Primit pentru publicare: 29 febr. 2016
Autor: Ion N. OPREA, Membru de Onoare Fondator al Rev. Luceafărul (Bt)
Editor: Ion ISTRATE
Publicat: 29 febr.2016

O operă care bucură ochiul, mintea şi sufletul

(Viorel Savin, Nicu Enea, ediţia a II-a, revăzută şi adăugită)

Sponsorizat de Consilul de Administraţie a Societăţii de Investiţii Financiare Moldova S.A.¸Preşedinte Director General domnul Costel Ceocea şi realizat la Editura “Babel”, Bacău, 2015 – Ionel Rusei Director al editurii şi redactor al cărţii -, „care au tratat cu inegalabil altruism chestiunea resuscitării memoriei lui Nicu Enea, artist-pictor contemporan prin valoarea operei sale cu noi, dar şi cu generaţiile viitoare”, cum scrie Viorel Savin, autorul, spuse puse la început de ALBUM – „cu cele mai nobile gânduri de mulţumire” adresate, fireşte, şi în numele nostru al cititorilor şi admiratorilor,  ne prilejuiesc marea bucurie a ochiului, minţii şi sufletului.

Asistenţa documentară asigurată de Doamnele Cătălina Ştineriu (artă plastică), Carmen Istrate-Murariu, Camelia Cojocariu (documente Casă memorială), fotografiile–Mihnea Baran, cu bibliografie.

Grafic-artistic, cartonată, cu o hârtie de zile mari, alb-alb, lucioasă, bine tuşată, cu planşe care de care mai evidente, cartea-Album place-atrage din primă clipă, din vitrina sau raftul pe care o împodobeşte.

Cuprinsul dezvăluie un conţinut nu numai bine studiat, ci şi profesionist etalat, opera autorului Viorel Savin, mare iubitor, gazdă, ofertant şi realizator în timp de operă nu numai vizuală ci şi cerebrală, şi la cazul la care ne referim: I – Nicu Enea şi posteritatea sa circumspectă, substructurată pe trei etaje – 1, Căutări mai întâi, unde-i vorba despre prezentarea eroului său, a artistului-pictor contemporan, răsfoind bibliografia, cărţile de autori, propriile amintiri.

Pictura lui Nicu Enea este „un joc infinit între galben şi cafeniu”, preia Viorel Savin din „Caseta mico-monografică”, realizată de Constantin Rotaru şi Dorin Dodiţă, Editor Complexul Muzeal de Artă Bacău, 1989, explicând cauza jocului care „implică o anumită curăţenie morală, angajează uitarea tuturor incomodităţilor, solicită limpezimea simţirii, presupune bunătate şi altruism”, calităţi pe care le susţine cu multe alte exemple – spovedindu-şi „temelia inimii lui moldoveneşti” (V.I. Popa), „nu se lasă furat de seducţiunile unui colorit ieftin şi căutat” (C. Vlad), „are calităţi de o putere remarcabilă” (Gh. Constantinescu), „se afirmă…ca o adevărată revelaţie în plastica românească” (N. Baboianu), „mereu îngrijorat de a da paletei sale o bună hrană coloristică” (N. N. Tonitza), „exprimă o sensibilitate plastică de o esenţă specială” ( Victor Ion Popa),„în pictura sa (este) un uimitor progres” (D. Atanasiu), încât„aproape că te dor ochii privind noile pânze ale dlui Nicu Enea” ( Tache Soroceanu), „este acelaşi care s-a văzut şi în creaţia marilor corifei ai stilului pictural românesc” (Ion Frunzetti), pictura lui, „prin paleta ei cu infinit joc între galben şi cafeniu, e reliefarea unei atitudini de masă prin care spovedeşte temelia inimii lui moldoveneşti”, se repetă Victor Ion Popa.

Spirit calm, pictorul „iubea liniştea”, „cultiva  prietenii de suflet şi relaţiile familiale odihnitoare”, iar ceea ce a obţinut în viaţă  a adjudecat cu forţele proprii, atât „aprecierile publicului, interesul colecţionarilor de artă sau rezultatele finale ale unor concursuri de breaslă”, lucru pentru care, mai târziu, în timpul statului comunist, co-breslaşii, cum spune Viorel Savin, din gelozie şi invidie tovărăşească, l-au ostracizat, acuzându-l că a fost pictorul  Casei regale, motiv pentru care, cum au păţit şi alţi mulţi intelectuali de vază,  a fost trimis să-şi câştige existenţa ca muncitor vopsitor la fabrica „Proletarul” din Bacău, să simtă ceea ce era unitatea de clasă şi muncă a proletariatului care numai la putere nu a fost.

Imparţial, obiectiv,  dar şi curajos, autorul lucrării atenţionează explicând, atent şi doct,  – „puţini au generozitatea şi răbdarea de a analiza împrejurările în care a fost sortit să supravieţuiască în comunism multipremiatul Ministerului Cultelor şi Artelor şi al Saloanelor oficiale dintre cele Două Războaie Mondiale, cel onorat la Expoziţia internaţională din 1935, de la Paris, cu medalia de argint, câştigătorul concursului organizat pentru decorarea Palatului regal, autorul de succes a numeroase expoziţii de pictură în ţară şi în străinătate”.

Prin 1978, după organizarea şi itinerarea prin ţară a retrospectivelor sale – la Bacău, Bucureşti, Iaşi, Suceava, Constanţa, Galaţi şi Oradea – compuse din 65 de lucrări selectate din colecţiile de stat, la Festivalul Slănicului, anual organizat la Perla Moldovei, în momentul culegerii impresiilor, ni se relatează care era atmosfera timpurilor, cineva l-a întrebat pe academicianul Ion Frunzetti, „De ce pictorul Nicu Enea nu este catalogat la nivelul valorii pe care înşişi Domnia-Sa o afirma”, răspunsul însoţit de un zâmbet căruia i-a urmat şi răspunsul a fost  destul de curajos: „Personal, nu am întâlnit încă imprudentul dispus… să-şi revizuiască ierarhiile în baza cărora şi-a câştigat Statutul!”

Era perioada anilor când în literatură, în „Cel mai iubit dintre pământeni”, omul Marin Preda prin personajul său filosoful Petrini, va scrie un omagiu adus intelectualului român, dar şi familiei Traian Chelariu, românii ştiind cum a sfârşit marele prozator… Traian Chelariu, care, ca şi Nicu Enea, în loc să lucreze la catedră sau în cercetare, a fost bun, lung timp, pentru muncă la deratizarea  locuinţelor cu vermorelul în spate, pulverizând soluţiile chimice…în rândul şobolanilor.

„Erudiţii fenomenului”, cum îi denumeşte autorul albumului-monogafie pe unii dintre scriitorii timpului, cu excepţia câtorva cunoscători „care i-au rezumat simpatetic opera”, cum sunt Tudor Octavian, Doina Păuleanu, Valentin Ciucă, Cornel Galben, încă evită să-i stabilească locul ce i se cuvine de drept, „din perspectivă axiologică, în istoria artelor”, înainte de 1989, „din prudenţă faţă de politic”, cum sugera şi Academicianul Frunzetti, iar după „pentru că demersul recuperator pare tardiv şi superfluu”.

Câteva cărţi care i s-au închinat, totuşi, „cu indiscutabile bune intenţii, au fost editate provincial şi modest”, una din ele (aparţinând lui Grigore V. Coban) indică greşit data naşterii pictorului, 29 mai 1897 în loc de 28 mai), iar alta, scrisă de Doru Kalmuski uită „să-i dezvluie data şi locul naşterii”…

În ce priveşte autorul, amintirile lui Viorel Sava salvează monografia cu amintirile sale: …„Mă încăpăţânez să afirm că, într-un anume şi uimitor fel, destinul îmi este legat de al lui. Elev fiind la acelaşi  liceu pe care l-a absolvit şi Bacovia, l-am întâlnit plimbându-se pe lângă vechiul Obor, pe sub plopii de pe malul Negelului, pe  Câmpu-Poştei sau pe lângă Podu-Paloşanu, – vizavi de care locuia.

De fiecare dată când l-am întâlnit, îmi amintesc bine, inima mi-a luat-o la trap: mă intriga teribil omul acela ciudat, venit parcă dintr-o altă lume, care îşi purta insolit şi nefiresc prin mahalalele Bacăului basca de camgarn verzui, croită, mi se părea pe atunci, mult prea bogat -, lavaliera de mătase  gălbuie la gât şi vestonul cafeniu, vizibil uzat, din catifea reiată. De câteva ori, din cine ştie ce îndemn interior, l-am şi urmărit… (Odată, lângă biserica Sfântul Nicolae, pe străduţa murdară cu căsuţe dărăpănate – dar toate, he, he, cu etaj!) -, care dădea în Piaţa Mare, am stat aproape o oră în spatele lui, frisonat de ritualul misterios al amestecului culorilor şi al punerii lor pe pânza mică a tabloului ce se năştea cu uimitoare repeziciune de sub pensula sa. Observându-mă, mi-a adresat câteva cuvinte, – nu mi le amintesc. Acum aş vrea să am puterea să mi le reproduc, dar…!

Peste ani am scris o piesă de teatru – Bătrâna şi hoţul -, (aflată în buzunarul Albumului de faţă n.n. ) care s-a bucurat de mare succes: acţiunea ei se petrece în casa pictorului Nicu Arin (Nicu Enea s-a născut în Valea Arinilor!), şi este  vorba în ea chiar despre marile lui reuşite; despre  artă, despre timpul care nu iartă şi despre stupizenia cu care ne consumăm existenţa, ca şi cum am fi eterni… (distribuţia, Irina Răchiţeanu Şirianu şi Sorin Medeleni. Regia – Cristian Hadjiculea. Regie Tv: Olimpia Arghir. Spectacol  difuzat de TVR/317, preluat după Viorel Savin n.n.).

La un moment dat am cerut să lucrez la Casa memorială. Acolo, cu sprijinul unor tineri ingineri constructori – prin muncă voluntară şi fără subvenţie de Stat, cum scrie Viorel Savin în album, p. 12, dar şi într-un articol „Răzbunarea Pictorului”, publicat în „Deşteptarea”, Bacău, din 21 septembrie 2014, – am ridicat gardurile straşnice între care se află. Apoi, în 1989 am convins un alt om de suflet, şi acesta a sponsorizat caseta monografică menţionată la nota 1, din lucrarea de faţă. Monografia propriu-zisă, inclusă în planul editurii „Eminescu”, nu am mai avut timp să o redactez, fiindcă s-a întâmplat de „a explodat mămăliga românească” şi, sangvin, şi ameţit de acel decembrie controversat, am rătăcit câţiva ani prin hăţişurile capitalismului special românesc, însă fără a-mi trăda „subiectul”: odată cu postul de custode al casei memoriale i-am lăsat prozatorului Doru Kalmuski şi arhiva adunată de mine, cu condiţia de a scrie el cartea”…

Nicu Enea s-a născut în Valea Arinilor, comuna Lucăceşti (Măgireşti, astăzi), judeţul Bacău, la 28 mai 1897, între 1904-1908 urmează şcoala primară la centrul de comună, în satul Lucăceşti,iar după absolvire, câţiva ani îşi ajută părinţii la treburile gospodăreşti, duminica şi sărbătorile religioase pe preotul din sat, ca paraclisier şi câtăreţ în biserica „Sfinţii Voievozi”, veche din 1830.

În 1912, dă admitere la Şcoala Normală de Băieţi „Gheorghe Asachi” din Piatra Neamţ pe care o absolvă în 1918, cu titlul de învăţător şi timp de doi ani predă la şcolile din satele Goioasa şi Ciugheş de pe valea Trotuşului. Cum a părăsit învăţământul, Monografia nu spune, dar în 1921 studia la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti cu artişti de renume – desenul cu C. Artachino, pictura cu G. D. Mirea şi C. Ressu, sculptura cu Fr. Storck. Numai după doi ani, în 1923,  Nicu Enea îşi întrerupe studiile şi se încadrează profesor suplinitor de desen la Şcoala Normală din Bacău, unde, într-un „climat emulativ” – cum îl califică monografistul – întreţinut de un pedagog precum Grigore Tabacaru, considerat unul din fondatorii şcolii active şi al pedagogiei experimentale din România, fondator de Societăţi culturale, organizator de expoziţii, întemeietor şi conducător de reviste culturale – Ateneul literar -, alături de poetul George Bacovia – şi el profesor acolo -, dramaturgul I. Luca, sprijinit de scriitoarea Georgeta  Mircea Cancicov şi de soţul ei, Mircea Cancicov, ajuns ministru de finanţe, încât, chiar în ziua înfiinţării Ateneului Cultural şi-a vernisat prima expoziţie personală de pictură în sala mare a primăriei, bucurie despre care îi scria şi Elvirei, nepoata lui Emil Gârleanu, prietena sa, atunci studentă în anul întâi la Şcoala de Arte Frumoase (12 noiembrie 1925).

Urmare a succesului expoziţional, dar şi îndrăgostit, dornic să fie mai mult aproape de Elvira, Nicu Enea îşi reia  studiile, le absolvă în 1928, se înscrie la cursurile Academiei de pictură, unde deosebit de profesorii destinaţi perfecţiunii – Jean Al. Steriadi la desen, Gheorghe Petraşcu şi Arthur Verona la pictură – o are la suflet pe cea cu care va trăi – cum spune Viorel Savin – „una dintre cele mai frumoase şi mai complexe poveşti de dragoste din istoria Bacăului”. Numind-o de la început „Logodnica mea” i se va adresa întotdeauna cu vorbe de dragoste şi dulce alint: “Elvira mea micuţă şi scumpă/ mult dragul meu Nicuşor”. “Draga mea Elvira tu cunoşti pe logodnicul tău Nicu!…ştii că te iubeşte ca pe Dumnezeu, mai mult, tu eşti Dumnezeul – în care cred… numai convinsă că eşti  în orice moment în toată fiinţa mea… la fel sunt şi eu în sufletul tău!…”; “Îngeraşul meu adorat, suntem două firi cari uşor ne modelăm – Am avut defecte, datorită ţie am scăpat uşor…”. Pagini despre succesele profesionale, expoziţiile de la Focşani şi Roman, trei la număr,scrisorile expediate iubitei şi părinţilor ei, armonios însăilate, constituie şi ele frumuseţea lucrării realizate de autor, deşiră arniciul referitor la Omul şi artistul, că precum spune Nicu Enea „…În orice e viu… e fiinţa scumpei noastre Elvira!”

La 28 octombrie 1926 avea loc căsătoria lui Nicu Enea cu Elvira Paloşanu –Gîrleanu. Era şi anul de palmares, cum scriau ziarele,  „prima participare (a lui) la Salonul oficial  de pictură”, despre care Viorel Savin documentează că s-ar fi întâmplat în anul următor ca unui anonim, dar alături de nume mari: Schweitzer, Cumpănă,  Mănciulescu, Teodorescu-Romanaţi, Ionescu Doru, Miracovici, Cocea, Comănescu, Biberi, N. Stoica, Teclu, Manea, Bacalu, Ştefan Popescu…În anul următor, în 1928, la Salonul Ofcial i se acordă chiar un premiu pentru lucrarea „La depănat”.

Succesele sunt prezentate profesional cu arătarea momentului şi locului în care le-a obţinut, componenţa şi calitatea juriilor – Artur Verona, pictor, preşedintele, I. Theodorescu-Sion, pictor, vice-preşedinte, membri, Cecilia Cuţescu-Storck, pictor, Petre C. Iorgulescu-Yor, pictor, I. Jalea, sculptor, Cornel Mendrea, sculptor, G. Petraşcu, pictor, Camil Ressu, pictor, I. Al. Steriadi, pictor, Horia Teodoru, pictor, Ion Paşa, secretar – la premiul pentru Autoportret, expoziţia din Pavilionul artelor de pe Şoseaua Kiseleff, cu arătarea publicaţiei care a consemnat, de-acum, obişnuitul, cronicile şi numele  celor care şi-au exprimat admiraţia: Mac Constantinescu, N.N. Tonitza (Fulmen), Menny-To (Toneghin), C. Vlad, Virgil Huzum, Cicerone Teodorescu, N. Baboianu, Ileana Bratu, Paul Miracovici, Tache Soroceanu, Dan Grigorescu, Valentin Ciucă…

Album-II, din Cuprins, filă cu filă, este ceeace a intuit autorul, Viorel Savin, şi exprimat prin spusele lui N. N. Tonitza: “…te face să exclami  văzând pânzele expuse: “Iată un artist!” Unul adevărat, care uită de succese, de lumea exterioară, care nu s-a gândit o clipă dacă pictura lui va plăcea sau nu,ci a lucrat numai pentru simpla nevoie sufletească de-a se realiza pe sine şi a-şi regăsi eu-l într-o frământare de pastă şi o formă nouă”, cuvinte constatatoare a perioadei de referinţă, dar şi de anticipare a ceea ce ar trebui să fie  arta şi Viaţa artiştilor astăzi, care, deşi muncesc, nu ar trebui să alerge mereu pentru a-şi câştiga pâinea cea de toate zilele… şi nu numai artiştii, ci şi scriitorii, jurnaliştii…

Album-album, “joc infinit între galben şi cafeniu”, bine gândit, tot aşa poziţionat, opera artistică şi literară, cu o addenda, repere biografice, bibliografie, tăieturi şi redări din presă, un studiu. “Pictorul Nicu Enea” de Rodica Lăzărescu, publicat în “Ateneu”, martie 2015, alte fişe biografice şi de analiză a lui Nicu Enea, semate de Roni Căciularu (în “Plumb”, Bacău, august 2015), Corneliu Ostahie (cu “Nicu Enea – 55 de ani de posteritate” în “Pro Saeculum”, 15 iulie-1 septembrie 2015), Valeria Tăicuţu (“Spaţii culturale” nr. 42, 2015), Ioan Dănilă (În “Ateneu”, serie nouă, an 52, nr. 553, septembrie 2015), Grigore Codrescu (revista “Plumb”), Petre Isachi, pentru (“13 Plus”, nr. 180, 2015), consultarea cărora las plăcerea cititorilor să le aprofundeze, că Viorel Savin ne serveşte de toate, eu îmbogăţindu-mă de la vizual la spiritual, cu ceea ce  “omul cu basca de camgarn verzuie” şi “vestonul cafeniu”, cum fericit este prezentat pe coperta şi supra-coperta lucrării, ca şi Elvira, soţia lui, nu numai la p.22, ci şi în interior în ipostaze diverse, semn a confirmării spuselor naratorului, că între ei a fost vorba despre o mare iubire, cum n-a văzut Bacăul. Prezenţa celor trei, pictorul Nicu Enea, Bacovia, poetul şi I. Luca tragedianul – la care nu ar fi fost rău să fie şi Vasile Alecsandri, regele-poet, căruia după cum spune universitarul Ioan Dănilă  în “Alecsandri, băcăuanul (pledoarii, documentare şi jurnalistice)”, Bacău, Editura “Alma Mater”, 2008, autorităţile locale nu şi-au găsit timpul şi banii cu care să autorizeze pentru “bardul de la Mirceşti” “Casa muzeu” sau “Casa memorială” de pe strada Alexandru cel Bun nr. 4 ca locul naşterii sale – postaţi pe coperta IV cheamă şi azi bacăuanii “să se cutremure, să se emoţioneze şi să aplaude”, dacă au vreme, că “în mijlocul lor” au trăit şi ce au lucrat asemenea personalităţi.

Anul 1960 se părea a fi răsăritul de soare pentru pictorul nostru, cu  două lucrări ale sale Statul român îşi face onoarea supremă, le dăruieşte preşedintelui Sukarno al Indoneziei – “Un dans naţional” şi “Natură statică” se numesc – lucrări pentru care artistul nu poate primi personal mulţumirile meritate pentru că se afla internat în Spitalul “Bernat Andrei”, bolnav de cancer pulmonar.

La 16 septembrie 1960 Nicu Enea se stinge din viaţă şi este înmormântat în cimitirul “Eternitatea” din Bacău.

Au trecut de atunci 55 de ani, iar în urma lui a rămas doar atât cât a putut să mai facă soţia lui pentru dânsul, consemnează biograful. Casa lor şi colecţia de tablouri a devenit Casă memorială. Reuşeşte să impună în 1961 organizarea la Bacău a retrospectivei cu 66 de lucrări, cea mai mare în martie 1965, cu 128 de planşe, itinerată anul următor şi la Iaşi, Braşov, Ploieşti, Galaţi, Roman, Suceava şi Bucureşti, expoziţia de desene in mai 1973, altă retrospective în iulie 1978, itinerată şi ea în Iaşi, Suceava,Bucureşti, Constanţa, Galaţi şi Oradea, după care vor urma alte două, una în 1987, alta în 1997.

În 2015, la lansarea Albumului – 55 de ani de la plecarea lui Nicu Enea, din Deşteptarea din 15 septembrie, aflăm că autorul Albumului, Viorel Savin, publicul se întreabă şi astăzi a fost sau nu invitat, ce se ştie sigur este că la cimitir, la mormântul comemoratului, din cei 70 de membri ai UAP nu a fost prezent decât unul, explicabilă şi întârzierea apariţiei la public a valoroasei lucrări a omului de cultură.

“Cel puţin ciudat este faptul că ediţia întâi a acestui album a fost blocată în magazia muzeului din Bacău. Deşi a ieşit de sub tipar în 25 mai 2015, nu a intrat încă (la începutul lunii noiembrie!) în fondul bibliotecilor indicate de autor şi nu a ajuns nici pe masa criticilor de specialitate”, lucru semnalat în Album, ediţia II, p.75, cu amărăciunea autorului care face o muncă de Sisif, şi trimite şi la ce s-a mai scris şi în “Lumea pe dos”, Spaţii culturale, anul VIII, nr. 41, “Doamnelor şi domnilor, faceţi ceva!”, Oglinda literară nr. 166, octombrie 2015, “Rugăminte”, 13 Plus, anul XVII, nr.179 etc.

Cele 319 pagini ale ultimului memorial, dintre care 208 pagini pictură aleasă, peste 190 picturi, plus fotografii de familie şi scanări de manuscrise, se constituie, spre meritul autorului Viorel Savin, a editurii şi redacţiei, Ionel Rusei, director, cât şi a Sponsorului, SIF Moldova SA, preşedinte şi Director general,Costel Ceocea, o expoziţie deschisă, cu durată perenă, de natură să ne cultive plenar, cu portrete de oameni, mai ales al său şi soţiei în diferite etape ale vieţii, peisaje,  natură statică,  natură moartă, interioare, decorative, scene de viaţă, Botezul, În piaţă, Moara  Filderman, Biserica de lemn, Cetatea Neamţului, Case din diferite localtăţi, Zi de sărbătoare în sat, compoziţii, autoportrete, Intimitate, nuduri-mai mult ale Elvirei am impresia, flori, flori de măr, crini, crini albi, Flori de câmp, Maci, Albăstrele, Panseluţe, dar şi Evadaţii din lagăr, Morminte vechi din Deceani, Scenă de război, Iarnă la Brăieşti, Odihnă pe câmp, Interior din satul Valea Arinilor, Iarna la Valea Arinilor, Aspecte din… ţară, Ţărani la cosit, activitate care parcă i-a plăcut cel mai mult…

Pentru ce are Albumul monografic, 2015, în “buzunar”, DVD-iul de care aminteam, interesaţii au la îndemână ceea ce au spus despre piesă, autor şi interpreţi, competenţii critici de artă, Valentin Silvestru, Ion N. Rotaru, Mircea Ghiţulescu, Laurenţiu Ulici, Petre Isachi, Constantin Ciopraga, traiectoria ei, până în mai 2015, în tipografii şi pe scenele publice…

Dar cine este Viorel Savin, realizatorul Albumului monographic Nicu Enea, un foarte binevenit act de restituire culturală, un dar superb făcut colecţionarilor şi tuturor iubitorilor de artă, de cultură? La această întrebare ceva am răspuns, dar completăm tot cu spusele domniei sale care destăinuindu-ne cum a întocmit bibliografia lucrării, p. 282, afirmă din revista Cartea nr. 3-4, mai-iunie 2001, că, scriitorul, a fost şi directorul Bibliotecii judeţene “C. Sturdza”.

Viorel Savin este membru al USR din 1990, cu circa 40 de volume – proză, poezie şi teatru, albume de artă, cu 14 piese de teatru jucate, cu tot atâtea studii însoţitoare la volumele semnalate, referinţele critice la adresa creaţiei lui fiind riguros consemnate în volumul bibliographic “Viorel Savin –  60”, 168 p., de Ioan Enache, iar după 2001, selectiv, a şi mai numeroase condeie.

Viorel Savin este autorul multor iniţiative culturale, omul care a primit circa 20 de premii literare, unele de Excelenţă.

Felicitări pentru toate!