Florian Pittiș s-a născut la 4 octombrie 1943, la București și a murit la 5 august 2007, în același oraș, fiind înmormântat la Cimitirul „Bellu” din Capitală. A fost căsătorit și nu a avut copii. A absolvit, ca șef de promoție, Institutul de Artă Teatrală şi Cinematografică (astăzi, Universitatea Națională de Artă Teatrală și Cinematografică) „Ion Luca Caragiale” din București. A lucrat la Televiziunea Română, Teatrul (în prezent, Teatrul Municipal) „Lucia Sturdza Bulandra” din Capitală și la Radiodifuziunea Română, unde a fost director al Programului 3 România Tineret și redactor-șef al postului Radio 3Net (astăzi, „Florian Pittiș”), pe care l-a înființat. A fost membru fondator al Cenaclului „Flacăra” (1973-1982) și al formației Pasărea Colibri (1992-2001), cu care a efectuat numeroase turnee în țară și în străinătate, precum și co-organizator al Festivalului „Folk You!” de la Vama Veche (2005-2006). A editat un disc extended play împreună cu Nicu Alifantis, un disc long play alături de Mircea Vintilă, patru compact-discuri și un audiobook cu texte în lectura sa, opt compact-discuri și un digital video disc împreună cu grupul Pasărea Colibri, apărând pe diferite compilații. A jucat în 42 de piese de teatru și în 14 filme artistice, a regizat șapte spectacole și a făcut dublaj vocal în două filme. A fost una dintre vocile consacrate ale emisiunilor „Teleenciclopedia” de la Televiziunea Română, „Clubul curioșilor” și „Declarație de iubire” de la Programul 3 România Tineret al Radiodifuziunii Române, unde a realizat emisiunea „Pittiș Show”. A fost invitat în mai multe programe de radio și de televiziune și figurează în diverse publicații și volume de specialitate. A fost francmason (având gradul 33, ultimul) și purtător de cuvânt al Marii Loji Naționale din România, ca și președinte al Senatului Clubului Aristocratic al echipei de fotbal Rapid București. A primit Ordinul „Meritul Cultural” în grad de Comandor (2004), apare într-o emisiune a Romfilatelia (2018), iar o stradă din Capitală și un festival național de arte pentru liceeni îi poartă numele.

Florian Pittiș a fost un remarcabil actor de teatru, film, radio și televiziune, regizor, traducător, publicist, realizator de emisiuni radiofonice, interpret și textier de muzică folk și rock. Despre apariția și influența Cenaclului Flacăra, mi-a vorbit într-un interviu telefonic realizat la 3 octombrie 2005, de la domiciliul său din București.

– Te salut, Florian Pittiș!
– Salutările mele!

– Între ce ani ai activat în Cenaclul „Flacăra”?
– Am avut recital chiar la deschidere [17 septembrie 1973], apoi am plecat la jumătatea anilor ’70, revenind în 1982, pentru zece zile, după care am părăsit cenaclul definitiv, rămânând același bun prieten cu marele poet Adrian Păunescu.

– Ce a fost cenaclul, în opinia ta?
– În mod sigur, a reprezentat un fenomen, care a avut mai multe etape. Prima dintre ele, de la inaugurare până la un anumit moment, a fost, nu doar în opinia mea, luminoasă, când, după măsurile dure din [6 iulie] 1971, aici și-a găsit loc de manifestare o generație spontanee de creatori autentici, cu un sănătos bagaj cultural: Mircea Florian, Marcela Saftiuc, Doru Stănculescu, Mircea Vintilă, grupurile Phoenix și Sfinx sau atâția alții. Aceștia nu puteau apărea nici în spectacole de anvergură, nici în emisiuni de radio, nici în cele de televiziune, nici în altă parte, pentru că nimeni nu-i invita nicăieri. După mine, totul s-a terminat – și am spus-o încă de atunci – în momentul în care a început retribuirea pentru fiecare participare. E adevărat, toți acești tineri erau studenți și ar fi trebuit să trăiască din ceea ce făceau; prin bunăvoința conducătorului cenaclului, Adrian Păunescu, s-a obținut posibilitatea ca ei să fie remunerați la un nivel extraordinar pentru perioada aceea, cu bani foarte buni, iar asta a fost prima și marea mea obiecție: „Atenție, din clipa asta vor apărea mercenarii!” Și cred, în continuare, că așa a fost.

– A existat și o etapă ulterioară?
– Da; a fost perioada când felul în care puteam comunica împreună cu publicul s-a mutat din sălile intime în arene mari și pe stadioane, unde s-a născut un entuziasm general în locul spiritului originar al folkului. Schimbarea a fost nefericită, pentru că acest gen muzical reprezintă, de fapt, o comunicare de la om la om, și nu o manifestare „cu mânuțele sus”. Atunci a fost începutul sfârșitului, iar ceea ce a urmat nu a mai semănat cu puritatea perioadei de început.

– Îți mulțumesc pentru acest dialog, ca și pentru tot ce ai realizat până acum!
– Sănătate și numai bine!

Florin Bălănescu