Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    OCTAVIAN  SOVIANY: ”U.Z.P.R. e o uniune de creație în care mă simt foarte bine și unde  am  fost tratat mereu cu respect”

    Primit pentru publicare: 18 Mart. 2022
    Editor: Ion ISTRATE
    Copyright: ©2022 Ioan Vasiu, ©2022 Octavian Soviany, ©2022 luceafarul.net
    © 2022 by Agata
    Scopul publicării: promovarea și diseminarea informațiilor culturale.
    Este exclus scopul pentru a obține avantaj pecuniar Revistei Luceafărul sau autorilor publicați.
    NB
    Conținutul acestei publicații nu reprezintă în mod oficial opinia revistei Luceafărul.net, a cărei unică responsabilitate este de a publica opiniile colaboratorilor ei. Răspunderea privind corectitudinea și coerența informațiilor prezentate, precum și eventuale consecințe revin autorilor, conform prevederilor legale.


     

    OCTAVIAN  SOVIANY: ”UZPR  e o uniune de creație în care mă simt foarte bine și unde  am  fost tratat mereu cu respect”

    IOAN  VASIU: – Stimate Octavian Soviany, sunteți fără îndoială unul dintre cei mai cunoscuți și apreciați scriitori din țara noastră. De la cine ați moștenit talentul scrisului ? 

    OCTAVIAN  SOVIANY: – Nu știu dacă talentul scrisului se moștenește. Oricum, familia mea nu se poate mândri cu performanțe scriitoricești. Mama mea, croitoreasă, avea un oarecare  simț artistic și citea mult. Când eram în clasele mici îmi făcea temele la desen și caligrafie. Tata nu citea decât presa și programul de radio, în schimb îmi cumpăra cărți și îmi citea mie. În casă la noi exista o mică bibliotecă din care nu lipseau cărțile bune. Cât despre scris… Despre o soră a tatălui meu, care a fost actriță la Naționalul din București, se spune că scria și poezii. De la unul dintre bunicii mei materni (am avut doi, unul natural și altul prin adopție) a rămas un mic album (astăzi pierdut) în care erau scrise niște poezii pe care pe vremea când albumul  acela  mai  exista nu am apucat să le citesc, fiindcă eram prea mic și nu știam încă literele de mână. Dar rețin că erau caligrafiate cu un scris de invidiat, care semăna surprinzător de tare  (mi-am dat seama mult mai târziu) cu cel al lui Cezar Ivănescu. Personaj interesant de altfel acest bunic matern, Ráduly Mihály: ungur din Secuime, de meserie croitor, boem până în pânzele albe, răpus tânăr de tuberculoză, după ce trecuse cu bine prin primul război. Făcuse frontul în Balcani. Au rămas de la el și câteva cărți poștale, caligrafiate cu aceeași migală, din păcate pierdute și ele. A murit prin anii 20. 

    I.V.: – Când ați debutat, ca scriitor ?

    O.S.: – Editorial am debutat în 1983, după ce publicasem câteva poezii în revistele Astra și Echinox. Am avut norocul să fiu unul dintre ultimii autori care au beneficiat de un volum de debut individual. Sub pretextul economiei de hârtie,avea să vină în curând epoca volumelor de debut colective. Cartea se intitula Ucenicia bătrânului alchimist, a fost depusă la începutul lui 1980 la Editura Dacia din Cluj, orașul studenției mele de care eram foarte legat afectiv, a trecut printr-un concurs și a apărut în 1983, după anumite discuții în contradictoriu și negocieri cu cenzura (care nu mai exista oficial, dar exista totuși).  După aceea n-am mai putut publica nimic până în 1992. Depusesem un alt volum la o editură bucureșteană, dar mi se spunea mereu (căci culturnicii epocii nu te refuzau niciodată tranșant) „Să mai vedem” sau „Știți, nu e momentul”. Iar după 1989, când am întrebat dacă în sfârșit venise momentul, mi s-a răspuns că manuscrisul s-a pierdut. Dar a fost bine așa. Căci în acei ani în care n-am putut publica, am citit și am scris mult și, mai ales, m-am lămurit care ar putea fi drumul meu în poezie.   

    I.V.: -Majoritatea poeziilor dumneavoastră sunt scrise în ”dulcele stil clasic”. De ce preferați acest stil ?

    O.S.: – În mine sunt doi  făcători de stihuri: unul scrie în vers clasic, altul în versuri albe. Poate pentru că în mine viețuiesc, nu neapărat într-o armonie deplină doi oameni: visătorul și „realistul”. Unul își povestește, în „dulcele stil” viața visată, celălalt, în versuri mai prozaice, viața de zi cu zi.   În ce mă privește, mă simt mai bine în pielea celui dintâi. E și o chestiune de formație. În timp ce majoritatea colegilor mei de generație au crescut cu muzica rock a anilor 70-80 și cu poeții americani ai generației beat, eu am crescut cu Baudelaire și Rimbaud, cu Apollinaire, cu Huysmans, Oscar Wilde și Lampedusa, cu Mateiu Caragiale, cu proza lui Macedonski și Anghel, cu poezia lui Emil Botta și Radu Stanca și m-am simțit foarte în largul meu printre „decadenți”. E firesc să-mi placă mai mult Mallarmé decât Frank O’Hara, mai mult Dimov decât Mircea Ivănescu. Dar există și experiențe (ca cea despre care vorbesc în volumul meu Scrisori din Arcadia) despre care nu se poate scrie în „dulcele stil”.

    I.V.: – În decursul anilor ați obținut mai multe premii. Care sunt cele mai apropiate de inima dumneavoastră ?

    O.S.: – Premiul Lyceum, pe care un juriu format din elevi de liceu l-a decernat romanului meu Moartea lui Siegfried. Apoi aceeași carte a fost premiată de liceenii din Iași. A fost pentru mine o mare surpriză. Nu mă așteptam ca acest roman, cu o compoziție destul de sofisticată și cu un subiect nu prea atrăgător pentru niște cititori foarte tineri, să fie citit și chiar apreciat de adolescenți. Și m-am bucurat mai mult decât pentru toate celelalte premii pe care le-am obținut fiindcă l-am simțit venit din inimă. Și din niște minți spontane și nepervertite de rutina literatului de profesie. 

    I.V.:- Care sunt criticii care au scris despre creațiile dumneavoastră literare, publicate până acum ?

    O.S.: -Nu mă pot plânge că am fost tratat cu indiferență de critică. Au scris despre mine printre alții  Laurențiu Ulici, Dan C. Mihăilescu, Marin și Ștefania Mincu, Gheorghe  Grigurcu, Radu G. Țeposu, Al Cistelecan, Dan Cristea,  Nicolae Bârna Dan Silviu Boerescu, Daniel Cristea Enache, Radu Voinescu, Bogdan Alexandru Stănescu, Cosmin Ciotloș, Paul Cernat, Bogdan Crețu, Bianca Burtea-Cernat, Mihai Iovănel, Raluca Dună, Alexandru Matei, Adina Dinițoiu, Luminița Corneanu. Dar cel mai frumos a scris o poetă: doamna Constanța Buzea, care a făcut o cronică, publicată în revista Amfiteatru, la volumul meu de debut. De altfel au scris despre mine și alți poeți, câteodată mai pertinent decât criticii: Nora Iuga, Constantin Abăluță, Ioan Moldovan, Daniel Corbu, Mircea Bârsilă, Rita Chirian, Claudiu Komartin, Elena Vlădăreanu, Nicolae Tzone. Nu m-au ignorat nici bloggerii, ceea ce m-a bucurat: asta înseamnă că literatura mea  este citită și comentată  și de către „nespecialiști”. În general am avut parte de cronici favorabile. Doar un cunoscut (și foarte bun!) prozator mi-a desființat din două trăsături de condei romanul Viața lui Kostas Venetis.  

    I.V.: – După câte știu ați fost tradus în mai multe limbi și la rândul dumneavoastră ați tradus din marii poeți ai lumii. Vă rog să detaliați puțin. 

    O.S.: – Mi s-a tradus în slovenă volumul de versuri Pulberea, praful și revoluția, iar în spaniolă și bulgară romanul Viața lui Kostas Venetis. Mi s-au publicat poezii în reviste literare din Franța, Bulgaria, Suedia. Am fost prezent în antologii de poezie și proză românească apărute în Franța, Germania, Portugalia, Suedia. În ce privește propriile tălmăciri, am tradus din Baudelaire (Florile răului, Mici poeme în proză), Verlaine (cartea pe care am publicat-o la Casa de Editură Max Blecher cuprinde traducerea integrală a primelor cinci volume ale poetului), Th. Gautier (Emaiuri și camee), Apollinaire (Alcooluri). Toți poeți foarte apropiați inimii mele, apropiați de formula mea sufletească . Apoi  câteva  romane ale lui Dumas (sunt unul dintre cititorii săi pasionați încă din copilărie), axându-mă pe proza lui fantastică, mai puțin cunoscută  în România. Și am tradus de asemenea unele dintre cărțile esențiale ale Jacques Ellul, unul dintre cei mai interesanți și mai provocatori gânditori de la sfârșitul secolului XX:Metamorfoza burghezului, Subminarea creștinismului, Trădarea Occidentului, Omul și Banul, Imperiul Nonsensului, Sistemul tehnicist (ultima în curs de apariție), publicate toate la editura arădeană Sens. Iar în ultima vreme am tradus cu voluptate niște cărți așa-zise pentru copii, Morcoveață și Micul prinț, care urmează să apară la Editura Paralela 45. Tot la traducerea unei cărți pentru copii, care se numește Mica filosofie a păsărilor și este scrisă de Philippe J. Dubois și Élise Rousseau, lucrez și în clipa de față.      

    I.V.: – Din care uniuni de creație faceți parte ?

    O.S.: -Din Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România. Căci am deținut de-a lungul anilor rubrici permanente la reviste precum Contemporanul – Ideea europeană, Cuvântul, Luceafărul, Tribuna. Și desigur Observator cultural, la care scriu aproape număr de număr și în prezent.

    I.V.: – După părerea Domniei Voastre care sunt diferențele, dar și asemănările dintre Uniunea Scriitorilor din România și Uniunea Ziariștilor Profesioniști din România?

    O.S.: -E o  comparație pe care mi-e greu să o fac, deoarece de câțiva ani buni nu mai am niciun fel de raporturi cu Uniunea Scriitorilor. Tot ce pot spune e că UZPR  e o uniune de creație în care mă simt foarte bine și unde și am fost tratat mereu cu respect.

    I.V.: -În calitatea dumneavoastră de profesor de limba și literatura română, vă întreb ce părere aveți despre predarea astăzi  a  acestei  importante  materii  în  unitățile de învățământ de la noi ? 

    O.S.: – Programa de limba și literatura română s-a adaptat și ea noilor realități din societatea românească. Conceptul de cultură generală e considerat depășit, elevilor li se cer mai puține cunoștințe, se  vorbește  despre creativitate în condițiile în  care o parte dintre elevi sunt lipsiți de informațiile cele mai elementare despre literatură… Însă nu numai din vina lor. Ei au un alt orizont cultural (filmul și muzica au înlocuit în mare parte literatura), iar  școala nu a găsit încă discursul cu care să le atragă interesul. Nu este însă adevărat că tinerii nu citesc. Desigur o parte dintre ei, care cred că la ora actuală citesc mai mult  decât  vârstnicii. Dar nu cărțile din programa școlara, care – trebuie să recunoaștem – nu sunt  prea atrăgătoare pentru un adolescent din secolul XXI. Cât despre așa zisa creativitate…   Pentru a zidi o casă ai nevoie înainte de toate de cărămizi. Nu cred că poți forma fără a informa. Într-un învățământ a cărui lipsă de calitate e recunoscută aproape unanim ar fi culmea ca predarea  limbii  române  să funcționeze la parametri normali. Iar școala de azi e imaginea societății în care trăim. Cum e societatea, așa e și școala.   

                          Interviu  consemnat  de  Ioan Vasiu /UZPR

     



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5