Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

    Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 14 → 2022

    Patriotismul în literatura diasporei românești

    Pentru „patrioții” care, în primii ani de după 1989, considerau că „salamul cu soia” era o realitate strict autohtonă și unul dintre cele mai rele lucruri trăite în comunism, și care considerau că și-au dovedit patriotismul ingerând acest produs, sintagma ce constituie titlul prezentului articol poate fi de neacceptat, un nonsens sau o antifrază.
    Aceeași reacție ar putea-o avea oricine privește cu superficialitate fenomenul, considerându-l desuet, în condițiile globalizării și al ispitirii de a deveni cetățean al Europei Occidentale, dacă nu cumva al altor continente, ceva mai ofertante profesional, social și cultural, renegându-și valorile împărtășite de neamul său, de comunitatea în care s-a format, de cei care au rămas în România nu pentru că nu s-ar fi putut integra profesional și social în altă țară, ci din dorința de a restitui culturii și civilizației în care au apărut pe lume o câtime din ce au primit, dar și din bucuria dată de sentimentul apartenenței, al comuniunii cu spiritul românesc.

    Departe de a ne erija în erija în judecători ai semenilor (gest total neavenit și chiar nociv!), considerăm justificată asocierea atitudinii de admirație a etosului autohton și de nostalgie a scriitorilor din diaspora cu patriotismul, chiar în ciuda vocilor care îl consideră un apanaj al temerarilor care, de voie sau de nevoie, au rămas în țară și la bine și la rău, fie îmbogățind-o, fie încetinindu-i progresul.

    În fond, în absența unor încercări grele, cum ar putea un localnic să-și probeze patriotismul?… Se poate răspunde: prin respectarea tradițiilor și a datinilor, prin acțiunile orientate spre progresul țării, prin promovarea valorilor ei perene, prin grija față de utilizarea corectă a limbii, prin cunoașterea trecutului și extragerea lecțiilor paradigmatice din el…. Dar pot fi și gesturi mărunte, precum estetizarea habitatului, ospitalitatea altruistă, creșterea copiilor în respect față de țară și față de valorile ei.

    Totuși, dorul de țară și adevărata apreciere a ei se manifestă doar departe de patrie, pentru că nu ți se poate face dor de ceea ce ai alături, de ceea ce trăiești, mai cu seamă că unele frumuseți, la îndemâna oricui, se banalizează, devin contextul firesc al celor ce beneficiază de când se știe de ele! După cum nici aurul, nici diamantul, nici alte valori actuale nu ar mai fi în niciun mod prețuite dacă ar fi la dispoziția tuturor pământenilor, pretutindeni, tot așa, frumusețile naturii, ingeniozitatea românului pentru supraviețuire și egregorul trăirii autohtone, nu pot fi apreciate la justa lor valoare când te afli în mijlocul lor sau faci parte din ele.

    Nu de puține ori am avut prilejul să constatăm că semeni ai noștri care au părăsit țara cu sentimentul de lehamite față de birocrație, de absurditatea anumitor normative sau față de  „înapoierea” civilizației, s-au văzut nevoiți să revină în țară, purtători ai unor sentimente noi, chiar admirative față de țară, fie că au recunoscut imaginea mult prea cosmetizată pe care o aveau în minte față de culturile pe care le admirau, fie că, chiar în condiții de trai net superioare celor de aici, s-au resimțit „dezrădăcinați”, de nerecunoscut sau în imposibilitatea de a se bucura de acele lucruri pe care și le doreau în trecut, omițându-le pe cele de specific național.

    Un caz grăitor îl constituie chiar scriitorul I. L. Caragiale, care, după mutarea sa la Berlin (1905), nemaifiind inspirat de realități balcanice, schimbă total registrul și speciile literare abordate, umorul operelor anterioare dispărând aproape total din scriitura sa transformată.

    Tot un caz aparte, de claustrare impusă în propria-i patrie, îl constituie filosoful Constantin Noica. Având atât experiența străinătății (la Berlin, 1940-1944), cât și pe cea a domiciliului impus/ forțat (la Câmpulung Muscel, 1949-1958), apoi și pe cea a închisorii (1958-1964), Noica privește uneori cu uimirea unui privitor admirativ din afara spațiului românesc anumite aspecte autohtone, chiar în condițiile în care vocea narativă/ reflexivă este de tip homodiegetic: „Avem noi, românii. un proverb curios: «Unde e multă minte, e și prostie multă.». Să fie românul atât de înțelept, încât se teme și de prea multă înțelepciune? În orice caz, ceea ce izbește la el – o vedem bine – e măsura. Nu numai în viața interioară, dar peste tot: în ce face și în ce se face în jurul său.” (Constantin Noica, 2008, p. 73). În același sens, afirma: „Există la noi o curioasă și uneori nefilozofică sete de armonie.” (ibidem, p. 81).

    Cu detașare, același filosof considera: „Trebuie să o spunem deschis: există o dimensiune păgână a sufletului românesc.” (ibidem, p. 93), și, „În momentul de față, filozofia este disciplina cea mai reprezentativă pentru spiritualitatea românească, pentru că în ea iese prima dată la iveală tensiunea, latentă până acum, a sufletului românesc, conflictul dintre cele două dimensiuni, să le numim: păgână și creștină, ale sufletului românesc.” (ibidem, p. 95).

    Tot Constantin Noica se arăta revoltat față de aprecierea „«Sunt încântătoare bisericuțele acestea ale Bucovinei. »” (Constantin Noica, 2008, p. 41): „Exclamația e a unui străin. A unui străin din Apusul catedralelor și al gigantescului de factură gotică. E treaba lui, la urma urmelor, dacă pierde măsura adevărată a lucrurilor și califică pe numele lor mic înfăptuiri mari ale trecutului românesc.” (idem).

    Un patriotism aparte ilustrează opera scriitoarei laureată a Premiului Nobel pentru Literatură, din 2009, Herta Műller, originară din România și etnică germană, care, pe de o parte, arată supliciile care a fost supusă de către autoritățile române, pe de alta, consemnează aspecte referitoare la limba română și la poporul român demne de un adevărat patriot, în condițiile în care părăsise țara natală:
    „Mi se-ntâmpla tot mai des ca limba română să dispună ea de cuvintele mai sensibile, mai potrivite cu percepția mea decât limba maternă. Și nu voiam să mă lipsesc de șpagatul acestor transformări. Nici în vorbire, nici în scris. În cărțile mele nu am scris până acum nici măcar o singură propoziție pe românește. Dar bineînțeles că româna se amestecă mereu în ceea ce scriu, fiindcă a prins rădăcini în privirea mea.” (Műller, Herta, 2005, p. 28).
    Lectură completă la : https://edict.ro/patriotismul-in-literatura-diasporei-romanesti/



    Abonare la articole via email

    Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

    Alătură-te celorlalți 2.661 de abonați.

    Drept de autor © 2009-2023 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
    Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
    Server virtual Romania

    Statistici T5