Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    OSTATEC IN PROPRIA ȚARĂ de ION IOVCEV

    OSTATEC IN PROPRIA ȚARĂ de ION IOVCEV
    Editura Universul Academic, București 2022
    Cronica de carte de Nicholas Dima


     

    ION IOVCEF cu OSTATEC ÎN PROPRIA ȚARĂ – Editura Universul Academiei, București. 2022, cronică de  carte de NICHOLAS DIMA, preluate de GEORGE MANDICESCU – Ploiești-ROMÂNIA, au ajuns la subsemnatul, ION N. OPREA, coordonatorul ANTOLOGIILOR – realizate de la distanță –„Istorii, comentarii, miscelanea” – viitorul volum 61, în pregătire, spre publicare în mod repetat, ca să se știe bine-bine cum au trăit și viețuiesc valahul pe planeta PĂMÂNT

    …O mărturie zguduitoare scrisă cu talent și dăruire sufletească de un compatriot de dincolo de Prut; o carte care se citește pe nerăsuflate și pe care o recomand tuturor; o mărturie-document care ar trebui studiată în toate școlile din țară!

    Mult timp am crezut că etalonul suferinței il găsim în închisorile comuniste. Când au apărut însă mărturiile celor care au supraviețuit deportărilor în Siberia m-am cutremurat descoperind soarta înfiorătoare la care au fost supuși frații noștri Basarabeni și Bucovineni. Acum, citind cartea lui Ion Iovcev, îmi dau seama că noi românii am avut o soartă de martiri. Toți am fost răstigniți pe crucea lui Iisus. Mulți își continuă și azi martiriul. E cazul confraților din Transnistria.

    Noi Românii supraviețuim de două mii de ani în pofida năvălirilor care au trecut peste pământul țării. De-a lungul istoriei, Rușii au vrut să ne desființeze și ca țară și ca neam. Și nu au fost singurii. In cartea In Umbra Europei, Robert Kaplan afirmă, ca de altfel și alți scriitori, că însăși existența noastră reprezintă un miracol. Am supraviețuit, dar așa cum am scris în cartea Românii și România, nu este suficient. Trebue să învingem. Fratele Iovcev ne arată ca putem învinge. O dovedește liceul românesc Lucian Blaga din Tiraspol.

    Ion Iovcev s-a născut în perioada sovietică într-un sat din Basarabia. Tatăl său, deși de origine etnică bulgară, învață la o școală românească și devine mare admirator al României. Mama sa are rădăcini adânci românești. Amândoi sunt basarabeni. De la tatăl său autorul a învățat să fie integru. De la mama sa a primit cei șapte ani de acasă pe care i-a purtat cu cinste toată viața. Ion crește în satul natal cu limba maternă româna, dar la școală e obligat să foloseasca alfabetul cirilic și să se declare moldovean. Studiile superioare le face la Tiraspol, oraș comunist și rusificat. La universitate se specializează în fizică și matematică și ajunge profesor de școală și ulterior director de liceu. In acea prioadă începe și lupta pentru identitate.

    Pe fundalul luptei pentru identitate lingvistică și etnică, autorul ne prezintă o frescă socială a vieții din anii târzii ai Uniunii Sovietice când oamenii nu mai erau arestați în mod automat, dar zbuciumul de zi cu zi pentru supraviețuire era acerb. Ca student, Ion pleacă în fiecare vacanță să muncească fie în Kazakstan, fie în Siberia ori  în Munții Altai, unde descoperă lumi diferite și cumva paralele celei oficiale. Condițiile sunt foarte grele, dar pentru a se întreține a trebuit să muncească. Despre Siberia, unde întâlnește și deportați din Basarabia, el scrie: “Am traversat Siberia, am văzut cum traiesc localnicii și am înțeles că Moldova este un loc rupt din rai.” (p. 60). Poate ala se explică de ce Rușii țin cu dinții de Basarabia.

    Dezmembrarea Uniunii Sovietice și independența Moldovei le aduce noi speranțe basarabenilor și dorința reunificării cu țara. Am trăit personal acele momente pentru că în 1989 mă aflam la Chișinău ca reporter al Vocii Americii și pentru că ulterior am revenit de mai multe ori în Basarabia și am fost în vizită și laTiraspol. Evoluția firească pro-română a evenimentelor a fost însă blocată. Și totuși, Chișinăul a adoptat alfabetul latin și a militat pentru limba română. Pe de altă parte însă, la instigația Moscovei, autoritățile din Tiraspol au declarat independența zisei republici nistrene și au declanșat un efort perfid de rusificare a românilor moldoveni.

    Rușii sunt îngroziți de ideia că moldovenii sunt români. Autoritățile din Tiraspol resping cu îndrăcire adoptarea grafiei latine în școlile românești din Transnistria. Ele cer imperativ ca limba să fie scrisă în grafie cirilică și să fie numită  „moldovenească”.  Și aici începe tragedia de peste 30 de ani descrisă de Ion Iovcev care luptă pentru menținerea românismului… Dumnezeule mare, câtă  ipocrizie!  De ce se tem Rușii? Ce fel de oameni sunt ei?

    La scurt timp după proclamarea independenței Nistrene, Moscova trimite la Tiraspol cazaci șovini și înrăiți, infractori eliberați din pușcării și diverși indivizi dubioși. Imbrăcați în uniforme de camuflaj aceștia patrulează înarmați pe străzi și intimidează populația. In același scop de intimidare a populației moldo-române, autoritățile de la Tiraspol au înarmat și elementele criminale locale. (p. 81) In consecință, Transnistria rămâne suspendată între un trecut Marxist, o Rusie expansionistă, o Moldovă neputincioasă și ambiguă, și o Românie distantă, care ea însăși se zbate să iasă de sub controlul fostei securități.

    Metodele de intimidare ale KGB-ului din Tiraspol sunt draconice și variază de la amenințări până la asasinate. In luna mai 1992, Alexei Conovalev, vice-primar al satului Caragas, îndrăznește să înalțe tricolorul românesc pe clădirea primariei. La scurt timp după aceasta Alexei dispare și deabea în octombrie i se găsește cadavrul aruncat într-o fântână abandonată. In paralel, școlile românești sunt continuu amenințate și timorate. La școala din Grigoriopol, de exemplu, un cazac în uniformă militară intră într-o clasă și împușcă rând pe rând toate cele 26 de litere ale alfabetului latin afișate pe un perete.

    Autoritățile din Tiraspol au făcut orice, susține Iovcev, “pentru a trezi ura împotriva a tot ce este românesc șîmpotriva populației din dreapta Nistrului.” (p. 93) Cu un profund simț misionar, Ion Iovcev nu se lasă însă intimidat și își continuă munca de educator. Și face acest lucru timp de 30 de ani, fără compromisuri și fără să renunțe la limba maternă și la programa analitică românească a școlii. Iată ce scrie el la pagina 97. ”Limba română îmi este leagăn deoarece am primit această dragoste de limbă de la părinții mei, de la mama și tatăl  meu care au învăț



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2022 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5