tablouri grafice, extrem de elaborate, prin care erau reconstituite ramnificaţiile grupărilor religioase proscrise. Sinceră să fiu, m-a uimit acea schemă de reţea întocmită de poliţia secretă din fostul URSS în anul 1931. Mi-aş dori să vorbim puţin şi despre aceste materiale…

             AS: Schemele reţelelor clandestine reprezentau o altă modalitate des întrebuinţată de organele Securităţii pentru a ilustra „ţesătura” de conexiuni relaţionale ce reglementau, în fond, existenţa diferitelor culte religioase puse sub urmărire. Ca reprezentare grafică, acestea din urmă dobândeau (în câmpul suportului vizual destinat cartografierii) forma unor organizaţii politice insurgente centralizate. De regulă, schemele sfârşiau prin a fi incluse în rapoarte, manuale sau alte publicaţii secretizate, ai căror destinatari exclusivi erau agenţii poliţiei politice. Alte dosare produse, după cum este, de pildă, cel care redă impresionanta poveste a corului Bisericii Reformate Maghiare din Ocna Sibiului, au o structură similară unui album foto, textele şi imaginile cuprinse în interiorul lor construind, de fapt, o naraţiune ilustrată la adresa cultului religios sau a indivizilor luaţi în colimatorul statului. În plus, erau adesea folosite şi ca veritabile „pilde de exemplaritate” ale operaţiunilor întreprinse, nefiind exclusă nici posibilitatea ca ofiţerii să le fi creat cu intenţia expresă de a se face remarcaţi în ochii superiorilor ierarhici, căutând să le câştige, în felul acesta, aprecierea şi recunoaşterea profesională.

            În subsidiar, o inițiativă cu totul meritorie a constituit-o și efortul echipei curatoriale de a contracara o eventuală disoluție a materialului arhivistic investigat. Astfel,  „galeriile secrete” ale clandestinității religioase dispun acum şi o de binevenită extensie în mediul online, cu o plajă de adresabilitate extrem de generoasă. Ce îşi propune mai exact colecţia arhivată sub denumirea Hidden Galleries și care poate fi consultată, în regim gratuit, accesând link-ul http://hiddengalleries.eu/?

             AS: Chiar dacă pune la dispoziția tuturor celor interesați un conținut informațional bogat și relevant, această arhivă digitală nu are nicidecum pretenția unei abordări exhaustive a subiectului, însă constituie un reper orientativ important. Și asta cu atât mai mult cu cât corpusul de mărturii deja publicate reușește să contureze o perspectivă edificatoare atât asupra tipologiei bunurilor confiscate, cât și a documentelor produse în directă relație cu practicile creative și cultura materială a „subteranului religios”. Bineînțeles, în forma în care îl descriu dovezile arhivistice conservate pe teritoriul fostelor state totalitare din Europa Centrală și de Est. Este, în mod cert, un instrument extrem de util pentru toți cei implicați în procesul de reconstituire a trecutului recent, întrucât le permite specialiștilor să consulte o serie de fișiere care conțin materiale vizuale și textuale ce vorbesc explicit despre destinul nefast al cultelor minoritare sub regimurile represive trecute  (cu o aplecare specială asupra acelor membri „lipsiți de sonoritate” ai comunităților respective și a actelor lor de rezistență), dar care sunt încă greu accesibile, multe dintre ele deținând un caracter inedit. În plus, ea oferă și un excelent punct de plecare pentru demararea unor proiecte de cercetare comparativă a arhivelor din perspectiva istoriei, a sociologiei sau antropologiei religiilor, după cum poate servi la fel de bine drept fundament documentar unor demersuri științifice axate asupra analizei modelelor de producție culturală născute în spațiul european estic pe parcursul secolului XX. De fapt, tocmai interesul deosebit pe care-l suscită „inventarul”, putem spune, deja bine conturat al colecției a facilitat recenta sa anexare la o altă prețioasă resursă digitală de informare și documentare, Courage – Connecting collections, parte integrantă a proiectului de cercetare internaţional, Cultural Opposition – Understanding the Cultural Heritage of Dissent in the Former Socialist Countries.

Să înţelegem că este un instrument ce invită la o reflecţie critică autentică, dar şi încurajează abordările multidisciplinare şi interculturale în analiza răspunsurilor creative la actele de reprimare a disidenţei şi opoziţiei religioase. Mă întreb oare ce semnificaţie dobândeşte această arhivă în ochii supravieţuitorii sau a descendenţilor minorităţilor religioase care au trecut prin calvarul represiunii?  

            AS: Pentru ei, ea reprezintă cu singuranţă un „vehicol” prin care se pot reconecta la acele părţi pierdute ale registrului de expresii sacre şi culturale care le definesc nu doar memoria şi  identitatea religioasă, ci şi patrimoniul comunitar de referinţă. Iar dacă facem trimitere, punctual, la vizitatorii expoziţiilor prevăzute în calendarul proiectului Hidden Galleries, arhiva le pune acestora la dispoziţie o excelentă platformă educațională ce asigură nemijlocit prelungirea și, deopotrivă, aprofundarea experienței trăite „la fața locului”, în dialog direct cu exponatele și poveștile care le însoțesc.

În prezent, fiecare cetăţean român are dreptul şi posibilitatea garantată prin lege de a-şi consulta dosarul instrumentat de fosta poliţie politică, evident dacă acesta există. În ce măsură membrii comunităților vizate de proiectul Hidden Galleries au cunoștință despre existența arhivelor și modul în care pot avea acces la ele?

              AS: Într-adevăr, odată cu declasificarea arhivelor fostei poliţii politice comuniste, cei care au căzut victime ale regimului pot fi acum informaţi, dacă îşi doresc acest lucru, cu privire la operaţiunile a căror „ţintă” directă au fost, dar şi asupra persoanelor care i-au urmărit şi supravegheat îndeaproape, au dat declaraţii sau au întocmit rapoarte şi note informative avându-i drept subiecţi. Nu în ultimul rând, după cum aţi văzut deja, pot redescoperi în aceste arhive o serie de obiecte sau fotografii personale de care au fost deposedaţi brutal prin acte arbitrare de spoliere, în timpul raidurilor-anchetă ale organelor de siguranţă ale statului. Sunt, în fond, artefacte care recompun în prezent, deşi doar parţial, „fizionomia” inocentă a unei recuzite cu o valoare sentimentală deosebită, dar care atunci, căzute în mâinile prigonitorilor, au servit în mod cinic drept instrumente de incriminare. Cu toate acestea, sunt rarisime cazurile în care aparţinătorii minorităţilor religioase persecutate de fosta poliţie politică au luat deja cunoştinţă despre existenţa acestor fonduri arhivistice, dar şi despre modul concret în care ar putea să acceseze conţinutul dosarelor instrumentate pe numele lor. Ori de câte ori situaţia a permis stabilirea unui contact direct cu exponenţii grupurilor studiate, specialiştii implicaţi în proiect au încercat să clarifice împreună cu ei, pe marginea observaţiilor şi a confesiunilor împărtăşite, modul în care aceştia au trăit efectiv zguduitoarea experienţă a aplicării măsurilor represive adoptate de regimul comunist, dar şi cum privesc exercitarea liberă şi neîngrădită a dreptului compensatoriu de a-şi consulta propriul dosar.

Expoziţia a prilejuit la sediul Muzeului de Artă din Cluj-Napoca şi o serie de evenimente conexe. Între acestea, o interesantă proiecţie de film reunită sub genericul Propagandă anti-religioasă? Film şi religie în comunism, care a fost urmată de discuţii libere cu publicul, în prezenţa curatorilor expoziţiei şi a cercetătorilor implicaţi în proiectul Hidden Galleries. Alături de ei, s-a aflat și un invitat special, dr. Graham Roberts, cadru didactic la Leeds Trinity University şi autor al volumului Forward Soviet!: History and Non-fiction Film in the USSR, publicat la editura londoneză Bloomsbury în anul 1999. De asemenea, cu sprijinul Gabrielei  Nicolescu și a Anei Coiug, a fost conceput un program atractiv de tururi ghidate ale expoziției, foarte apreciate de grupurile participante, formate cu precădere din adolescenţi şi tineri. Iar o serie de studenţi din anul II de la Universitatea de Artă și Design din Cluj-Napoca, specializarea Istoria și Teoria Artei, aflaţi în stagiul obligatoriu de practică de specialitate, au avut ocazia, sub coordonarea Alexandrei Sârbu, să extindă perspectiva propunerii curatoriale, prin punerea sa în relație cu partea mai puțin cunoscută a unor activități muzeale ce se desfășoară departe de ochii indiscreți ai publicului. Cu acest prilej, principalele teme dezbătute au vizat aspecte dintre cele mai relevante pentru cercetarea, documentarea, arhivarea şi evidența ştiinţifică a patrimoniului muzeal, respectiv conservarea şi restaurarea obiectelor de artă.