Aflat în exil în Spania generalului- dictator Francisco Franco Bahamonde, Pamfil Șeicaru a scris și a publicat o carte de amintiri și de evocare a lui Nicolae Iorga, Editura „Carpații”, Madrid, 1957, reeditată în România post-decembristă, cu același titlu, la Editura Clio, București, 1991, 143 p., fără bibliografie, indici geografici, antroponimici, tematici / de idei, fotografii.

• Autorul, cu numele de identitate Pamfil Popescu, ziarist, publicist, memorialist și politician român, s-a născut la 6 / 18 aprilie 1894 în satul Tăbărăști, com. Galbinași, jud. Buzău, a adoptat în cariera sa pseudonimul Pamfil Șeicaru după numele de familie al bunicului său matern, Constantin Șeicaru, preot în satul natal timp de peste 40 de ani. Cognomen-ul Șeicaru, preluat după modelul „Ion Creangă”, scriitorul care a adoptat numele de familie al bunicului său matern David Creangă, a fost la origine numele unei meserii, cea de șeicar / șaicar, adică de producător, meșter de șeică / șaică, respectiv de barcă/ ambarcațiune mică, cu vâsle/ cu pânze, folosită pe ape curgătoare și stătătoare pentru transportul diferitelor mărfuri, animalelor și persoanelor; monoxilă; plută; șlep; bac; sau lucrător cu șeica / șaica, ori barcagiu, plutaș, cârmaci, vâslaș. A urmat clasele primare, gimnaziale la Tecuci, liceale la Liceele „Sf. Apostoli Petru și Pavel” din Ploiești și „Gheorghe Roșca Codreanu” la Bârlad, cele universitare la Facultatea de Drept a Universității din București (1914 – 1916), completare și licență la facultatea cu același profil de la Iași (1918 – 1919). A luptat ca ofițer pe frontul româno / ruso – austriaco / german din 1916 – 1917, de la Valea Jiului la Mărășești, fiind decorat cu medalii românești și franceze pentru curaj și bravură și citat de două ori pentru vitejie în Ordine de Zi ale Comandamentului armatei române. A devenit ziarist în aprilie 1918, după demobilizarea din armata română, colaborând succesiv la diverse ziare și reviste ale timpului, ca redactor – comentator de politică internă – externă. Ziarist talentat și analist subtil al realităților complexe din România Mare, a fost director al ziarului Bucovina din Cernăuți, colaborator la revista Gândirea din București și la alte periodice ale vremii.  
• În 1923 a fost angajat redactor – șef la ziarul Cuvântul din București, proprietar fiind inginerul Titus Enacovici, originar din Botoșani, membru al Partidului Naționalist – Democrat condus de N. Iorga. În 1924 a fost ales, pentru spiritul său combativ, președinte al Sindicatului ziariștilor. Deja a devenit un nume în ziaristica bucureșteană și românească. În ianuarie 1928 a devenit director – redactor șef al cotidianului Curentul din București, inițial ziarul unei societăți anonime pe acțiuni, ulterior proprietarul publicației, până în august 1944, când a părăsit România, din motive politice externe și din cauza inerentei ocupații militare a țării de către trupele Armatei Roșii staliniste. Ca redactor șef a scris, pentru fiecare număr al ziarelor pe care le-a condus, articolul de fond, cel tipărit pe pagina – titlu. A impus ziarului Curentul o orientare de dreapta și, uneori, de extremă dreapta, manifestând simpatii legionare. În paginile cotidianului său a desfășurat o activitate ziaristică personală de analiză critică a vieții politice românești din perioada 1928 – 1944, cu puternice accente pamfletare, fiind numit uneori „Pamf-let” Șeicaru. Ziariștii cârcotași contemporani lui i-au atribuit introducerea tehnicii șantajului politico – financiar în arena politică – financiară – ziaristică – ideologică interbelică românească, sintetizând comportamentul său cinic în domeniu în binomul „Șantajul și etajul”, respectiv fiecare șantaj 
• plicat, plătit și încasat devenea un nou etaj al clădirii sediului bucureștean al cotidianului său Curentul, expresie dublată cu invectivele „șantajistul” sau „șacalul”. 
• A intrat în politică, fiind ales senator independent în Senatul de la București în trei legislaturi, în 1928, 1931 și 1933. A plecat în misiune diplomatică și ulterior în exil în Austria și Germania (august 1944 – 1945), în Spania (1945 – 1974), în Republica Federală a Germaniei (1974 – 1980, în localitățile München, 1975 – 1977, ulterior Dachau – Bavaria, 1977 – 1980). A decedat la Dachau, la 21 octombrie 1980. A fost considerat unul dintre cei mai critici, intuitivi, analitici, sintetici, cinici și vizionari ziariști români ai perioadei interbelice și antonesciene. 
• Ziarist versat, politician informat, scriitor stilat, P. Șeicaru a elaborat și a publicat antum / au fost publicare postum diverse contribuții cu tematică istorică – memorialistică: Pax Americana o Pax Sovietica, 1947; Nicolae Iorga, Madrid, 1957 /București, 1991 (recenzată aici) / București, Editura Profile Publishing, 2001, 179 p.; Istoria partidelor politice în România, 1958; Istoria partidelor Național, Țărănist și Național – Țărănist, vol. I – II, 1963; La Roumanie dans la Grande Guerre, 1968; Karl Marx – Însemnări despre România. Texte inedite. Comentariu, 1968; Dunărea – fluviu a cinci mări. O problemă europeană în lumina controverselor româno – sovietice, 1975; Adevăruri care trebuie amintite. Politica României 1933 – 1944, 1980; Istoria presei, Ediție îngrijită și prefațată de George Stanca, Editura Paralela 45, Pitești, 2007. A fost inclus în Enciclopedia reprezentanților scrisului istoric românesc, vol. V (S – Z), coordonatori: Victor Spinei, Dorina N. Rusu, Editura Karl A. Romstorfer a Muzeului Național al Bucovinei, Suceava, 2021, pp. 198 – 200 (autor voce: Dorina N. Rusu). 
• Am insistat asupra vieții, activității și operei lui Pamfil Șeicaru pentru a argumenta și justifica competențele analitice, sintetice, ziaristice, pamfletare, culturale, politice, istorice, literare, memorialistice, administrative, financiare etc. și abilitățile autorului de a introspecta și caracteriza viața, acțiunile și opera lui N. Iorga. Pentru a fi cât mai aproape de personalitatea celui portretizat în cuvinte (N. Iorga) și de spiritul analitic – sintetic al restitutorului (P. Șeicaru), voi folosi, acolo unde se impune în cadrul prezentei recenzii, metoda citatului reprezentativ, pentru a reda cât mai fidel timpuri, oameni, gânduri, sentimente, proiecte, acțiuni, produse ale muncii lor, bucurii, deziluzii etc. din prima jumătate a secolului al XX-lea.
• Șeicaru și-a structurat cartea despre N. Iorga în 23 de mini-capitole, precedate de o Scurtă notă introductivă (pp. 3 – 4) a autorului, fără capitol final de Concluzii sau o eventuală Anexă cu izvoare istorice inedite sau puțin cunoscute despre personalitatea prezentată. Două motto-uri, inteligent și sugestiv alese din operele lui Charles Baudelaire și Frederich Grindolf, induc deja idei despre caracteristicile abordării personalității complexe a lui N. Iorga: gigant, jenat în evoluție de propriile-i aripi uriașe, care sfidează orizontul cognoscibil (albatrosul baudelairian); istoricul promovează și protejează cultura, nu mai are timp și pentru practicarea politicii de succes. Aceste idei se constituie, într-un fel, și în concluzii ale prezentei cărți de reconstituire. 
• În aceeași mini-introducere a cărții, autorul a oferit unele informații despre studiul său: „Cu elemente puține, ajutat de ceea ce a reținut memoria noastră, putem evoca un om politic, o figură pitorească a vieții noastre politice, dar fără o bogată documentare, nu putem reda portretul unui mare frământat. Cel mult atmosfera unei epoci” (p. 3). Cartea sa este doar o „schiță de proiect” (p. 4) a unei mari personalități, pentru că, la mijlocul anilor 1950 încă nu erau accesibile sursele istorice și nu existau intenții științifice pentru elaborarea unei monografii Nicolae Iorga. Gazetarul a cunoscut, însă, din deceniul patru al veacului trecut, lucrările auto-biografice și bibliografiile lui N. Iorga, pe care le-a folosit, parțial, din memorie: O viață de om. Așa cum a fost. Orizonturile mele, București, Editura N. Stroilă, 1934; Supt trei regi. Istorie a unei lupte pentru un ideal moral și național, București, Tipografia Datina Românească, 1932; Memorii, însemnări zilnice, vol. I – VII, 1917 – 1938, București, Editura Națională, 1932 – 1938; Doi ani de restaurație. Ce a fost, ce am vrut, ce am putut, Vălenii de Munte, 1932; Barbu Theodorescu, Bibliografia operelor lui Nicolae Iorga, București, Tipografia Cărților bisericești, 1931; Barbu Theodorescu, Bibliografia istorică și literară a lui Nicolae Iorga, 1890 – 1934, vol. I, București, Editura Cartea Românească, 1935; Bibliografia politică, socială și economică a lui N. Iorga, 1890 – 1934, vol. II, București, 1937. 

1900. Șeicaru a schițat Începutul de drum al tânărului N. Iorga într-o prodigioasă carieră multi-sectorială: cercetător, istoric, autor, profesor universitar, critic, istoric și autor literar, analist politic, ziarist, memorialist, a enumerat principalele contribuții livrești ale perioadei 1890 – 1900. În concluzie, „Putem spune că Opinions Sincères [cartea lui N. Iorga din 1899 – compl. D.P.] reprezintă prima ieșire vijelioasă din liniștea bibliotecilor, prima manifestare a harnicului cercetător de manuscrise și documente, ca om de luptă, fiind o introducere la activitatea politică și culturală de mai târziu; omul de știință, cercetătorul senin ceda pana teribilului polemist N. Iorga” (p. 8).  
1901. Iorga și Titu Maiorescu (pp. 8 – 16) au format cuplul Idolilor demolatori și / sau formatori de opinii în rândul liceenilor, studenților și tineretului românesc în primul deceniu al secolului al XX-lea. „Nu se poate imagina un contrast mai izbitor decît acela între Titu Maiorescu și N. Iorga, a declarat autorul: primul, rece, măsurat; celălalt, pasionat, exagerat. Unul impunea prin armonia liniilor, printr-un echilibru impecabil al argumentelor; celălalt cucerea prin neprevăzutul dialecticii, prin pitorescul expresiei; eternul contrast între spiritul apolinic și cel dionisiac, între un clasic și un romantic. (…) Numai lui N. Iorga nu i se putea fixa un arhetip. Ca istoric, deși a luat ca model pe Lamprecht [Karl, istoric german – compl. D.P.], este mai aproape de Jules Michelet [istoric francez romantic – compl. D.P.]; ca scriitor, are toate inegalitățile lui Victor Hugo [scriitor și poet francez romantic – compl. D.P.]. Un romantic ca temperament, ca stil, ca culoare, un romantic în acțiune” (pp. 9 – 10). Personalitățile celor doi tacticieni ai științei, culturii, învățământului universitar și politicii românești ai perioadei 1900 – 1914 au fost vizibil și iremediabil contrastante (p. 11). „Originalitatea stilului lui N. Iorga este în Eul lui: avea cultura și chiar gustul ideilor generale formate din contactul frecvent cu clasicii, dar temperamentul lui era romantic, excesiv de personal și iremediabil impresionist” (p. 14), a apreciat gazetarul. În concluzie, superior lui B.P. Hasdeu și T. Maiorescu, N. Iorga „a exercitat, fără nici o exagerare, o dictatură ideologică” (p. 16) în rândul studenților, tineretului, românilor patrioți din primele două decenii ale veacului trecut. 
1902. Iorga a fost colaborator al revistei Semănătorul din București din mai 1903 și director al acesteia din 1905 până în octombrie 1906, când a demisionat din ambele funcții (pp. 16 – 27). Ideologia literară – politică pe care Iorga a impus-o și a promovat-o la Semănătorul a fost cea eminesciană naționalistă. Tânărul director a sprijinit arta cu tendințe, cu valori sociale, naționale, etice, moralizatoare. „Cultura lui istorică, acea halucinantă putere de a se situa și identifica sufletește cu fiecare epocă pe care o evoca, intensitatea imaginației [romantice – compl. D.P.] (…), au determinat caracterul tradiționalist  al concepției lui politice și – ca o consecință logică – concepția și sensibilitatea lui literară” (p. 27), a afirmat P. Șeicaru.  

• „Țărănismul” lui N. Iorga a fost concepția complexă a savantului referitoare la rolul și locul țăranului în istoria românilor: element statornic, peren; continuitatea milenară a locuirii; cu etnicitatea foarte puțin alterată; creștin; harnic, muncitor; răbdător, îndurător; cu o concepție socială, religioasă, culturală, politică, națională sănătoasă, „pământeană” nord- și sud-dunăreană; creator de civilizație statornică „romanică orientală” (p. 27). Țărănismul literar al lui N. Iorga a fost o formă specifică de Poporanism (pp. 27 – 31), în care componentele socială, națională, politică au fost actualizate la cerințele obiective societare românești ale primului deceniu al veacului trecut. „N. Iorga era destinat să-și schimbe centrul de gravitate al activității lui din domeniul literaturii în cel politic. Ar fi greșit să se creadă că această schimbare a însemnat o rupere de literatură. (…) Opiniile sincere [cartea lui N. Iorga din 1899 – compl. D.P.] prevesteau pe omul politic și pe agitatorul răscolitor de pasiuni, dar numai în martie 1906 N. Iorga și-a făcut intrarea în viața politică printr-o acțiune insurecțională”, a lămurit autorul (pp. 30 – 31). 
• Episodul N. Iorga și 13 martie 1906 (pp. 31 – 35) a făcut parte din componenta „lupta pentru limba națională” (p. 31). Gazetarul, care a urmărit cronologia și desfășurarea evenimen-telor, a precizat că N. Iorga i-a îndemnat pe bucureșteni, printr-un articol virulent de ziar și un discurs incendiar, să boicoteze două spectacole de teatru în limba franceză, limba oficioasă a înaltei societăți bucureștene, programate pe scena Teatrului Național din București în serile de 13 și 15 martie 1906. Istoricul i-a sfătuit pe bucureșteni să cânte, în timpul spectacolelor în limba franceză, „imnul național” Deșteaptă-te, Române…. Dar protestul, planificat pașnic, a degene-rat în violență de stradă, cu pagube materiale și confruntări fizice cu armata, însă fără victime. Protestul bucureștenilor „s-a transformat într-un început de insurecție contra clasei conducă-toare” (p. 35). Însă mulțimea s-a împrăștiat, spiritele s-au calmat, iar „agitatorul” N. Iorga nu a fost arestat și anchetat, nu i s-a deschis dosar penal pentru tulburarea liniștii și ordinii publice.
• Singurul rezultat ziaristic – politic al evenimentelor de la 13 mai 1906 a fost apariția ziarului Neamul Românesc a lui N. Iorga (pp. 36 – 42), la 10 mai 1906, când s-au împlinit 40 de ani de la urcarea pe tronul de la București a principelui, din 1881, a regelui Carol I de Hohenzollern – Sigmaringen. Ziarul, cu apariție bi-săptămânală (1906 – 1907), tri-săptămânală (1908 – 1916) și zilnică (1916 – 1940), a fost organul de presă în care N. Iorga și-a expus ideile politice, culturale, naționale, sociale, economice, educaționale etc. Pe plan politic, ideile asumate și promovate de tânărul istoric au fost cele „ale Junimii, accentuate în sensul conservatorismului naționalist al lui Mihai Eminescu, (…) ideile care formează armătura criticismului junimist, reacție organică contra liberalismului în forma lui munteană” (p. 36), a conchis P. Șeicaru. În completare, a adăugat autorul, „Țărănismul lui N. Iorga este țărănismul naționalist al lui Mihai Eminescu; el aducea inedit în articolele pe care le publica în Neamul Românesc un lirism, realizând, adesea, cele mai izbutite pamflete lirice” (p. 42). 
• Țărănismul conservator al lui N. Iorga (pp. 42 – 50), naționalist, cu accente anti-semite, moderate, non-violente, patriarhal, romantic, l-a împiedicat pe istoricul – politician să abordeze tranșant problema țărănească pe terenul luptei de clasă. N. Iorga s-a opus înființării și activității unui partid politic de clasă, partid țărănesc, care ar fi adoptat în programul politic, social, econo-mic, cultural, ideologic articole îndrăznețe, concurențiale propriului partid: ascensiunea la condu-cerea statului, combaterea clasei moșierești, înzestarea țăranilor cu pământ, creșterea nivelului de educație, conștientizarea rolului social, politic, economic al țărănimii în societate etc.  
• După un an de la evenimentele din București, din martie 1906, „Răscoalele din martie 1907 au pus din nou în activitate pe N. Iorga”  (p. 50). Istoricul – ziarist i-a comemorat pe țăranii uciși la marginea târgului Botoșani, în bariera Săveni, și a arătat cu degetul pe adevărații vinovați de starea socială grea a țăranilor și pe ucigașii truditorilor tăcuți și resemnați ai pământurilor țării. Clasa conducătoare burgheză – moșierească l-a bănuit pe Iorga că ar fi fost „unul” dintre instigatorii „răscoalelor țărănești” din însângeratul an 1907 (p. 51). Ales deputat în Parlamentul de la București, de la tribuna parlamentară a luat apărarea țăranilor răsculați și a propus amnistierea și eliberarea celor arestați (pp. 51 – 53). 
• Iorga începe să se afirme în viața politică (pp. 53 – 56), prin: prestigiul câștigat în rândul intelectualilor: învățători, profesori preuniversitari, preoți, studenți; activitatea parlamen-tară în ascensiune; întemeierea, programul, organizarea națională și în filiale și primii ani de activitate politică în Partidul Naționalist – Democrat, din aprilie 1910 înainte, ca a treia forță politică pe eșichierul intern românesc. PN-D și-a organizat filiale județene puternice, exemple fiind și cele din Botoșani (condusă de prof. Petre Irimescu) și Dorohoi (condusă de Neculai Buțureanu) – (pp. 54 – 55). 
• Iorga om politic (pp. 56 – 60) este axa tematică a reconstituirii lui P. Șeicaru. N. Iorga avea unele calități de om politic (gândire, tactică, oratorie, personalitate carismatică, educație, empatie, influență, putere de convingere, tact politic, simțul oportunităților, comunicare eficientă, mobilizatoare, spontaneitate etc.), dar și defecte ale politicianului (oroarea activității cronofage organizatorice în partid, izolarea de membrii formațiunii, comunicarea insuficientă cu filialele locale, promovarea mediocrității, neimplicarea activă în momentele hotărâtoare, cruciale, ale evoluției partidului, un anumit grad de credulitate politică – electorală etc.). După încheierea Primului Război Mondial, unii membri activi și entuziaști ai PN-D, din conducerea centrală și din filiale, au propus președintelui N. Iorga ieșirea din pasivitatea politică, impusă de participarea României la război și asumarea unui program de acțiune specific provocărilor politice – electorale ale anului 1919. Dar N. Iorga s-a enervat și s-a exprimat nervos: „N-am nevoie de partid, mă încurca acest moft, eu consider partidul inexistent, un vîsc crescut pe activitatea mea. Sînteți liberi să vă duceți unde poftiți. Îmi este perfect indiferent”, a susținut autorul. „Și de-a lungul activității lui politice, a concluzionat gazetarul, soarta Partidului Naționalist – Democrat a fost invariabil aceeași: supus schimbărilor de toane ale profesorului. Și, cîte entuziasme au pălit, cîte devotamente au fost descurajate, făcînd aproape imposibilă dezvoltarea organică a Partidului Naționalist – Democrat” (p. 59). 
• În septembrie 1917, tânărul ofițer Pamfil Popescu – Șeicaru, mobilizat pe frontul legendar din sudul Moldovei, s-a întâlnit și a discutat cu N. Iorga în anii războiului (pp. 60 – 64), despre situația românilor și a țării în vâltoarea Primului Război Mondial. Ca imagine de ansamblu, autorul – martor ocular al evenimentelor, a precizat că, „În tot timpul neutralității, ca și în anii grei ai războiului, N. Iorga și-a impus o severă disciplină, susținînd eforturile lui Ionel I.C. Brătianu și ferindu-se cu grijă să altereze, prin ingrediente de politician, linia națională pe care o respecta. Fără îndoială că și Ionel Brătianu a știut să menajeze cu multă delicatețe, cu un seducător tact, susceptibilitatea lui N. Iorga, dar nu mai puțin, a găsit în conștiința marelui animator al ideii naționale imperativele patriei, pe care mi le formulase lapidar: «Eu nu mă uit cine poartă steagul țării, eu steagul țării îl văd, eu steagul țării îl apăr»” (p. 63).  
• Iorga, președinte al primei Camere a României Mari (pp. 65 – 82), a fost cea mai înaltă demnitate parlamentară legislativă pe care a deținut-o și a exercitat-o istoricul – politician în anii 1919 – 1920, când a fost pe „valul” vieții politice interne la începutul statal al României Mari. Călător profesional prin Bucovina sau stabilit la București, deja cunoștință a lui N. Iorga, tânărul scriitor și ziarist P. Șeicaru a fost martor, direct sau indirect, al evoluției carierei complexe a lui N. Iorga, în special al celei politice. Astfel, amintirile, evocările, mărturiile gazetarului sunt foarte importante, trecând peste subiectivitatea inerentă, în conturarea portretului politic al istoricului. Analizând viața politică din anii amintiți, autorul a precizat că „În 1919, N. Iorga era un fervent regalist (termenul este mai exact decît monarhist), de aceea a respins toate invitațiile ce i s-au făcut de a primi șefia partidului [Țărănist – compl. D.P.]. (…) [Ion Mihalache, viitorul conducător al Partidului Țărănist – compl. D.P.] Era convins că N. Iorga, ca șef al Partidului Țărănist, ar fi dat o mare expansiune ideii țărăniste. Răspunsul lui Iorga a fost că el găsea inutil crearea unui nou partid, cînd exista Partidul Naționalist – Democrat, în care oricine s-ar fi putut înscrie. În 1919, N. Iorga era politic personalitatea care ar fi raliat, ar fi înmănunchiat toate forțele unei politici noi, aspirînd la o primenire a vieții politice. Datorită temperamentului lui capricios, a păstrat o izolare politică din care evenimentele l-au scos, pentru cîteva luni, și l-au impus șef al Federației partidelor democrate, șef al coaliției antiliberale” (pp. 73 – 74). 
• După alegerile parlamentare din noiembrie 1919 și organizarea instituțională specifică rezultantă, „Fie satisfacția pe care o primise prin alegerea ca președinte al Camerei, fie dintr-un înalt simț de răspundere, fapt este că N. Iorga a dat dovadă de un tact politic, de un real simț al oportunităților, calități pe care nu le-a avut ca prim-ministru. Autoritatea lui asupra deputaților era așa de covîrșitoare că, adesea, aveai impresia unui profesor de catedră care reușea să disciplineze neastâmpărul unor elevi zgomotoși” (pp. 74 – 75). 
• Dar, cu trecerea timpului, a devenit N. Iorga om politic instabil (pp. 85 – 88). „Și din 1920 a început coborîșul politic al lui N. Iorga, a lămurit P. Șeicaru, destinat să fie permanent, în jocul de șah al Partidului Liberal, echivalentul calului. După 1919, nici un om politic nu s-a bucurat de atîta prestigiu politic ca N. Iorga, nimeni nu a determinat în conștiința elitelor intelectuale atîta intensă emotivitate, nimeni nu a fost solicitat atît de insistent ca N. Iorga. Dar, cu o îndărătnică tenacitate, el a respins, a dezamăgit, a descurajat toate neprihănitele devotamente care i s-au oferit. După Primul război, cei întorși de pe front nu aduceau în viața publică un scepticism, simptom al sufletelor îmbătrînite prea devreme, obosite; aduceau un real optimism, semn de viguroasă tinerețe morală. Credeau într-o reînoire, credeau în destinele acelei Românii Mari (…). Căutau un șef, și N. Iorga a fost solicitat, dar, rînd pe rînd, chemările lor au fost respinse, bagatelizate, dovedindu-se omul cel mai capricios pe care l-a avut viața publică românească” (p. 85). Pe baza acelor precizări, autorul a enumerat principalele momente și evenimente ale declinului politic al istoricului – politician, în perioada 1920 – 1931. 
• Iorga prim-ministru, în perioada aprilie 1931 – iunie 1932, a fost cea mai înaltă demnitate politică executivă îndeplinită de savantul – politician în anii vârfului crizei economice care a lovit România Mare la începutul deceniului patru a veacului trecut (pp. 134 – 138). Fără a analiza concret prestația lui N. Iorga în fruntea guvernului de tehnicieni, gazetarul a relatat întâmplări hazlii, pitorești prin care a trecut primul-ministru la Iași, pe 25 mai 1931, în timpul campaniei electorale din perioada respectivă. „Guvernul Iorga din 1932? s-a întrebat retoric P. Șeicaru. A fost cea mai izbutită eprigramă pe care și-a făcut-o singur. Îl vedeai regulat la Cameră, corectînd o carte (…), urmărind, în același timp dezbaterile, adrsea întrerupînd sau punînd la punct, cu ingeniozitate, un deputat (…). Era respectat, ascultat cu atenție, dar politic fără nici o greutate, nu numai datorită faptului că nu izbutise să aibă decît șapte deputați, ci și datorită instabilității lui. (…) N. Iorga a rămas în orice împrejurare, și după toate poznele lui politice, «profesorul», titlul în care se contopeau un autentic respect, o mare admirație și amintirea anilor de studenție cînd fiecare fusese iorghist” (p. 88).
• Despre Scriitorul N. Iorga (pp. 88 – 94), autorul a precizat în stil ziaristic: „Curios, N. Iorga, cel mai fecund scriitor [aici, autor – compl. D.P.] român, nu era citit. Se spune că un scriitor clasic este un scriitor ale cărui opere complete se găsesc în bibliotecă, dar nu le citești. În acest sens, N. Iorga a devenit un clasic de la 1910, cu deosebirea că foarte puțini, dintre cei care nu erau de specialitate, aveau cărțile lui în bibliotecă. Se crease legenda: N. Iorga scrie încîlcit de nu-l poți citi. Și cum noi românii nu prea sîntem consumatori de carte, am fost bucuroși să găsim această scuză, că scrisul încîlcit al lui Iorga nu corespunde realității. Un lucru este adevărat: N. Iorga avea o ideație bogată și asociațiile de idei erau așa de surprinzătoare încît, adesea, amănuntele se îngrămădeau îngreunînd desfășurarea ideii principale pe care Iorga, totuși, nu o pierdea, un singur moment, din vedere. Cînd exprima o problemă i se părea că nu o înfățișa sub toate aspectele, că ideea principală căpăta un mai luminos relief prin abundența amănuntelor relaționate cu ea. Și atunci, revărsa o bogăție de documentare, asemănătoare unei vegetații luxuriante care, în regiunile ecuatoriale, după ploile abundente, acoperă drumurile, făcînd înaintarea anevoioasă” (pp. 88 – 89). 
• Ziaristul a analizat ideatic, gramatical, stilistic, estetic „O singură frază [tip N. Iorga – compl. D.P.], a cărei lungime îți taie respirația ca suișul pieptiș pe o înălțime; ori, asemenea extinderi ostenesc atenția cititorului. Avem, deci, în bună parte, explicația lispei de cititori de care suferea și se plîngea N. Iorga. (…) Și cîtă nedreaptă judecată era în această prejudecată: N. Iorga are un stil imposibil” (p. 90). Adică fraza și stilul lui Iorga nu plăceau cititorilor! Acea idee preconcepută trebuia depășită, a opinat P. Șeicaru, pentru că N. Iorga a scris și contribuții cu narativ atrăgător, captivant, incitant, de exemplu seria Cărți reprezentative în viața omenirii, 5 volume, apărute în 1916, 1928, 1929, 1931, 1935. 
• Dar N. Iorga a mai exteriorizat o neliniște a sa, o idee preconcepută despre atitudinea celorlalți față de receptarea cărților sale în orizontul livresc românesc: „Avea o stranie teorie, ne lămurește gazetarul: cine voia să-l citească nu trebuia să aștepte să-i vadă anunțată cartea în ziare. Mi-a fost imposibil să-l fac să înțeleagă normele elementare ale difuzării unei cărți. «nu vor să mă citească, asta e; nimeni nu mă citeste», se jeluia Iorga, continuînd să scrie cu o juvenilă ardoare” (p. 91). Stilul de scris arboricol, întortochiat, luxuriant al lui Iorga a limitat mult, și încă limitează, numărul cititorilor operelor savantului, în orice domeniu de creație al acestuia. Încăpățânarea lui N. Iorga de a nu adapta stilul și narativul la nivelul educațional, intelectual, de înțelegere al cititorilor obișnuiți poate duce la concluzia că autorul scria complicat, pro-elitist, și uneori doar pentru Eul propriu.
• Iorga istoric (pp. 94 – 98) a fost cea mai importantă, creatoare, cunoscută și solidă fațetă a pluri-valentului savant în contemporaneitatea sa, „Iorga antum”, și în posteritatea „Iorga după Iorga” sau „Iorga postum”. P. Șeicaru a subliniat tranșant această continuitate obiectivă și a îndemnat din Spania, în 1956 – 1957, la reconsiderarea și la recuperarea personalității și operei istorice iorghiste în patrimoniul național românesc și în cel universal. „Istoricul predomină în activitatea lui N. Iorga, a precizat autorul. Cînd mai tîrziu, se va putea face inventarul fără patimă al activității lui, totalizînd studiile și documentele strînse cu o hărnicie fără seamăn, ne vom da seama de marea iubire de neam care a însuflețit această operă de gigant. Și mulți dintre noi, scrutîndu-și conștiința, vor recunoaște că au fost nedrepți, adesea, cu acest pasionat strîngător de mărturii privind istoria neamului românesc și smeriți ne vom pleca fruntea în fața operei lui. (…) Istoricul N. Iorga s-a realizat, într-o formă superioară, în acea monumentală  Istorie a Românilor, în care a totalizat munca unei jumătăți de secol. A fost ultimul și cel mai frumos dar pe care l-a făcut Iorga neamului său” (pp. 94; 98). Liniile fundamentale ale acestei caracterizări, scrisă cu șapte decenii în urmă, de altfel „o viață de om”, au rămas la fel de intense, doar cele secundare, complementare au suferit decolorări sau, de la caz la caz, reconturări. 
• Gazetarul N. Iorga (pp. 98 – 108)  a fost, poate, cel mai bine înțeles, în perioada interbeli-că, de către gazetarul versat Pamfil Șeicaru. Confratele ziarist mai tânăr a scris cuvinte memorabile despre ziaristul senior sui-generis: „Istoricul, omul politic, frămîntătorul de ideal, creatorul de curente au pus, adesea, în umbră pe gazetarul N. Iorga. De la 1906 pînă în preziua morții, N. Iorga a fost timp de 34 de ani gazetar, marele succesor al lui M. Eminescu în presa românească. Ca în orice activitate gazetărească, succesiunea articolelor nu marchează o linie egală [aici: dreaptă – compl. D.P.]; (…). Normal, un temperament pasionat ca al lui Iorga se manifesta inegal ca valoare, în articole. Oameni, întîmplări, situația generală a țării au trebuit să-l impresioneze, să-i cucerească toată forța sensibilității pentru a da acea vibrație unică în articole” (pp. 98 – 99). 
• În iunie 1931 N. Iorga a fost sărbătorit și omagiat la împlinirea vârstei de 60 de ani. Cu acea ocazie festivă, într-o conferință desfășurată la Teatrul Național din București, P. Șeicaru l-a prezentat pe Gazetarul N. Iorga, subliniind tranșant caracteristicile ziaristicii sexagenarului autor: „La N. Iorga emoția are spontaneitatea unui plîns, a unui țipăt de durere, bătăile inimii dau ritmurile frazei. (…) Ca document uman, Războiul nostru în note zilnice [vol. I – III, 1921 – 1923, Craiova – compl. D.P.] a lui N. Iorga palpită de o emoție sinceră, directă, făcînd inutilă alambicarea savantă a frazelor desăvîrșit compuse. Această lipsă de artificialitate literară și redarea exactă a impresiilor fac valoarea articolelor lui Iorga. (…) Acea «căldura discretă a formei» adesea, dogorîtoare cîteodată, constituie caracteristica articolelor lui Iorga” (pp. 100 – 101). 
• Încercarea lui P. Șeicaru de a reorganiza ziarul Neamul Românesc la nivelul anului 1924 s-a soldat cu un eșec, datorită concepțiilor ziaristice, caracterului și atitudinilor umane specifice ale lui N. Iorga. Concluzia punctuală a autorului a fost terifiantă atât pentru cititorii de atunci, cât și pentru cei de acum: „Superior înzestrat, găsindu-se în împrejurări prielnice, N. Iorga nu a reușit, totuși, să fie ceea ce se putea aștepta de la el, numai datorită temperamentului, firii lui nestatornice și imensei – aproape copilăroase, ca să nu zicem bolnăvicioase – vanități. (…) În preajma lui N. Iorga nu a rămas nici un om de valoare, și nu din pricina firii schimbătoare a oamenilor care nu se vroiau umbriți de uriașa lor personalitate, ci pur și simplu datorită faptului că orice om de autentică valoare îl incomoda. (…) Colaborarea cu N. Iorga era aproape imposibilă, deoarece era de ajuns ca unuia dintre oamenii lui de casă, din diverse motive, să nu-i convină anumite persoane, ca insinuările mincinoase să-și producă efectul. (…) Veșnic era victima unui lingău care îi șoptea o minciună” (pp. 102 – 103, 104). 
• Ambiția lui N. Iorga de a fi scriitor dramatic (pp. 125 – 129) a fost o altă provocare a multi-direcționalei personalități față de ea însăși și față de cei din jurul ei. „Naivitatea lui – el se socotea însă un mare șiret, hîtru cum zic moldovenii – era incorigibilă, a remarcat cu malițiozitate P. Șeicaru. Una din marile lui ambiții a fost să aibă succes ca autor dramatic” (p. 125). Ca urmare, a scris piese de teatru cu valoare literară – etică – estetică inegală, cu mesaj semi-înțeles, neconcludent, neconvingător. Gazetarul a crezut că N. Iorga „Scria piese de teatru, probabil, ca să se odihnească, fără să aspire ca ele să fie jucate” (p. 124). Aceasta, la început! Ulterior, a avut pretenția să fie reprezentate pe scenă: „Pasiunea lui pentru teatru luase asemenea proporții, încît a creat «Teatrul popular» ca să-și reprezinte piesele” (pp. 126, 127). 
• Pe plan sentimental, „N. Iorga avea o mare admirație pentru femei, dar era și timid și de o severă concepție morală. (…) Pudicitatea lui N. Iorga, ca și slaba lui cunoaștere a stratagemelor unei femei cochete, definesc pitoreasca lui naivitate. (…) Om de mare tempera-ment și de o egală virilitate, își înfrîna dorințele, care desigur clocoteau în el, grație sentimentului superior al datoriei și unui înalt concept moral” (pp. 128 – 129). 
• Iorga a susținut campanii furibunde, înverșunate în presă și polemici verbale împotriva unor persoane, precum istoricul de artă Alexandru Tzigara – Samurcaș, politicienii Constantin Stere și Iuliu Maniu, istoricul Constantin C. Giurescu, regele Carol al II-lea, din varii motive, devoalate de autor în cartea sa. Urile lui N. Iorga (pp. 129 – 134), pe lângă cauzele „externe”, obiective, au avut și motivații „interne”, subiective, specifice personalității oscilatorii a istoricului: temperament, invidie, orgoliu, teamă, frustrare, sensibilitate la critică, aversiunea față de corupție, luciditatea dramei. În relațiile cu Carol al II-lea, „Regalismul sau, mai potrivit, palatismul său excesiv îl împinsese politic pe drumuri greșite”, a concluzionat, în perspectiva timpului, P. Șeicaru (p. 134). 
•    Ziaristul de la Curentul a relatat câteva întâmplări în care a fost implicat istoricul născut la Botoșani și care, dintre multe altele, au conturat Pitorescul lui N. Iorga (pp. 108 – 117). Morala fiecărei întâmplări contribuie la întregirea portretului savantului, „așa cum a fost”: istoricul sacrifica, permanent, pe omul politic în ierarhia interesului pentru evenimentele contemporane lui, din perioada interbelică; „această predominare a istoricului asupra omului politic îl făcea impropriu vieții politice, lăsînd, adesea, impresia că nu o lua în serios” (p. 111); „N. Iorga nu avea timp să ia contact cu realitatea cotidiană și nici să-și facă o valorificare exactă asupra oamenilor. Era grăbit să se întoarcă la preocupările lui de istoric” (p. 113); „N. Iorga nu vedea lumea așa cum era, ci așa cum o transfigura starea lui sufletească, trăsătură romantică a caracterului, deci ușor influențabil, putînd să schimbe în două momente succesive o impresie în contrariul ei” (p. 115). N. Iorga a fost o persoană singuratică, fără prieteni statornici, de durată; funcția profesională și complexul superior de „profesor universitar” l-au îndepărtat continuu de contemporani, l-au făcut inaccesibil (p. 116); raporturile lui P. Șeicaru cu N. Iorga au fost umane, profesionale gazetărești și culturale, cordiale, de respect reciproc, fără ca directorul Curentului să facă parte din „anturajul” savantului (p. 117). N. Iorga a trăit și a creat într-un spațiu aflat la intersecția turnului de fildeș al savantului cu societatea complicată / jungla abundentă cotidiană a omului obișnuit. 
• Necunoscutul N. Iorga (pp. 117 – 125) pentru un contemporan al său, a oferit mereu surprize. Autorul, cu care istoricul a călătorit des prin România Mare, fiindu-i un agreabil și sfătos partener, „tovarăș de drumeții”, a evocat câteva dintre ele. Le redau în formulările gazetarului bucureștean: „(…) în sensibilitatea lui se tălăzuia, ca un lait-motiv de o infinită tristețe, sentimentul neantului” (p. 118); „Numai întovărășind pe N. Iorga în aceste drumuri, am putut cunoaște profunzimea iubirii lui de neam, intensitatea cu care participa la istoria poporului român, profesor animator al unui adevăr sentimental, dar nu mai puțin vital pentru existența neamului” (p. 122); „N. Iorga era de o naivitate care îl făcea victimă facilă a oricui. Era de bună-credință și se mînia grozav atunci cînd i se punea buna-credință la îndoială. De o rară corectitudine, nu acorda banului nici o importanță, ignorîndu-i justa valoare. Idealismul lui era autentic și la baza tuturor acțiunilor lui nu a existat preocuparea materială” (p. 123); „Acolo, în cuprinsul strîmt al prăvăliei anticarului, se simțea fericit, ca un bețiv într-o pivniță bine asortată. I se vedea bucuria în priviri, în agilitatea mîinii scotocind prin rafturi; nu-l interesa nimic din tot ce era în preajma lui: cărțile îl vrăjeau” (p. 124). 
• Iorga, exemplar unic al culturii românești (pp. 138 – 142) este un fel de capitol concluziv, ultim al cărții de evocare scrisă de P. Șeicaru. Evident, la caracterizările lui Iorga din acea secțiune se adaugă, obligatoriu, cele din capitolele anterioare. Astfel, a sintetizat autorul, „În toate manifestările lui regăseam același amestec de capriciu, naivitate, bosumflări de copil răsfățat și de curat, autentic idealism. Prin forma personală excesiv de impresionistă, prin mișcarea frazei și prin culoarea ei, prin incapacitatea lui de a lua contact cu realitatea, N. Iorga se definea ca un romantic” (pp. 139 – 140). De altfel, N. Iorga a fost un veșnic căutător al izvoarelor istorice ale trecutului, pe baza cărora putea să elaboreze istoria românilor sau a altor spații și timpuri. De exemplu, „N. Iorga căuta în Veneția arhivele republicii, unde era sigur că va găsi mărturii privitoare la istoria națiunii lui. Nici frumusețea plină de vrajă a Veneției, nici muzeele nu-l ispiteau, era dominat de o singură pasiune: să afle documente, cît mai multe, pe baza cărora să facă cunoscută istoria neamului românesc. El cerea istoriei nu numai o precizare a fizionomiei poporului român, ci și un îndreptar al prezentului. (…) Întreaga lui viață s-a împletit cu o singură idee: de a servi istoria neamului românesc” (p. 141). N. Iorga, privit în perspectiva anilor 1955- 1957, a fost, a evoluat ca „Un fenomen al vieții intelectuale românești, un exemplar unic de energie spirituală închinată neamului românesc. Șovăielile caracterului nu scad din valoarea operei. (…) N. Iorga, anahoret al unui cult, istoria românilor, rămîne în amintirea generațiilor viitoare grandios și neverosimil” (p. 142). 
• Cuvinte / expresii – cheie (substantive, adjective) cu care P. Șeicaru a creionat „tabloul în cuvinte” a lui N. Iorga: agitator periculos; agitator răscolitor de pasiuni; ambițios; anahoret; ardoare juvenilă; ascetism intelectual; atitudinal; cercetător; crainic al unei noi spiritualități; creatorul de curente de idei istorice, literare, culturale, politice, naționale, sociale; credincios sentimental; credul; critic literar; darul de improvizație; dramaturg; dărâmător de spiritualita-te; descoperitor / editor de izvoare istorice; energie verbală; exemplar unic; mare frământat; figură pitorescă; fenomen; fire copilărească; fire capricioasă; fire vanitoasă autoritară; frămîntătorul de ideal; gazetar; grandios; imaginativ; impresionabil; incorigibil; instabil în păreri; istoric; însuflețitor al conștiinței naționale; manifestare tumultuoasă; memorie prodigioasă; mit; naiv; naționalist revoluționar; nestăvilită voință; neverosimil; om politic / politician; orator; portretist; profesor universitar; putere de muncă uriașă; răscolitor de gânduri, de sentimente; răutăcios; reper; schimbăcios; scriitor; sensibilitate aproape feminină; sfios, cu trac; strîngător pasionat de mărturii istorice; talentat; temperament spontan; tranșant; vanitos; ziarist.
• Caracterizări generale ale vieții, activității și operei lui N. Iorga. Pe lângă citatele reprezentative utilizate în prezenta recenzie, P. Șeicaru a formulat în cartea sa și alte încheieri reprezentative evocatoare despre personalitatea născută la Botoșani, care explică multe alte aspecte și manifestări punctuale, domeniale ale Titanului conturat în cuvinte. Le redau în continuare pe cele mai importante.
• „N. Iorga a menținut viața intelectuală și politică a țării într-o continuă tensiune pînă în ziua morții lui. Prezența lui N. Iorga în cultura românească nu a încetat un moment; a creat un climat spiritual, a provocat permanent reacții, afirmînd patetic sau negînd cu vehemență, contrazicându-se, și, așa cum Cronos își mînca copiii, marele agitator de idei și frămîntător de pasiuni distrugea, cu aceeași vehemență cu care le determinase, consecințele propriilor idei. O impetuoasă energie în perpetuă afirmare contra ceva, adesea contra propriilor idei și atitudini; o nestăvilită voință s-a manifestat în toate domeniile, sprijinită pe o mare putere de muncă, pe un ascetism intelectual fără egal, N. Iorga ne uluiește, zădărnicește orice încercare de a-l clasa. Prin chiar amploarea și diversitatea activității lui, posteritatea îi va da contur de mit” (p. 6).
• „(…) creația arbitrară a unui romantic care subordonează raționamentul imaginației constructive. Și acest stil romantic a impresionat, a cucerit, ca și omul. Dărîmător și crainic al unei noi spiritualități, N. Iorga a fost între 1902 – 1914 succesorul lui Titu Maiorescu. Evident, a fost contestată de unii dominația lui N. Iorga, pentru că nu și-a limitat activitatea la un singur domeniu de cercetare, ci s-a revărsat tumultuos în alte domenii, ca o apă neastîmpărată care își schimbă mereu albia. (…) Obiectivitatea lui N. Iorga a fost totdeauna contestată; iar irascibilita-tea lui, incapacitatea de a suporta cea mai timidă critică l-au împiedicat să preia, așa cum a dorit-o, succesiunea magistraturii intelectuale pe care, necontestat, a exercitat-o Titu Maiores-cu, cu mai reduse însușiri” (pp. 11 – 12).
• „Era greu de urmărit o prelegere [a lui N. Iorga – compl. D.P.], deoarece necontenit firul ideii era întrerupt de digresiuni, de aluzii la o chestiune a zilei, și aceasta într-o dezordine numai aparentă, deoarece făcînd o încordare de atenție, îți dădeai imediat seama de unitatea perfectă a expunerii, de înlănțuirea logică a argumentării. (…) Dacă prelegerea părea că prin aceste digresiuni continui pierde din unitate și din echilibru, citită, impresia primă dispărea, digresiunile, totdeauna interesante, se integrau perfect ideii dominante, o completau, dîndu-i un bogat relief” (p. 13). 
• „Cu pregătirea pe care și-o însușise, cu serioasa lui formație științifică, N. Iorga ar fi putut, dacă s-ar fi concentrat, dominînd tendința spiritului de a se revărsa continuu peste limitele unei specialități, să devină o nediscutată autoritate – cazul lui Pârvan -, excesul însă al temperamentului, pornirea imperialistă a Eului îl împingeau să-și facă apariția în cele mai neașteptate domenii de cercetare. Probabil că a vrut să dea o raită și în domeniul filozofiei deoarece, prin 1904, a ținut o serie de prelegeri asupra lui Descartes. Au fost un model de claritate, de pătrunzătoare expunere a sistemului cartezian” (p. 15).
• „Primatul ideii naționale dominînd la N. Iorga ideea estetică, era fatal să devieze o mișcare inițial literară într-o mișcare politică. Un excepțional temperament, cu un dar al cuvîntului care confiscă, robește sensibilitățile, N. Iorga era predestinat să creeze mistica naționalistă” (pp. 26 – 27).   
• „Dacă în perspectiva anilor putem să ne dăm seama de conservatorismul lui N. Iorga, în 1906, din cauza articolelor publicate în Neamul Românesc, el apărea contemporanilor ca un periculos agitator, un prefățător al unei febre revoluționare. Articolele lui Iorga, (…), cucereau sensibilitatea generațiilor tinere, le modela felul de a gîndi, iorghiza – dacă ne este permis acest termen -, cugetarea politică a studențimii, substituind ideologiei socialiste a generației care precedase, prin ideologia naționalist romantică. După 1906 și pînă la intrarea României în război [în august 1916 – compl. D.P.], în marea lui majoritate, tineretul a fost naționalist tradiționalist, sau mai exact iorghist. În 1906 N. Iorga cucerise studențimea (…)” (p. 49). 
• „Politica te cere integral, în tot timpul și cu toată energia pasională de care este capabil un om, nu îngăduie să i te dăruiești cu intermitențe și fără pasiune. Ori fără exagerare, putem spune că N. Iorga a fost de o constantă infidelitate față de partidul pe care îl crease. Se simțea profesor și voia să se impună ca atare și în viața politică. (…) Considera însă timp pierdut această tehnică electorală” (p. 56).
• „Cu excepționale însușiri de a improviza, inspirîndu-se din atmosfera unei săli de întrunire, cu un debit verbal inepuizabil, încălzindu-se și putînd să comunice ascultătorilor căldura unei convingeri, N. Iorga avea tot ce era necesar pentru a cuceri opinia publică, pentru a impune o ideologie politică, dar nu a prețuit niciodată acest instrument indispensabil într-o acțiune efectivă: partidul. Un mare gînditor politic poate influența spiritul public și poate determina curente, dar lipsit de acest mijloc prin care se ține legătura directă cu oamenii în viața lor de toate zilele – partidul -, puterea pe care o exercită în viața publică este simțitor redusă. N. Iorga a străbătut viața politică proiectîndu-se ca o uriașă personalitate izolată și grupînd în jurul lui, într-o parodie de partid, oameni de o valoare mediocră. Este adevărat că și el îi prețuia la justa lor valoare, dar nici puținilor oameni modești, sfioși, de o exemplară onestitate și de reale calități intelectuale, care continuau să-l urmeze în zig-zagul fantezist al atitudinilor lui fanteziste, nu le admitea opinia” (pp. 56 – 57).    
• „Se mișca în afară de viața cotidiană, de viața reală, așa cum cineva deșteptat brusc din somn, amestecă, în primele momente, într-o învălmășeală a conștiinței, reziduurile somnului cu realitatea cu care începe să ia contact. N. Iorga, aparent participând cu toată intensitatea la tot ce formează neastîmpărul actualității, vedea toate aspectele acestei actualități ca deșteptat din visarea documentelor pe care le cercetase. S-ar părea că și-a cheltuit cea mai mare parte din energie într-o intensă activitate politică, începută în ziua de 13 martie 1906 și sfîrșind brusc prin tragica lui moarte; de fapt, inventariind cărțile pe care le-a publicat, evaluînd timpul cerut ca să le scrie, ajungi la concluzia că accentul vieții lui a fost pus pe studiu, nu pe agitația politică. Chiar faptul că nu a dat nici o atenție partidului și nici nu s-a trudit să-i dea o consistență, deși avea toate mijloacele, este un indiciu al redusului interes pe care îl acorda vieții politice. A fost toată viața un om de bibliotecă, un pasionat cercetător de documente; în această adîncire în trecut, firea lui romantică a găsit climatul prielnic exaltării imaginației care predomina la Iorga. (…) Istoricul sacrifica, permanent, pe omul politic”  (pp. 108 – 109).  
• Ignorând aspectele subiective specifice unui astfel de narativ, „schița de portret” sau cartea de evocare a lui N. Iorga, realizată de Pamfil Șeicaru, este una dintre cele mai cerebrale și mai echilibrate, în perspectiva balanței obiectiv – subiectiv, contribuții de acest gen din bio-bibliografia N. Iorga. Cartea a fost scrisă, repet, de un gazetar celebru al perioadei interbelice și antonesciene românești, P. Șeicaru, care a cunoscut bine și a colaborat un sfert de veac cu perso-nalitatea evocată, care a conturat „tabloul în cuvinte” al lui N. Iorga în condiții de exil – bibliografice grele, care a propus, printre primii în perioada post-belică, din refugiul spaniol, reevaluarea, reconsiderarea și recuperarea personalității, vieții și operei complexe multi-direcționale a Titanului născut la Botoșani, pentru patrimoniul național românesc și cel universal. De altfel, autorul l-a evocat pe marele dispărut și într-o conferință la Radio – România București, cu titlul „N. Iorga – comemorare”, la 15 octombrie 1942. În monografia sa despre Nicolae Iorga, P. Șeicaru a introdus formula: domeniu general de activitate – tematică – cronologie  de analiză, prezentare și sinteză a vieții, operei și activității lui N. Iorga, cu referiri la toate direcțiile de activitate iorghistă și conexiunile dintre ele. În perioada 1930 – 1947, în analiza respectivă s-a utilizatat formula restrânsă: domeniu specific – subtemă – cronologie în cadrul activităților de cercetare istorică și de producție istoriografică ale lui N. Iorga. Astfel, P. Șeicaru a fost unul dintre cei mai avizați și mai importanți iorgologi din prima jumătate a secolului al XX-lea.
• Situată la intersecția dintre cartea de evocare, de memorii sui-generis și document cultural, intrată deja în bio-bibliografia obligatorie Nicolae Iorga, contribuția lui P. Șeicaru merită scoaterea din uitare și o reeditare critică, pentru importanța ei în analiza Fenomenului N. Iorga: mărturii inedite ale unui martor ocular competent în domeniile: ziaristică, cultură, politică, istorie, psihologia umană / a personalității; lipsa de inhibiție și curajul caracterizărilor; orizontul larg al aprecierilor; verticalitatea și obiectivitatea atitudinii; veridicitate istorică; observație fină și profundă; stil gazetăresc – editorial atractiv, captivant. Personal, după lecturarea cărții sale, am rămas cu sentimentul că P. Șeicaru mai avea multe informații de oferit despre N. Iorga. Dacă acele informații suplimentare nu se regăsrsc în manuscrisele gazetarului de la Curentul, ele rămân iremediabil pierdute pentru bio-bibliografia Nicolae Iorga. Poate influențat tematic și stilistic de N. Iorga cu galeria sa Oameni cari au fost, vol. I – IV, București, 1934 – 1939, P. Șeicaru a realizat o evocare punctuală mai extinsă și mai intensă, firidă cu „portretul din cuvinte”. 
• Iorga a fost, în primul rând, om biologic, cu carne și oase, cu calități unice, uriașe și cu defecte comune, fluctuante, apoi simbol, ulterior statuie, sfârșind ca mit; în timpul vieții, omul a generat simbolul, iar simbolul a stimulat omul, în paralel căutându-se marmura pentru statuie, din mai multe cariere și cu mai multe nuanțe: albă imaculată, albă cu nervuri, gri sau neagră; până la urmă, a rezultat un mix strălucitor, dar și cu umbre, între cele patru nuanțe. Cuvintele și legenda au generat mitul. Legionarii, martirizându-l pe N. Iorga, l-au ridicat definitiv pe un piedestal pe care oamenii și timpul au dăltuit ulterior o statuie. P. Șeicaru, versat în psihologia umană interbelică și post-belică, a evocat în primul rând omul N. Iorga, cu care a interacționat des, diferit, intens, multi-direcțional în perioada interbelică. Apoi a contribuit, realist și ne-encomiastic, cu propriile-i amintiri și mijloace, la cioplirea în timp a statuii N. Iorga, cu suprafețe plane, șlefuite și strălucitoare, dar și cu pliuri adânci, nefinisate, opace. Mitul a urmat firesc, iar „portretul din cuvinte” a lui P. Șeicaru a completat firida rezervată, incontestabil, Gigantului Nicolae Iorga.