Pasărea cu cioc roșu

când ne îmbrăcăm pentru moarte
golim buzunarele de semințe
ca nu cumva să vină păsările cu cioc roșu după noi
numai ele /nevăzutele/ pot să ne urmeze  până lângă linia subțire a orizontului
unde îngerii dorm pe catapeteasma de lumini a cerului

moartea ne așază în strană albi subțiratici cu ochii înfundați în orbite
dar cu o inimă largă din care beau păsările culcate în lan
greierii cântă ultima liturghie
până la cer miroase a struguri și a moarte vie

viața calcă  hotărât peste linia cerului albă
ce se rupe precum coada unui șarpe ascuns în iarba înaltă
îți dau îngerii mei  mai lasă-mă să  respir
să pictez umbra mea pe pământ în culori de zefir!