Revista Luceafărul: Anul XI, Nr. 1 (121), ianuarie 2019
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: ISSN 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion Istrate

Pășind cu smerenie în capitalele istorice ale României

Primit pentru publicare: 25 Ian. 2019
Autor: Gruia COJOCARU, redactor al revistei Luceafărul
Publicat: 26 Ian. 2019
© Gruia Cojocaru, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Fiecare timp istoric își creează propriile tehnici de manipulare întru atingerea unor ținte, cel mai adesea obscure. Cu cât ne apropiem de epoca în care ființăm, observăm că alături de mijloacele grosiere, utilizate cu succes în manevrarea maselor, se impun procedeele cu un rafinament sporit, de parcă niște strategi cu vederi largi ar fi luat lecții de la niște enologi cu vechime în producerea unui vin rotund, echilibrat…

Dacă analizăm cu obiectivitate întâiul eveniment istoric al anului 2019 observăm că, pe 24 Ianuarie, la 160 de ani de la Unirea Principatelor Române Moldova și Țara Românească, dincolo de discursurile omagiale și de băile de mulțime pe care, cu acest prilej, ni le-au servit decidenții politici ai momentului, am asistat la elogierea Municipiului Iași ca fiind ,,Capitala istorică” a României, prin decret prezidențial. Faptul în sine este, fără îndoială, măgulitor pentru mulți dintre locuitorii orașului din ultima capitală a Moldovei, dar n-o fi oare deranjant, dacă nu chiar frustrant pentru locuitorii Municipiului Suceava, oraș care între anii 1378-1564 a reprezentat Cetatea de Scaun a Moldovei, centrul său de putere inclusiv în vremea glorioasă a lui Ștefan cel Mare?! Dar pentru cei ai orașului Siret, despre care încă de la 1340, într-o scrisoare a călugărilor dominicani către papă se menționa că orașul era ,,capitala unui mic ducat, numit Valachia”, izvoarele istorice atestându-i  rolul de centru urban de bază inclusiv în vremea voievodului Sas (1354-1363)? Să nu-i uităm totuși nici pe locuitorii de astăzi ai primei Cetăți de Scaun a Moldovei, Baia – rămas astăzi doar sat- reședință de comună suceveană –  care la 1339 era ,,cel mai mare oraș de la est de Carpați”, fiind totodată capitală (,,marcă”) în vremea voievodului Dragoș, în primul descălecat, dar și a domnitorului Bogdan I (1363-1367), întemeietorul Principatului Moldova, stat de sine stătător odată cu cel de-al doilea descălecat.

Firește că bunul simț ne-ar obliga să ne amintim și de capitalele celorlalte provincii românești care, deși au amprentat viața economică, socială și culturală dintr-o anumită perioadă istorică, au fost ignorate de mantia prezidențială. Să fie oare cantități neglijabile orașe din Țara Românească, precum Târgoviște (capitală între anii 1386-1714), Argeș (actualmente Curtea de Argeș) – devenit capitala țării până la bătălia de la Posada, în anul 1330, și  redevenind centrul de putere în anul 1369, din porunca domnitorului Vladislav I (1364-1377) – sau Câmpulung-Muscel (capitala statului feudal românesc independent de la nord de Dunăre între anii 1330-1369).

Deși cu o istorie parcă mai densă în țesătura sa, în Transilvania Evului Mediu există orașe care, în anumite momente istorice, au devenit capitale. Nu mă refer doar la Alba Iulia, unde, în cetate, după victoria de la Șelimbăr, Mihai Viteazul înfăptuia la 1 noiembrie 1599 unirea Țării Românești cu Transilvania, ci și la o altă cetate regală – Clujul. Cât despre Timișoara, supranumită ,,Mica Vienă”, se știe că, în timpul Imperiului Habsburgic, era capitala Banatului.

Așadar, cum rămâne cu aceste capitale istorice ale Neamului Românesc, câtă vreme, în afara simbolisticii mesajului, nimeni nu mișcă un pai întru revelarea și sporirea grandorii de odinioară?!? Au nevoie de vreun decret prezidențial, care să le confirme sau să le  legitimeze parcursul existențial, ori ar fi mai înțelept să-i lăsăm pe cei inițiați, inclusiv profesorii de istorie, să lumineze trecutul și să livreze elevilor și studenților  informațiile pertinente astfel încât aceștia din urmă să reușească valorificarea onestă a patrimoniul cultural național?!…

Văzând tipul de manipulare pus în scenă la Iași, țesut însă din rațiuni de imagine electorală, înțelegem o dată în plus de ce studierea Istoriei ne ajută să depășim zâmbind rafinamentul perfid al unor actori politici, oarecum certați cu simțul ridicolului.