Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 16 → 2024

„Ori o termin cu mine, ori se termină cu el!”

Liviu Antonesei s-a născut la 25 aprilie 1953, în comuna Vlădeni, județul Iași. A absolvit Facultatea de Psihologie-Sociologie a Universității Alexandru Ioan Cuza din Iași. Este scriitor, publicist, cercetător, profesor universitar și fost politician democrat. A publicat peste 30 de volume științifice, de versuri, proză, interviuri și eseuri. Participant direct la „revoluția” ieșeană, a rememorat evenimente de atunci într-un interviu realizat la 22 decembrie 2001.

– Ne aflăm în ziua de 22 decembrie 1989; domnule Liviu Antonesei, vă rog să reconstituiți filmul acelei zile, cu accent pe redeschiderea postului Radio Iași.
– În noaptea precedentă, dormisem vreo două ore, ceea ce înseamnă că de la ora 7 eram treaz; am băut niște cafele și am deschis Europa Liberă, că asta făceam de când începuse revolta de la Timișoara. La un moment dat, aud „Dinescu” și mai nu știu ce – nici nu înțelegeam ce se întâmplă, ce post de radio e, credeam că-i Moscova –, dar am avut o inspirație fantastică, am apăsat pe butonul de la televizor și am văzut în direct când dictatorul a fugit și toată povestea aceea. Am mai rămas vreo jumătate de oră, după care afară a început să se audă „Ole! Ole! Ceaușescu nu mai e!” și am văzut trecând mașini cu tricolor. Am ieșit și eu, m-am dus la sediul partidului, unde era lume la balcon, se vorbea, se aruncau portrete și cărți, dar era și un autobuz cu care cineva a propus să mergem, că se redeschide Radio Iași. Și am venit la sediul radioului, unde a mai durat până când a început să emită, în jur de ora 4 după-amiază. A vorbit cineva de la radio, am vorbit și eu, după care, tot cu autobuzul ăla, am ajuns la sediul puterii provizorii.

– Ați avut reacții după redeschiderea postului?
– Reacții au fost în neștire, pentru că, dacă la început eram aici un număr limitat de oameni, din momentul în care a început să emită se adunase lume peste tot, astfel încât, la un moment dat, a trebuit ca miliția și armata să pună, totuși, niște bariere.

– Ce voiau?
– Toți voiau să apere radioul, pentru că era un instrument al luptei – cu toții credeam că ne luptăm atunci. Eu îmi fac o cruce mare că la Iași nu au fost lupte efective, cu arme, că oamenii au avut arme – și salariați din radio, și cei din miliție, și cei din armată –, gata să apere radioul la nevoie, ori oamenii au venit spontan.

– Ce se desprindea mai întâi: teamă, curiozitate, înflăcărare, entuziasm?
– Toți trecusem peste teamă, românii își învinseseră teama, nu cred că-i mai era frică cuiva; era o enormă speranță și o enormă eliberare. Adică vedeam că până și „ăia” se bucurau – și nu cred că te poți bucura având misiune să te bucuri, chiar o făceau de-adevăratelea.

– Erați conștient ce riscați? Încă nu era nimic sigur atunci.
– Nu era, însă nu ne gândeam la asta; adevărul e că nu mă mai gândisem la riscuri de mult, de când semnasem apelul lui Dan Petrescu, publicat pe 8 octombrie 1989 – deci, când o făcusem, mă consideram mort. Și atunci, singura dată în care am avut, nu frică, dar emoții mari a fost când am aflat de moartea generalului Vasile Milea; până în acel moment, nu auzisem de morți decât din ciocnirile de la Timișoara, că acolo erau lupte. De aceea, i-am spus fiicei mele: „Haidem acasă, că, probabil, mă arestează!” Ca să fiu sincer, am spus asta gândindu-mă la mai rău – nu cu frică, ci cu împăcare, într-un fel, căci eram convins că oricum nu mai durează.

– Ce s-a câștigat și ce s-ar mai fi putut câștiga, raportat la ceea ce ați sperat atunci?
– Vă spun sincer, n-am fost dintre cei care strigau: „Țineți minte cinci cuvinte: e mai rău ca înainte!” Nu e nici mai rău și nici la fel; e altfel – este limpede; faptul că putem vorbi despre asta aici e un câștig uriaș. Sigur că eram naivi în speranțele noastre din decembrie, din ianuarie… Poate până prin mai, am mai avut speranțe exagerate; dar, pe de altă parte, astfel de speranțe te mobilizează. E mai rău să fii depresiv decât să ai speranțe exagerate, pentru că aici e ca la planul cincinal: nu putea fi atins, dar oamenii se chinuiau să se apropie cât mai mult.

– Cineva care a participat în ziua aceea la redeschiderea postului mi-a arătat în spatele curții un zid, spunându-mi: „Aici am fi fost cu toții împușcați dacă Ceaușescu nu ar fi fost prins.”; legat de aceasta, ați mai repeta gestul?
– Da, da, da! Oricum, nu mai puteam suporta; eram în situația în care spuneam: „Ori o termin cu mine, ori se termină cu el!” Nu mai vedeam niciun sens al vieții. Ori astăzi, după ce am și cunoscut libertatea 12 ani, nici n-aș clipi; atunci, am ezitat, totuși, ani de zile până să iau o decizie radicală, dar acum reacția ar fi instantanee.

– V-ați mai gândit vreodată la eroii revoluției?
– De câte ori am fost în Iași, am mers la ei; și anul ăsta voi fi acolo, indiferent că sunt sau nu de acord cu unii oameni ori că am avut evoluții politice diferite – totuși, ceea ce s-a întâmplat atunci a fost fără distincție politică. Și cred că trebuie să comemorăm morții, pentru că au murit mii de oameni și au fost mutilați peste zece mii. Deci, acei oameni chiar și-au dat viața; unii dintre noi puteau să și-o piardă sau nu, au avut noroc sau nu, dar ei chiar au murit pentru ca noi să putem vorbi aici. Nu poți să uiți asta!

Florin Bălănescu



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

Drept de autor © 2009-2024 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania