Primit pentru publicare: 26 mart.2015
Autor: Nicolae-Virgil SANDU
Publicat: 27 mart.2015

Omagiu adus unui geniu de pe meleagurile botoşănene: GEORGE ENESCU

În  zile de început a lui mai, vom comemora trecerea în nefiinţă, acum 60 de ani (3/4 mai 1955), a marelui nostru botoşănean George Enescu – compozitor, pianist, violonist, dirijor şi pedagog de seamă al neamului nostru românesc. Ni se oferă, aşadar, prilejul şi se cuvine, cred, să aducem un pios omagiu celui ce a fost unul dintre cei mai proeminenţi muzicieni de la sfârşitul secolului XIX şi din prima parte a secolului XX, celui care a ridicat muzica profesională românească la nivelul muzicii universale şi care a purtat faima ţării noastre pe toate meridianele lumii. Dacă ar fi să amintim, doar de succesul răsunător al spectacolului cu premiera operei Oedip din 13 martie 1936 de la Paris când cei mai renutaţi critici muzicali francezi şi nu numai s-au întrecut a elogia opera lui Enescu şi dacă mai adăugam şi entuziasmul publicului care a fost copleşitot ni se confirmă că totul a fost un adevărat triumf. Unul dintre criticii muzicali a scris, după spectacol, că ,,România, datorită lui George Enescu, se înalţă la de unitatea celor mai înzestrate popoare civilizatoare”. Întreaga operă a lui George Enescu are un profund caracter popular şi naţional, străbătută de un înalt spirit patriotic. George Enescu a fost şi a rămas un adevărat simbol al demnităţii noastre naţionale, deşi nu a fost ocolit de lumea invidiei, a meschinăriei şi a unor mediocrităţi. Nu de puţine ori George Enescu a avur serioase motive să se simtă părtaş de destin cu eroul său ,,Oedip” (opera capitală a maestrului), trecând prim momente de glorie dar şi, uneori, de-a dreptul dramatice. Momentele de comemorare a marelui nostru muzician, îmi oferă prilejul de a evoca, în sensul celor menţionate mai sus, şi unele scurte pasaje din textele pe care le-am publicat (la momentul potrivit) cu referire la modul cum înţelegem noi, românii, să ne cinstim şi să preţuim, valorile naţionale, de ieri şi de azi, cu tot ce ţine de patrimoniul nostru naţional, în speţă, de exemplu, George Enescu, atât din timpul vieţii sale dar şi de după trecerea sa în nefiinţă . Personal am avut ocazia şi privilegiul de a fi vizitat la Paris şi cimitirul Pere Lachaise (4 aprilie 1992) la mormântul marelui ,,Enesco”, acesta fiind numele inscripţionat pe piatra funerară (o inscripţie care abia se mai poate descifra: ,,George Enesco – compozitor, Comandant al Legiunii de Onoare – 1881 – 1955”. Chiar dacă starea fizică a mormântului mi-a lăsat un gust amar, acesta avea să fie compensat întrucâtva prin materializarea unui vis de o mă reculege pentru câteva clipe, înclinându-mă cu pioşenie pe locul unde, departe de ţară, se păstrează (poate nu pentru totdeauna) ,,un pumn de pământ românesc” de pe meleagurile botoşănene. În locul unui sentiment de mândrie naţională, aflându-mă în faţa unui simbol al spiritualităţii româneşti, am fost cuprins mai degrabă de o tristă constatare când am văzut că mormântul se găseşte într-o stare jalnică, că mormântul marelui George Enescu se găseşte lăsat în uitare şi nepăsare, într-o indiferenţă condamnabilă din partea ambasadei noastre la Paris, a ataşatului cultural sau a reprezentantului nostru la UNESCO, ca să nu mai vorbim de demnitarii ,,culturalnici” foşti şi actuali miniştri ai culturii sau de la externe (A. Pleşu, I. Caramitru, R. Teodorescu, Ad. Iorgulescu – muzicolog, T. Paleologu, Kelemen Hunor – căruia nu avem ce să-i cerem etc.). Starea jalnică în care se găsea mormântul marelui Enescu în anul 1992, a fost confirmată şi după 8 ani (în anul 2000) când un tânăr muzician român aflat în vizită la Paris, caz consemnat într-un cotidian central de la Bucureşti şi care lansase un nou SOS în legătură cu ,,starea deplorabilă şi dureroasă în accelaşi timp”. Nu cunosc situaţia actuală. E drept, rămăşiţele pământeşti ale marelui Enescu se odihnesc în compania numelor unor personalităţi de excepţie ale culturii universale (Chopin, Bizet, Rossini etc.), lucru care însă nu ne poate consola cu nimic când vezi că celelalte morminte sunt îngrijite şi sunt acoperite cu flori tot timpul. De exemplu, ambasadorul Poloniei la Paris depune flori din două în două zile la mormântul lui Chopin, potrivit cu regulamentul cimitirului.

Dacă această stare de lucruri s-a putut constata în această perioadă de după 1989, voi reda un fragment din care rezultă că marele nostru George Enescu nu se bucura de aprecierile care i se cuveneau nici în timpul vieţii sale. De exemplu, în anul 1918, la sfârşitul primului război mondial, cunoscutul om politic I.G. Duca i-a propus regelui Ferdinand să-i confere lui George Enescu Ordinul ,,Cordonul Coroanei” – o distincţie dintre cele ,,purtate de către mulţi demnitari obscuri şi obosiţi”. Propunerea venită din partea lui I.G. Duca – în calitatea sa de ministru al Instrucţiunii Publice, a fost respinsă de către regele Ferdinand sub pretextul că este ,,o idee fantezistă”. Considerentele pe care le-a avut în vedere I.G. Duca au constat, aşa după cum sunt consemnate în ,,Amintirele” sale, în aceea că: ,,În acele vremi de restrişte din timpul războiului, cel mai neobosit era Enescu, fără răgaz, se găsea pretutindeni zi şi noapte, punându-şi întregul sau talent în slujba ţării. Refuzând orice remuneraţie, ba, din contra făcând, cu multă generozitate, donaţiuni din modestele sale mijloace, stimulându-i pe tineri, alergând în toată Moldova, a fost admirabil. În acele grele ceasuri ale vieţii noastre naţionale, el s-a dovedit a fi nu numai un mare talent, clar şi un mare suflet”. După o asemenea pledoarie în favoarea lui George Enescu, susţinută de un om politic de talia lui I.G. Duca refuzul şi ,,atitudinea stranie” a regelui Ferdinand, zis cel ,,drept” şi cel ,,loial” de a-i conferi lui Geogge Enescu ceea ce ar fi meritat cu prisosiinţă a rămas cu totul de neînţeles pentru contemporani. Reparaţia avea să fie făcută de către Guvernul francez după aproape 20 de ani, în 1937, când i s-a conferit lui George Enescu Ordinul de ,,Comandant al Legiunii de Onoare”. O explicaţie ar putea fi aceea că regii României ,,au avut, nu de puţine ori, un adevărat complex de inferioritate faţă de intelectualii şi oamenii politici români, mai toţi foarte culţi şi cu mintea repede”. După cum se ştie, de-a lungul întregii sale vieţi, George Enescu evoca în permanenţă locul său natal unde ,,vrea să se întoarcă odată pentru odihna cea mare”, pe ,,pământul patriei pe care mi-am servit-o cu pana, vioara şi bagheta”. Să sperăm că odată, şi odată se va întoarce, totuşi, cu sprijinul, poate, al unei generaţii de Români care vor avea înţelepciunea să ştie să-şi cinstească, să-şi preţuiască,valorile naţionale, înaintaşii şi eroiii neamului.

Publicist, Nicolae-Virgil Sandu 

Bibliografie:

1. George Bălan, ,,Enescu”, Editura Tineretului, Bucureşti, 1963;
2. Comitetul pentru Cultură şi Artă al jud. Botoşani, ,,George Enescu şi locurile natale”, Botoşani, 1971;
3. Ionel Bejenaru, ,,George Enescu – meleagurile natale şi ale copilăriei”, Botoşani, 2005;
4. Nicolae-Virgil Sandu, ,,Din preocupările unui botoşănean” Editura Agata, Botoşani, 20l2;
5. Valeriu Răpeanu, ,,Istorie şi cultura”, Ed. Cartea romanească, vol.I-III, Bucureşti, 1989.