ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

Orice călimară poate să devină un Vezuviu

Primit pentru publicare: 03 Oct. 2018
Autor: Al. Florin ȚENE, Președintele national al Ligii Scriitorilor Români
Membru al Academiei Americană Română de Cultură și Știință
Publicat: 04 Oct. 2018
Editor: Ion ISTRATE

În copilăria mea petrecută în oraşul Drăgăşani pe o uliţă nu departe de casa în care a locuit Gib T. Mihăescu, şi unde toamna fierbea mustul în struguri, nu mi am pus niciodată întrebarea de ce respir. Era ceva biologic, firesc, dat de Dumnezeu pentru supravieţuire. La fel nu mi am pus întrebarea de ce scriu când la vârsta de 14 ani, am aşternut primele gânduri în catrene, care recitindu le îmi produceau fiori, inefabile sentimente necunoscute până atunci. Acea intimă exteriorizare a trăirilor, consemnate într un carneţ el, nu a fost cunoscută mulţi ani de către părinţi, colegi şi prieteni.

La fel ca respiraţia, scrisul îl consideram, încă de pe atunci, ceva venind din interiorul biologicului, o necesitate de supravieţuire, o concentrată ascultare a glasului interior cu sentimentul unei universale atonii.
După debutul meu în revista „Tribuna” (1959) cu poezia „Eu m-am născut când…” şi puţin mai târziu când eram student, prin anul 1964, chiar mi am pus întrebarea de ce scriu. Şi tot eu îmi răspundeam: fiindcă am ceva de comunicat semenilor. În acest sens ră spundeam într un interviu în cotidianul „Secera şi Ciocanul” din Piteşti (1965).
În poeziile mele de început cântam copilăria ca timp mitic, evocat fără recursuri proustiene. Erau tulbură toare retrăiri, neminate de alegorii leopordine sau melancolii eminesciene, a vremii primelor iubiri.
Mai târziu poemele publicate în zeci de antologii, în volumele: „Ochi deschis (1974), „Fuga statuilor” (1979) sau „Cerul meu de hârtie / My paper sky” (2000) erau confruntarea cu lumea a vocii poetice care nu se fereş te să spună eu, raportarea surd traumatică la existenţă, sentimentul „răului vieţii ” (să nu uităm epoca criminală prin care am trecut) sunt, toate, consecinţele unei întreruperi de continuitate a unei vârste tinzând spre atemporalitate paradisiacă sau contrariată de inexorabilitatea mişcării, care nu e doar dinamică înălţare la verticala solidarităţii, ci şi cădere, ruină, moarte.
Atunci, la publicarea primelor poezii în revistele: „Luceafărul”, „Gazeta literară”, „Scrisul bănăţean” , „Iaşul literar”, am conştientizat faptul că ceea ce fac este o datorie a mea către cei care mă citesc, ca răspuns al faptului că şi eu, la rândul meu, am beneficiat, cu generozitate, de ce au scris înaintaşii mei.
În cei peste cincizeci de ani de activitate literară am simţit nevoia de a împărtăşi din experienţa mea. Urmare acestui fapt am înfiinţ at cenacluri literare: „Gib I. Mihăes cu” (1959), (frecventate de Virgil Mazilescu şi Dumitru Velea, pe când erau elevi la Drăgăşani); „Nord” (1963) din Baia Mare (împreună cu poetul Vasile Radu Ghenceanu, Ion Ghiur şi pictorul Oros); „Vasile SAV” (2004), din Cluj Napoca, (la care participă mai toţi scriitorii clujeni); am fost secretarul Cenaclului Asociaţiei Scriitorilor din Cluj (1979 1984), care au devenit adevărate şcoli de literatură şi cultivarea talentului. În cadrul acestora m am format şi eu.
Din aceste „şcoli de formare a talentelor” mă revendic, din sutele de ore de studiu pe „Istoria…” lui G. Călinescu, în perioada când aceasta era interzisă, şi fiind o fire independentă, am refuzat să fac parte din nici o „grupare” sau „direcţie” literară. Poate şi datorită acestui fapt ascensiunea mea este mai înceată fiindcă s-a sprijinit numai pe ceea ce scria.
Ca poet m am format la umbra marii poezii clasice româneşti (Eminescu, Macedonski, Zaharia Stancu, Ion Pillat, Voronca) dar şi din suculenţa versurilor lui Baudelaire, Lundkvist, Quasimodo, Mickewics, Jan Neruda, Aris Dikteas, etc. Ca prozator mă revendic din analiza psihologică a gestului din proza lui Gib I. Mihăescu. Mai ales că l am citit pe când era interzis împrumutând cărţi de la soţia autorului şi de la una din fiicele acestuia, care locuiau la zece case distanţă de locuinţa noastră.

Lucrând ca ziarist la „Lumina de pe Lotru”, în perioada când se construia hidrocentrala de la Ciunget din complexul hidroenergetic Voineasa, am cunoscut sute de oameni cu diferite caractere, întâmplări cutremurătoare ce se concretizau, uneori, în fapte de eroism. În acest context am început să conturez primul volum „Chipul din oglindă“, al trilogiei „Insula viscolului”. Roman care se constituie într o amplă frescă a destinului românesc pe întreaga perioadă a secolului trecut. „Edificiul românesc este etajat pentru fiecare epocă a istoriei“, (D. Velea), iar „tendinţa de a surprinde medii sociale naţionale cât mai diverse face din romanul lui Al.  Florin Ţene, o frescă de mari proporţii“, (Mircea Popa).
Petrică Birău scrie despre trilogie că este un „roman amplu cu un înalt grad de complexitate spirituală (…) încadrându se în marile opere literare contemporane“, în timp ce Constantin Cubleşan sublinia: „Al. Florin Ţene e un prozator ce îşi dă aici măsura întregii sale capacităţi de epicizare. Este romanul maturităţii sale. Cota de atitudine la care a ajuns în prezent, ca scriitor preocupat nu doar de tehnica naraţiunii, ci şi de un fond ideatic profund“.
Trilogia „Insula viscolului“, formată din romanele: „Chipul din oglindă “, „Insula viscolului” şi „Orbul din Muzeul Satului“, cred că este cartea mea cea mai importantă, alături de volumul de poeme „Cerul meu de hârtie” sunt cărţile mele cele mai importante şi care „vor învia” în viitor.
Sunt un luptător, căutător de adevăr şi de inovaţii care îşi doresc să rupă inerţia, chiar dacă de foarte multe ori datorită acestui non-conformism am suferit. Am fost anchetat de Securitate în 1982 el am fost exclus din Uniunea Scriitorilor datorită acestor cali tăţi. Oare ce s-a întâmplat cu fostul preşedinte al U.S. nu este un răspuns că am avut dreptate?
Sunt convins că tot ce am scris până acum, inclusiv piesele de teatru, eseurile şi articolele de critică literară sunt o izbândă târzie ce arată că omul poate fi nimicit dar spiritul nu poate fi înfrânt. Poate au întâmplător mi am asumat drept motto al romanului cuvintele lui Balzac: „Orice călimară poate să devină un Vezuviu“.