ROMÂNIA ÎN ANUL MARII UNIRI – C[entum]
Revista Luceafărul (Bt), Anul – X

PĂPUŞA, PĂPUŞI SUNT MAMELE NOASTRE ŞI DUPĂ MOARTE. Ismail Kadare: Păpuşa. Portretul mamei

Primit pentru publicare: 23 Sept. 2018
Autor:  Ion N.  OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul
Publicat: 24 Sept. 2018
Editor: Ion ISTRATE

Ismail Kadare, scriitor albanez, născut în 1936, într-o  familie din Girokastra, şi-a trăit adolescenţa, tinereţea şi maturitatea, spun, sursele, sub  regimul de aspră amintire, Enver Hodja, în timpul comunismului, a făcut parte din generaţia care la Moscova, la Institutul „Maxin Gorki”, printre scriitorii realişti-socialişti, trebuia să se desăvârşească… numai că, de tânăr, a refuzat reţetele care i s-au dictat ,,cu eroi pozitivi şi negativi”, care, în ura faţă de duşmanii de clasă, încrezători în „viitorul luminos”, aveau să „construiască socialismul biruitor” pe întreg globul pământesc, cum le spunea un alt „clasic” în viaţă, Nichita Serghievici Hrusciov, care dărâmase doctrina lui Stalin…
De la manuscrisul „Generalul armatei moarte” în care „uitase” să menţioneze rolul Partidului Comunist în lupta antifascistă, motiv pentru care cenzura  îl oprise de la publicare, ajuns sub ochii unui francez care a făcut apariţia lui în 1963 în traducere franceză, după care şi în alte limbi, i-a asigurat nu numai protecţia faţă de regimul poliţienesc albanez, ci şi o anumită  celebritate chiar în faţa Conducătorului partidului care i-a acordat anumite privilegii în schimbul unor concesii care îi sunt reproşate şi astăzi… Nu a beneficiat însă de posibilitatea de a ieşi din ţară, a rămas în Albania unde a mâncat „salam cu soia”, cum spunem noi românii, cu autohtonii, chiar şi după 1985, anul când a murit  Enver Hodja. Deabia în 1990, scriitorul Ismail Kadare a cerut azil politic în Franţa, urmând să-şi împartă viaţa între Paris şi Tirana. În cam 50 de ani de când scrie, Kadare are publicate vreo 70 de volume, romane şi povestiri, multe traduse şi la noi de către Marius Dobrescu, dar şi poezii, eseuri, piese de teatru.

Micul roman, 130 pagini, în traducerea aceluiaşi Marius Dobrescu, la Editura Humanitas, colecţia „Raftul Denisei”, 2018, intitulat „Păpuşa” este autobiografic, dar, apreciază mai toţi cititorii, are „o valoare istorică, etnologică, sociologică adăugată”, susţine Adriana Bittel în revista Formula As nr. 1333, pentru că „Albania, ţară, prin viaţa mamei, o femeie aparent naivă, imatură, rămasă pentru  fiu un mister”; „Măritată la 17 ani, după tradiţie… Păpuşa e adusă în casa veche de 300 de ani a familiei Kadare, iar neînţelegerile cu soacra conservatoare sunt povestite cu umor de Smail, care se detaşează de familie, pentru a-şi urmări propiul destin…”, făcând din descrierile sale o carte cu răsunet internaţional.  

„Papuşa este cartea dedicată celei mai apropiate fiinţe din viata scriitorului, pe care, in mod paradoxal, Kadare declară că nu a înţeles-o niciodată pe deplin. O călătorie emoţională spre tinereţea şi copilăria acestei figuri insondabile, de-a lungul căreia autorul îşi descoperă treptat povestea propriei deveniri. Intorcându-se în realitatea apăsătoare a oraşului natal, Gjirokastra, scriitorul pătrunde în intimitatea relaţiilor unei familii albaneze tipice, o lume plină de mister şi eresuri medievale. De tradiţii crude şi blândeţe. De iubire neîmpărtăşită şi naivităţi revoltătoare. Printre rânduri, aşa cum ne-a obişnuit, Kadare scrie cronica violentă a intrării şi ieşirii Albaniei din comunism. Papuşa este, în primul rând  o carte autobiografică , sinceră şi duioasă, iar personajul în jurul căruia se circumscrie această construcţie barocă, fină şi lunecoasă ca mătasea, nu e altcineva decat Hatidje Dobi, mama scriitorului”, aşa este prezentată scrierea de majoritatea comentatorilor.

„În această carte, Kadare este atipic, tocmai pentru că nu este vorba de un roman propriu-zis, ci mai mult de o carte de memorii, de amintiri suave și pe alocuri triste. Păpușa este mama sa, pe care se străduie să o înțeleagă peste ani, în naivitatea ei, așa cum încearcă să lămurească și să descrie relațiile cu tatăl, cu cel mai bun prieten, cu bunica sau cu soția. Dar asta nu înseamnă că, pas cu pas, nu ne poartă și prin străduțele orașului de munte Gjirokastra, prin casa de sute de ani a familie , scrie un cititor, Jovi Ene, 5 iunie 2018.
Puțin peste cei 40 ani pe care îi are, nu-i arată, iar dacă nu o cunoști, poți jura că nu are mai mult de 30. O parte din aceste trăsături le-a moștenit de la bunica mea și ea, la rândul ei, o femeie frumoasă, chiar și la vârsta ei, respectabilă.
Asta este mama mea, o ființă senină ca primăvara, cu o înfățișare de basm și mereu tânără. Orice s-ar întâmpla, în ochii mei, ea va fi mereu femeia pe care am descris-o mai sus, mereu tânără și frumoasă. Când voi fi mare, dacă-i voi semăna, măcar pe jumătate, voi fi foarte mulțumită și mândră, totodată!, aşa o descrie pe nama sa o elevă care face o compunere cerută la şcoală.

În vreme ce lacrimile mamei îmi era greu să le explic, tristețea ei mi se părea explicabilă. Și asta pentru că despre ea vorbea singură, folosind chiar o expresie care, după ce mă speriase la început, ori de câte ori mi-o aminteam continua să-mi înghețe sângele în vine: Mă înghite casa! Foarte repede am aflat că aceasta era expresia cea mai obișnuită pentru a spune că te plictisești acasă. Ceea ce nu mă oprea ca, după un capriciu pe care l-am avut o vreme, să mă torturez singur, închipuindu-mi cât de cumplit ar fi fost dacă, într-o bună zi, casei în care locuiam i-ar fi trecut prin cap să mă înghită.” (pag. 9-10)
În zilele cu vreme frumoasă, fără să spună nimănui nimic, își îmbrăca cele mai bune haine și pornea cu mersul ei ușor spre Bulevardul Mare. În zilele ploioase se ducea în altă parte, un loc pe care nu l-ar fi știut nimeni, dacă nu ne-ar fi spus una dintre prietenele noastre. Aceasta o întâlnise întâmplător în holul mare al Palatului Culturii, șezând în fotoliu și privind oamenii care coborau pe scară spre bibliotecă sau urcau la etajul al doilea, la cafenea.” (pag. 102-103)

Dar acest volum nu este numai despre mamă: Kadare are ca fundal mama, pentru a(-și) explica relațiile cu toți cei din jur, într-o manieră simplu și directă: felul în care s-a purtat tatăl său, care a fost cel mai bun prieten din copilărie (pe care l-a pierdut din vizor mai târziu), modalitatea de a înțelege ceva din viața bunicilor, primele întâlniri cu viitoarea soție. În același timp, toate aceste relații personale sunt completate de pașii lui Kadare în carieră, mai ales din punct de vedere al spațiilor prin care a trecut: mare parte din povestea din carte se petrece pe străduțele întortocheate ale orașului de munte Gjirokastra sau în casa familiei, pentru ca apoi să trecem treptat prin Tirana, Paris sau Moscova. Mai mult, am putea spune că un personaj important, foarte atent descris, este însăși acea mare casă a familiei, plină de camere, cu cotloane întunecate și intrări (sau ieșiri?) secrete.
Ceea ce Amos Oz mărturisește în peste 600 de pagini (în „Poveste despre dragoste şi întuneric”), este de părere Nicoleta Dabija, Kadare scrie în 130. „Nu fac nici o comparație, nu cred de fapt în comparațiile între scriitorii mari. Spun doar că sunt același gen de carte, autobiografică și binefăcătoare.
Cu fiecare nou roman, scriitorul albanez mă provoacă să retrăiesc spaima unui prea repede final al lecturii. Scrie fabulos, ca niciodată să nu fie destul. De aceea poate s-a și creat un ritual. După ce am cartea pe noptieră, îi dau târcoale câteva zile, practicând un dificil exercițiu al amânării. Am nevoie de două-trei zile, pentru visare. Pe urmă, nu mai rezist. Și totuși, o citesc cu o lentoare uimitoare, de parcă aș fi obligată să învăț un alfabet secret, știut numai de Kadare, iar eu, ca o umilă inițiată, l-aș descifra cu greu.

De obicei, recitesc cam toate paragrafele imediat ce am ajuns la finalul lor. Iar cu „Păpușa”, s-a întâmplat mai mult de atât. Când am ajuns la sfârșitul cărții, am luat-o repede de la capăt.
„Păpușa” e diferită de toate romanele lui Kadare. Și necesară, pentru că, citind-o, găsești o mulțime de explicații. Când spuneam că e singurul autor a cărui viață nu mă interesează pentru că literatura lui e totul, nu mă înșelam. Cel puțin nu asupra părții a doua a afirmației. Dar „Păpușa” e un surplus, un plus de extaz și totodată o fereastră deschisă spre acel tot al romanelor sale. Felul singular de a scrie, personajele lui fantomatice, pragul acela dintre lumea aceasta și cea a morților, unde locuiește singur, înțelegi acum că nu sunt din neant, că sunt cumva consecințe ale trăirilor personale. Descoperi un Kadare copil-fudul, un Kadare care scrie cu autoironie și umor pentru prima dată, un Kadare care încă mai trăiește printre nălucile casei părintești din Gjirokastra, un Kadare care vrea să priceapă ce a fost în trecut, dar care nu poate cu niciun chip renunța la mister… Un Kadare, pentru mine și pentru totdeauna, cel mai iubit dintre scriitori”.

„…Revederea, din martie 1992, a găsit-o pe „Păpuşă” de acum slăbită, bucuroasă cumva dar cu multe întrebări, dintre care două apăsătoare: dacă fiul o va mai vedea în viaţă, şi dacă de acum era francez. Întrebare despre care Ismail scrie: „Ori de cîte ori mi-o aminteam, în loc să mă obişnuiesc cu ea, mi se părea la fel de imposibilă, indiferent din ce unghi o priveai. Era, pe cît de clară, pe atît de nebuloasă, puerilă şi atemporală, încît te-ar fi găsit oricînd nepregătit” Şi de aceea, i-a dat răspunsul cînd a văzut-o pentru cea din urmă dată, întinsă în sicriu, „albă, cu puţin roşu în obraji, chiar ca o păpuşă într-o cutie de jucării”, gîndindu-se că „îşi pregătise trecerea cu mulţi ani în urmă”, căci, dincolo de fardul de înmormîntare, era cam acelaşi şi sensul întrebării: „schimbarea mamei, care se ascundea în cîteva cuvinte solemne – «Mama Franţa» sau «Mama Albania»”. Apoi, ca o scenă de final la fel de încărcată şi de nuanţată cum era atmosfera din casa veche din Girokastra, este ziua înmormîntării mamei, şi acel grup de cîntăreţi („bărbaţi în fustanele, aşezaţi într-un semicerc solemn”) în haine tradiţionale care cîntau un cîntec străvechi miresei, ca la o nuntă atemporală.
Pe scurt, un portret tulburător, emoţionant, o călătorie printr-o lume plină de nuanţe şi întrebări care să năşteau mereu, unele rămânând fără răspuns. Aşa este acest „epilog” (cum mi-au spus Luan Topciu şi Marius Dobrescu, care au discutat recent cu Kadare) la toate scrierile acestui scriitor aparte, în primul rând un omagiu adus mamei sale, apoi familiei, oraşului natal şi Albaniei, dar şi un o carte autobiografică încărcată de emoţie. De notat şi efortul lui Marius Dobrescu, cunoscător al limbii şi culturii albaneze, care a adus în limba română aproape toate cărţile lui Ismail Kadare”, scrie Marius Chelaru în Convorbiri literare la  26 iunie 2018, după ce la 10 mai, la Galeriile –Anticariat Dumitru Grumăzecu, Iaşi, participase ca invitat, alături de cei doi, Marius Dobrescu şi Luan Topciu la lansarea volumului.