Liviu Antonesei s-a născut la 25 aprilie 1953, în comuna Vlădeni, județul Iași. A absolvit Facultatea de Psihologie-Sociologie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași. Este scriitor, publicist, cercetător, profesor universitar și fost politician democrat. A publicat peste 30 de volume științifice, de versuri, proză, interviuri și eseuri. Participant direct la „revoluția” ieșeană, a rememorat evenimente de atunci într-un interviu realizat la 22 decembrie 2001.

– Ne aflăm în ziua de 22 decembrie 1989; domnule Liviu Antonesei, vă rog să reconstituiți filmul acelei zile, cu accent pe redeschiderea postului Radio Iași.
– În noaptea precedentă, dormisem vreo două ore, ceea ce înseamnă că de la ora 7 eram treaz; am băut niște cafele și am deschis Europa Liberă, că asta făceam de când începuse revolta de la Timișoara. La un moment dat, aud „Dinescu” și mai nu știu ce – nici nu înțelegeam ce se întâmplă, ce post de radio e, credeam că-i Moscova –, dar am avut o inspirație fantastică, am apăsat pe butonul de la televizor și am văzut în direct când dictatorul a fugit și toată povestea aceea. Am mai rămas vreo jumătate de oră, după care afară a început să se audă „Ole! Ole! Ceaușescu nu mai e!” și am văzut trecând mașini cu tricolor. Am ieșit și eu, m-am dus la sediul partidului, unde era lume la balcon, se vorbea, se aruncau portrete și cărți, dar era și un autobuz cu care cineva a propus să mergem, că se redeschide Radio Iași. Și am venit la sediul radioului, unde a mai durat până când a început să emită, în jur de ora 4 după-amiază. A vorbit cineva de la radio, am vorbit și eu, după care, tot cu autobuzul ăla, am ajuns la sediul puterii provizorii.

– Ați avut reacții după redeschiderea postului?
– Reacții au fost în neștire, pentru că, dacă la început eram aici un număr limitat de oameni, din momentul în care a început să emită se adunase lume peste tot, astfel încât, la un moment dat, a trebuit ca miliția și armata să pună, totuși, niște bariere.

– Ce voiau?
– Toți voiau să apere radioul, pentru că era un instrument al luptei – cu toții credeam că ne luptăm atunci. Eu îmi fac o cruce mare că la Iași nu au fost lupte efective, cu arme, că oamenii au avut arme – și salariați din radio, și cei din miliție, și cei din armată –, gata să apere radioul la nevoie, ori oamenii au venit spontan.

– Ce se desprindea mai întâi: teamă, curiozitate, înflăcărare, entuziasm?
– Toți trecusem peste teamă, românii își învinseseră teama, nu cred că-i mai era frică cuiva; era o enormă speranță și o enormă eliberare. Adică vedeam că până și „ăia” se bucurau – și nu cred că te poți bucura având misiune să te bucuri, chiar o făceau de-adevăratelea.

– Erați conștient ce riscați? Încă nu era nimic sigur atunci.
– Nu era, însă nu ne gândeam la asta; adevărul e că nu mă mai gândisem la riscuri de mult, de când semnasem apelul lui Dan Petrescu, publicat pe 8 octombrie 1989 – deci, când o făcusem, mă consideram mort. Și atunci, singura dată în care am avut, nu frică, dar emoții mari a fost când am aflat de moartea generalului Vasile Milea; până în acel moment, nu auzisem de morți decât din ciocnirile de la Timișoara, că acolo erau lupte. De aceea, i-am spus fiicei mele: „Haidem acasă, că, probabil, mă arestează!” Ca să fiu sincer, am spus asta gândindu-mă la mai rău – nu cu frică, ci cu împăcare, într-un fel, căci eram convins că oricum nu mai durează.

– Ce s-a câștigat și ce s-ar mai fi putut câștiga, raportat la ceea ce ați sperat atunci?
– Vă spun sincer, n-am fost dintre cei care strigau: „Țineți minte cinci cuvinte: e mai rău ca înainte!” Nu e nici mai rău și nici la fel; e altfel – este limpede; faptul că putem vorbi despre asta aici e un câștig uriaș. Sigur că eram naivi în speranțele noastre din decembrie, din ianuarie… Poate până prin mai, am mai avut speranțe exagerate; dar, pe de altă parte, astfel de speranțe te mobilizează. E mai rău să fii depresiv decât să ai speranțe exagerate, pentru că aici e ca la planul cincinal: nu putea fi atins, dar oamenii se chinuiau să se apropie cât mai mult.

– Cineva care a participat în ziua aceea la redeschiderea postului mi-a arătat în spatele curții un zid, spunându-mi: „Aici am fi fost cu toții împușcați dacă Ceaușescu nu ar fi fost prins.”; legat de aceasta, ați mai repeta gestul?
– Da, da, da! Oricum, nu mai puteam suporta; eram în situația în care spuneam: „Ori o termin cu mine, ori se termină cu el!” Nu mai vedeam niciun sens al vieții. Ori astăzi, după ce am și cunoscut libertatea 12 ani, nici n-aș clipi; atunci, am ezitat, totuși, ani de zile până să iau o decizie radicală, dar acum reacția ar fi instantanee.

– V-ați mai gândit vreodată la eroii revoluției?
– De câte ori am fost în Iași, am mers la ei; și anul ăsta voi fi acolo, indiferent că sunt sau nu de acord cu unii oameni ori că am avut evoluții politice diferite – totuși, ceea ce s-a întâmplat atunci a fost fără distincție politică. Și cred că trebuie să comemorăm morții, pentru că au murit mii de oameni și au fost mutilați peste zece mii. Deci, acei oameni chiar și-au dat viața; unii dintre noi puteau să și-o piardă sau nu, au avut noroc sau nu, dar ei chiar au murit pentru ca noi să putem vorbi aici. Nu poți să uiți asta!

Florin Bălănescu