Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.9 (141), Septembrie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Orașe din România, printre ele și Huși, locul de naștere a lui Romeo Pivniceru

Primit pentru publicare: 10 Sept. 2020
Autor: Ion N. OPREA, Iași     
Publicat: 10 Sept.  2020
© Ion N. Oprea, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Orașe din România, printre ele și Huși, locul de naștere a lui Romeo Pivniceru

Despre Romeo Pivniceru ca scriitor am mai scris, el este autorul volumelor Povestiri despre Maruca, Călătorie în lumea cărților, Critici neconformiste, Visând în fața cărților deschise, Oameni fără importanță, vol.I-III, dar și IV-V în manuscris, editate de mine, după moartea lui…

În cele ce urmează redau părerile lui ca cititor a volumului Orașe din România de Ion Simionescu, membru al Academiei Române, personalitate ce a deținut importante funcții în sistemul nostru de învățământ înainte și după primul război mondial, Editura  ”Cartea Românească” 1929, citit de dânsul în octombrie 1988, comentat la 17 ianuarie 1989 și redat textul în cuprinsul altui volum ”Note de lector”, Editura Agerpres 2011,p. 135-149, ca răspuns la e-mail-ul primit de la Vicu Merlan, redactoul-șef al revistei Lohanul, astăzi Magazin cultural-științific,  pe care o redactează la Huși, interesat de viața evreilor din localitate, odinioară… documentare a lui pentru un viitor studiu.

Plecând de la ce spunea Academicianul despre evreii de la Sighetul Marmației, unde – „din cei 30.000 de locuitori, 18.000 erau evrei”(…), „evrei, care, în Sighet și-au păstrat neatinse portul și caracterul etnic…”, Romeo își aduce aminte și  descrie –tocmai bine pentru o bibliografie – cum era orașul Huși, dar și viața evreilor aici: „…Tabloul acesta îmi aduce aminte de  Huși, orașul copilăriei mele, copleșit și el, ca toate orașele moldovenești, de populație evreiască. Străzile centrale erau înțesate numai de prăvălii și magazine evreiești. Coloniale, stofe, mercerie, pălării, ceasuri și bijuterii, încălțăminte de gata, ceaprăzărie, tinichigerie, toate constituiau articolele unui comerț exclusiv evreiesc.

De cum veneai de la Episcopie pe strada Ștefan cel Mare în jos, se înșirau, în special pe partea dreaptă, prăvăliile lor: magazinul cu delicatese al lui Lungu zis Marița, ceasornicăriile și giuvaergiile lui  Tirmann  și  Greisler, tinichigeria lui Albert, librăria lui Brockman  și apoi peste drum, ceasornicăria lui Șapira și librăria lui Leontin, cu bibliotecă de împrumut și agenție pentru loterie.

Pe strada centrală Ghica-Vodă, stăteau lipite unele de altele, ca pe Lipscani, librăria lui Milu Peritz, magazinul de pălării al lui Goldner, apoi celelalte: de încălțăminte  al lui Wechsler, Milion-frații cu stofe și pînzeturi, cele cu veselă, faianță și porțelanuri ale lui Bergher și Lander. Vasluienii cu mercerie, magazinele de coloniale ale lui Mărcușor sau Siegler, tatăl colegului meu de școală primară și din primii ani de liceu, și altele  câte or mai fi fost.

Pe strada noastră, Lascar Catargiu, prin zona numită ”Târgul Făinii”, erau magazinele de  fierărie, ținute tot de evrei, precum și nenumărate dughene ce vindeau gaz sau fel de fel de articole de care nu-mi mai aduc  aminte. În afară de magazine și cârciumi – multe din ele țineau tot de evrei (Șimonoaia, Ioinea, Haimoti, Moriț, Leiba…), erau sumedenie de ateliere de tot soiul, aparținând în mare parte tot acestei așa zise minorități. Nu le mai țin minte firmele, dar am în fața ochilor clădirile lor, cu fațada la stradă, cu ușa ce se deschidea direct pe trotuar, lăsând expuse privirilor interiorul acelui gen de odaie, tipic evreiască, unde viețuiau laolaltă toți membrii familiei.

Camera îndeplinea toate funcțiunile: living-room, dormitor, sufragerie, bucătărie și poate, dar mai mult ca sigur, în nopțile lungi de iarnă, buduarul intim. Faptul putea fi confirmat de adierea olfactică ce o simțeai la trecerea prin dreptul acestor uși deschise spre stradă. Îți persista în nări un iz de usturoi stătut și de ceapă prăjită.

Pe ici, pe colo, pe bordura trotuarului, în fața atelierelor de croitorie, cu capacele ridicate și pline de jar incandescent, erau expuse curentului de aer din stradă fiarele de călcat din tuci, purtând deasupra și câte un burlan, pentru asigurarea tirajului.

De fapt, meseria cea mai îndrăgită de evrei, nu numai de la noi ci și din alte părți, pare să fi fost croitoria. Este cea mai potrivită pentru acest tip etnic: meserie liniștită, nu face zgomot, nu tulbură vecinii, e cum nu se poate mai bună pentru un individ a cărui prezență, vrea  să-i fie tolerată de o societate, de obicei, ostilă. În lumea ghetourilor sau în aceea a cărților lui Șalom Alehem, nu-ți apare un tip mai pașnic decât croitorul costeliv, împovărat de griji, purtând o cămașă cu mâneci suflecate și o jiletcă descheiată, chinuindu-și privirile prin ochelarii căzuți pe vârful nasului, să bage ața într-un ac.

Dar asta nu înseamnă că alte specimene mai viguroase n-au îmbrățișat și alte meserii. Tot în Târgul Făinii, era brutăria lui Covăsneanu,  ce se făcea simțită de departe după mirosul de pâine caldă ce invada strada. Nu mai spun că atunci când ajungeai în dreptul ei, trebuia să pășești pe trotuar  cu multă băgare  de seamă, să nu te împiedici de cozile lungi ale lopeților de băgat pâinea în cuptor, ieșite mult afară printr-un orificiu special, practicat în zidul exterior.

Apoi Scorțaru, tatăl lui Leonică, prietenul și colegul meu de școală primară, avea o dublă meserie: era și fierar și rotar în același timp. L-am văzut de atâtea ori, împreună cu ucenicii și calfele lui, mânuind cu îndemânare atât barosul, cât și cuțitoaia.
Dar câte ocupații nu erau în stare să aibă!
Unuia, de pe strada noastră, îi zicea  Buium Brânzaru, fiindcă probabil se ocupa cu negustoria „en gros”, de brânză.

Altul, care avea o platformă trasă de un cal și purtând în bandulieră o tașcă de piele era sifonar, adică aducea la domiciliu navete cu sifoane, pe care le umplea știe el unde. Impreună cu droșca lui, se retrăgea într-o locuință așezată într-un perimetru central al orașului, situat prin spatele străzilor Cuza Vodă și Lascar Catargiu, perimetru  încuibat de evrei, străbătut de uliți dosnice ce începeau în dosul caselor lui Andriescu și se terminau pe la șușmeaua  lui Mazilu. Pe aici își aveau sălașul o droaie de jidănași, care apăreau de nu știi unde și se amestecau prin jocurile noastre, cum era unul Burăh, o mică haimana cu tupeu, tolerat mai de voie, mai de nevoie, de băieții avocatului Bugeac.

Erau unii care practicau un comerț foarte curios. Așa, de exemplu, era Marcus, care făcea negoț cu stofe. N-am știut  niciodată unde, sau dacă avea cumva magazin. El era furnizorul nostru de stofe. Numai ce ne trezeam cu el  in casă, intrând până în dormitor, cu o dezinvoltură pe care o mai manifesta doar popa, când venea cu ajunul. Ne arunca pe pat câte un cupon sau două de stofă, de cea mai bună calitate. Avea  un sistem al lui de a ți se băga sub piele, încât era imposibil să nu-i cumperi marfa.

-Ia dom-Pivniceru stofa aiasta c-ai să mă pomenești!
– Păi,domnu Marcus! Nu prea avem nevoie de așa ceva și, drept să-ți spun, nici parale nu prea avem la îndemână.
– Nu-i nimic!  Nu-i nimic! Di parali nu-i niși o grabî. Ai să-mi dai, când ai să ai. La matali, îi ca la banca Anglii!

Și pleca, lăsându-ne marfa pe încredere. Dintre toate aceste bresle, cârciumarii și mai ales meseriașii reprezentau pătura umilă a ovreimii. Aveau averi frumușele, dar se mulțumeau să ducă o viață lipsită de confort, uneori nu departe de mizerie. Că le-o fi prescris sau nu talmudul așa ceva, cert este că majoritatea își duceau viața în locuințe de tipul celei descrise de mine mai sus. Doar vineri seara, se făcea oarecare ordine în acel talmeș-balmeș, când se  făcea curat și, pe un dulap din fundul camerei, acoperit cu un ștergar curat, erau aprinse luminările. Era ajunul celei de a șaptea zi, lăsată de Iahve, pentru odihna trupului și reculegerea sufletului.

Chiar lângă noi, în casele  lui Arsene, locuiau cu chirie, una sau două familii de evrei din această categorie. Săraci, nu cred că erau, dar copiii lor umblau îmbrăcați ca vai de lume. Odată, n-am de lucru și o întreb pe una din fetele lor, o lungană mai răsărită, cu un șorț soios pe ea, pe nume Beila sau, după cum o porecleau consângenii ei, ”Dinți de cal”:
–         Ascultă Beila, voi sunteți săraci sau sunteți bogați?
Fata, sesizând perfect sensul întrebării și cunoscând prea bine traiul lor modest impus  nu atât din lipsa banilor, mi-a răspuns după o oarecare ezitare:
–         Noi suntem săraaaci, da-suntem bogați!

          Traiul evreiesc l-am cunoscut cel mai bine în casele lui Scorțaru, cel cu fierăria de peste drum de noi. Fiind coleg de școală cu băiatul lui cel mare, nu era zi să nu mă duc pe la ei. Locuiau în niște case dărăpănate, puțin mai retrase de la stradă, având  alăturea o coșmelie în care erau instalate fierăria și atelierul de rotărie. O curte imensă, coincizând astăzi cu acareturile clădite de învățătorul Vasile Mardare, se întindea din strada noastră până în strada  CuzaVodă, iar o altă bucată de teren, destul de măricică, mărginea partea dinspre fierărie. Casa, cam povârnită, cu o tencuială burdușită   atât pe dinăuntru cât și pe dinafară din cauza  straturilor succesive de văruială adunate an de an, era compusă din două camere, cam înghesuite. În ele viețuiau „don Gherșân”, pe numele adevărat, Gustav Scorțaru – cu nevastă-sa Ghizela, căreia don Gherșân i se adresa cu apelativul  ”Ghitl” și cele patru odrasle. Cernuca, fata cea mare, devenită cu adolescența o adevărată frumusețe, Adela,  cam micuță și plinuță, cu spuzituri în colțul buzelor (drept pentru care, frățiorii ei mai mici o strigau Buzavrici) și în fine Leonică, colegul meu și apoi fratele mai mic Sile, diminutivul clasicului nume ebraic Simon.

          Prima cameră, cu acces direct afară printr-o ușă „închinată”, era încăperea unde familia Scorțaru își ducea traiul zilnic. De  aceea aici se găsea și un pat, o masă cu câteva scaune, un lavoar de tablă cu un lighean, și o plită cu trei ochiuri. Alături de un dulap lipit de perete, era o ușă, cu prag înalt, ce dădea în cealaltă cameră, folosită în exclusivitate ca dormitor de cei bătrâni și unde, pare-mi-se, se odihneau și progeniturile de sex feminin.

          Bineînțeles că prima cameră îmi era cea mai cunoscută, eu fiind nelipsit de tovărășia celor doi prieteni ai mei. Când vremea neprielnică împiedica zbenguielile  noastre de afară, ne găseam aici adăpost, sub privirile îngăduitoare ale „lu-madam Scorțaru”. Așa am avut  ocazia să cunosc traiul unei familii evreiești de condiții modeste.

          Mă obișnuisem cu conversația lor în idiș, din care nu reușeam să deslușesc nici un sens; în urechi rămânându-mi doar hârâiala specifică a acestui jargon germanic, grefat cu o sumedenie de sunete guturale, închise și aspirate , moștenite de la biblia  ebraică. Cred că din cauza ciudățeniei acestei vorbiri zgomotoase, evreilor li se spunea „harhari”. Prietenii  mei aveau însă politețea să mă pună uneori în temă asupra subiectelor discutate când se întâmpla să  am un aer prea  nedumerit. Ba, uneori, cu oarecare bunăvoință mă inițiau în tainele acestui idiom. Începusem a prinde unele înțelesuri:

          ”Chim ereee! (Vino încoace!)”
„Vuuus? (Ce?)”
„Ghib-er a știchili broit! (Dă-mi o bucățică de pâine!)”
„Vus tis ti? (Ce mai faci?)

          Când  prin clasa  a IV-a de liceu, am început să mă inițiez în  secretele limbii germane, mi-am dat seama că toate acestea nu erau decât expresii stâlcite ale acestei limbi: Komm her! Was? Gib mir ein Stuck Brot! Was machst du? Acestea  erau locuțiunile originare din care poveniseră cele auzite de mine”…

          Firește, descrierea vieții locale continuă și nu-i lipsită de interes, de asta, când a venit cazul,  cărțile lui Romeo Pivniceru, ca și ale  Marusiei, soția lui, mi-au folosit, volumele IV și V din Oameni fără importanță, ajunse la mine doar dactilografiate, le-am tehnoredactat și făcut cărți, Editura Armonii Culturale, 2019, cum n-ar fi visat ei, cu toate că doar am corespondat, totul pe timpul, munca și banii mei, de pensionar-bugetar, așa le-am predat prietenilor, cenacliștilor, bibliotecilor,  Dumnezeu să-i ierte pe cei plecați!

          Ion N. Oprea, Iași,  12 septembrie 2020.