Elena Petriman-Iași-  membră a UZPR  

Nu puteam rămâne pasivă la cele citite în cartea „Retragerea” a lui Ștefan Zeletin, burdusăceanul ajuns filozof și profesor universitar. A lăsat catalogul în cancelarie și-a plecat pe front. După lecturarea cărții, mi-am dorit ca și alții să afle  calvarul prin care au trecut trupele noastre cu ocazia retragerii. Poate, și ca o datorie morală pentru bunicul meu, dispărut pe front, dar și pentru bunica mea, rămasă văduvă, cu trei copii la 28 de ani.                   Având ca sursă de inspirație cartea „Retragerea”, scrisă de Ștefan Zeletin, după revenirea de pe front, am dat viață primului meu roman: „Întâlnirea din tren”, din care  am selecat doar partea ce se referă la oameni și fapte din războiul de întregire a neamului nostru.

    Întâlnirea din tren

Capitolul IV- Arbori și rădăcini- fragment Asemenea altor săteni, Neculai Petrean a răspuns chemării la război și a plecat spre front, nu înainte de a da ultimele sfaturi soției sale și ultima îmbrățișare copiilor. Cu inima strânsă de durerea despărțirii, o cuprinde pe soție într-o ultimă și lungă îmbrățișare, după care se apleacă asupra celor doi copii. Îi ridică, pe rând, în brațe, spunând: ,,Uite, cât de mare!” Și căpșorul lor aproape că atingea tavanul. Văzându-se atât de sus, deasupra tatălui lor, copiii râdeau și se bucurau, neștiind ce se întâmplă. Erau prea mici și nici nu puteau bănui că aceasta va fi ultima lor îmbrățișare. Cu ochii în lacrimi, Neculai Petrean se îndreaptă spre ușă. Se oprește în prag, privește spre răsărit, spunând „Doamne-ajută!”, în timp ce cu mâna dreaptă face semnul crucii asupra lui, asupra soției și asupra copiilor. Ajunge la poarta din fața casei, mai privește odată spre casă, nevastă și copii, făcându-le un ultim semn de bun rămas și se tot duce, pe drum în jos, spre locul în care datoria față de țară îl chema. De pe prispa casei, ținându-și copiii de mână, cu ochii împăienjeniți de lacrimi, Ruxandra privește cum soțul i se îndepărtează. La început mai puțin, apoi, din ce în ce mai mult, până când nu se mai zărește.                          −Doamne, apără-l și-l păzește! Ocrotește-l, Doamne, și adu-mi-l cu bine înapoi, la casă și copii! se roagă în șoaptă Ruxandra, privind către ceruri. Apoi, cu ochii plutind în lacrimi, își ia copiii și intră în casă. După numai o lună de zile de la plecarea pe front, gândurile bune, curajul și încrederea lui Petrean în reușită aveau să fie înlocuite de o completă dezamăgire și desnădejne, scriind soției sale: Draga mea soție, nu-ți poți închipui iadul prin care trecem cu toții. Nemții ne-au pus pe fugă din Ardealul românesc și sunt hotărâți să ne ciopârțească până la unul, încât ne-am văzut nevoiți să ne retragem. Și cum să nu fugă românii din calea turabaților de nemți, când noi avem doar câte o amărâtă de pușcă, și aceea fără gloanțe destule, în timp ce nemții și-au pus tunurile toate pe noi? Și de-ar fi numai asta. Dar și românii de acolo trag în noi, ceilalți români, de nici nu mai știm cu cine luptăm: cu nemții sau cu românii? Am auzi voci de români care strigau: Acum fugiți, ai naibii să fiți? Și începeau să zbârnâie mitralierele și să zboare rachetele, de credeai că-i sfârșitul. Doamne, și doar erau români ca și noi! Mai târziu, când, dintr-o întâmplare, unul din cei ce ne urmăreau a căzut în ghearele noastre, mare ne-a mai fost mirarea să-l auzim cum ne roagă, în chiar limba noastră: „−Nu trageți fraților, sunt român ca și voi! −Aha, acum ești frate cu noi? Ești român ca și noi?Dar când ne împușcai nu eram tot frații tăi, români ca și tine? −Să știți că nu o făceam pentru că așa am dorit, așa ni s-a dat ordin. −Și cine v-a dat ordin, mă rog? −Păi, cine alții decât nemții?Doar ei hotărăsc, sub comanda lor suntem. −Tot ei vă dau ordin să vorbiți românește, special ca să ne atrageți în cursă? −Îhî! −Și voi, musai, trebuie să faceți ce vă ordonă nemții? Să vă împușcați frații? −Păi, altfel, nu ne-ar împușca ei pe noi?” Așa ne-am lămurit și de ce ne-am trezit zilele trecute cu dușmanul în spatele nostru: noi gândeam că-s ai noștri, în timp ce neamțul, prin viclenie, dorea să ne căsăpească pe toți. Ce ne doream noi și peste ce am dat… O altă scrisoare vorbește despre haosul și jalea ce domneau în satele românești din Muntenia, golite și ele de oameni, cu animale cu tot, la vestea că nemții au pătruns dincoace de graniță și se îndreaptă spre capitala României: Draga mea soție, nu pot descrie în cuvinte ceea ce ochii mei au văzut. Căruțe cu boi, încărcate cu tot ce a mai apucat fiecare să încarce din munca de peste an, păsări de tot felul, porci și viței, saci cu făină și chiar butoaie cu murături. Am văzut copii plângând că s-au pierdut de mame și am văzut părinți pângând după copiii pierduți. Iar noi nu putem face altceva decât să privim și să ne retragem odată cu ei, într-o învălmășeală și o hărmălaie de parcă ar fi iadul pe pământ: guițatul porcilor, mugetul vacilor ce și-au pierdut vițeii, plânsetul mamelor după copii, strigăte de îndemn și pocnete din bici pentru bietele animale. Oare iadul poate arăta mai rău de atât? Și toți se îndreaptă spre biata noastră Moldovă. De-ar fi să ajungă cineva și pe la noi, să știi că nu de bine au fugit de aici. Dă-le casă și masă și un pat pe care să se poată odihni, că numai eu știu ce înseamnă foamea, mersul pe jos, frigul și oboseala…