Constantin Scripcaru s-a născut în anul 1919 și a murit la sfârșitul anilor 1990 la Iași, unde a și fost înmormântat. A luptat în cel de-Al Doilea Război Mondial pe ambele fronturi. Despre ororile și deznodământul marii bătălii de la Stalingrad, mi-a vorbit într-un interviu realizat la 15 aprilie 1993, la domiciliul său din Iași.

– Cum vă numiți?
– Mă numesc Scripcaru Constantin.

– Sunteți unul dintre puținii supraviețuitori ai teribilei bătălii de la Stalingrad…
– Da, este adevărat.

– Câți ați fost inițial?
– Poate chiar o mie, pentru că am fost patru companii, dar în ultimele zile, în încercuire, am rămas numai 16 oameni.

– Cu ce sentiment ați primit vestea încorporării pe front?
– Eram toți tineri și entuziaști. În 1940, făceam parte din Regimentul 87 Infanterie Satu Mare, dar în septembrie am plecat supărați de-acolo pentru că a trebuit să cedăm Ardealul de Nord.

– Spuneți că erați entuziaști, dar plecați, totuși, la moarte…
– Mama a început să plângă când i-am spus că am fost chemat din nou pe front; i-am zis: „Mamă, nu plânge, că mă voi întoarce acasă, dar târziu de tot.” Și așa a fost; Dumnezeu m-a apărat.

– De unde venea entuziasmul acesta?
– Din străfundul conștiinței și al sufletului meu și din credința în Dumnezeu.

– Ce vă mâna în luptă, dincolo de ordinul de încorporare?
– Dragostea pentru țară; fierbea în sufletele noastre dorința de a readuce teritoriile țării românești în hotarele ei firești. Asta ne-a dat un imbold foarte mare tuturor ostașilor români de sub conducerea mareșalului Ion Antonescu.

– Considerați că a fost un război drept? Până în ce punct?
– La ordinul dat de mareșal, la 22 iunie 1941, „Ostași, vă ordon: treceți Prutul!”, Armata Română, cu toate sacrificiile, a realipit Basarabia la patria-mamă. Unii spun că n-ar fi trebuit să mergem mai departe; dar, dacă am fi rămas pe Nistru, am fi fost atacați pe mare și ne-am fi trezit la Gurile Dunării loviți pe la spate. O spun din convingere; în cei doi ani și trei luni de front în patru țări din Europa – Rusia, România, Ungaria și Cehoslovacia –, am avut timp să văd ce e rău și ce e bine.

– Să intrăm în descrierea propriu-zisă a marii bătălii de la Stalingrad; când a început?
– La 13 septembrie 1942; era o zi caldă. În toată istoria războaielor, nu s-a mai văzut vreodată un măcel ca acolo. Armament – puști, puști-mitralieră, mitraliere, tunuri, branduri, artilerie de diferite tipuri, bombardamente de katiușe… Un huiet ca și cum ar merge un buldozer întruna, în exploziile a mii și mii de proiectile… Aviația bombarda fără încetare… Mi-aduc aminte că în ziua aceea a venit o escadrilă de trei bombardiere românești; era un entuziasm de neoprit în inimile tuturor luptătorilor români. De dincolo de Volga, trăgeau cu artileria și, când cădeau katiușele, peste tot era numai foc. Vedeam Volga atât de bine, căci nu era niciun kilometru până la ea; și i-am spus servantului de la tunul meu: „Mâine facem baie în Volga!” …Dar n-a mai fost să fie așa.

– La cât timp de la începerea luptei s-a rupt echilibrul?
– La schimbarea frontului, ne-am încolonat, am luat poziție în apărare – asta a fost pe 14 septembrie 1942 – și am rămas pe aceeași poziție până în seara zilei de 20 noiembrie 1942. Când s-a înnoptat, m-am dus la comandantul companiei și i-am raportat: „Domnule locotenent, vă rog să mă aprovizionați în noaptea asta cu proiectile; din 150, nu mai avem decât cinci.” Iar el mi-a răspuns: „Nu mai raporta nimic, că ne retragem…” Enervat, în momentul acela l-am întrerupt: „De ce ne retragem?? Au murit atâtea sute de mii de ostași români de la Prut până la Volga și acum ne retragem? Pentru ce?” „E ordin!” „Să trăiți, am înțeles…”

– Când s-a întâmplat asta?
– În noaptea de 20 spre 21 noiembrie 1942.

– Știați că e începutul sfârșitului?
– Încă nu, dar înclinam spre pierdere; „Războiul nu-l vom câștiga…” – așa gândeam.

– Era prima oară când vă retrăgeați?
– Cât a înaintat Armata Română, noi nu am dat un pas înapoi.

– A fost un șoc pentru dumneavoastră…
– Mare de tot; o imensă supărare. Și mai și rămăseserăm puțini; în fiecare zi, mureau, erau răniți, se îmbolnăveau… Efectivele scădeau întruna.

– Când ați simțit că situația a devenit într-adevăr critică?
– Când am luptat în încercuire. Nu mai aveam o poziție în care să putem supraviețui; aprovizionarea se făcea numai cu avioane Junkers nemțești, care aduceau mâncare, medicamente și muniție, dar se mai întâmpla că erau doborâte de aviația rusească; și, totuși, speranță încă mai era.

– Cum ați reușit să scăpați cu viață?
– Am căzut rănit și a doua zi am ieșit cu avionul din încercuire, căci mareșalului a dat ordin ca toți cei răniți sau bolnavi să fie scoși cu avioanele pentru a fi trimiși în țară, unde trebuia să se organizeze eliberarea Ardealului.

– Ce înseamnă pentru dumneavoastră pământul românesc?
– Nu are preț! Este mai mult decât orice pe lumea asta.

– Calde mulțumiri, prețuirea și recunoștința mea!
– Nu eu le merit, ci acei care au căzut lângă mine.

Florin Bălănescu