Inima mamei II

Luna ca un sloi de gheaţă în topire
Tristă aluneca pe cerul însorit,
Era vremea morilor ce măcinau iubire
Şi-a Cuvântului din sinele dorit.

Dar în lumea asta pe dos întoarsă
Băiatul ce-şi bea ziua în paharul cu vin
Îşi bătea adesea mama c-o palmă nervoasă,
Apoi îşi îneca răutatea-n pelin.

Într-o clipă cuvântul ucide l-a trăznit,
A luat cuţitul şi cu sete în mama a lovit,
Inima i-a luat-o din piept aruncând-o-n mărăcini,
Primăvara începuse să plângă cu flori de mălini.

În tufă sângele mamei a dat în floare.
Iar inima ei îngrijorată şi tristă l-a întrebat:
-Fiule, spune-mi sincer, te doare?
Răspunsul n-a venit şi inima mamei a înlăcrimat.

O, Doamne, ai grije de fiul meu
Se ruga inima din spinii fără nume,
Iar fiul înjurându-l pe Dumnezeu
A uitat de mama ce l-a adus pe lume
Şi de inima ei însângerând pământul.

În poem mai pulsează inima, Cuvântul.

Al.Florin Ţene