Revista Luceafărul
  • Caută pe sit


Colecţia revistei

Anul 1

Anul 2

Anul 3

Anul 4

Anul 5

Anul 6

Fondat 2009 • ISSN 2065 - 4200 Anul 10 → 2018
Revista Luceafărul
Revista „LUCEAFĂRUL” este o publicaţie de cultură, educaţie şi atitudini destinată sufletului neamului românesc. Considerăm că omagierea marelui român Mihai Eminescu, fondator al spaţiului cultural românesc modern, este o provocare şi o datorie de onoare a fiecăruia dintre noi, căreia îi putem da curs în nenumărate feluri. Cu credinţă în misiunea noastră, încercăm să contribuim prin această revistă la crearea unor repere culturale autentice şi stabile.

Personajul secundar

    PERSONAJUL SECUNDAR
    de Georgică Manole
Vine o vârstă când ne dăm seama că nu am jucat un rol principal în viaţa noastră. Gândul mă duce la bătrânul Trond din „La furat de cai” de Per Petterson, care se întreabă la un moment dat: „Oare suntem cu adevărat personaje principale în viaţa noastră sau asta este doar o imensă amăgire?”. Viaţa ne învaţă să fim mai atenţi la timpul, locul şi acţiunile personajelor secundare care apar discret, îşi duc misiunea până la capăt provocând, în final, mărirea sau decăderea personajului principal. Personajul secundar, despre care se mai spune că e „mic” sau că „duce tava”, trăieşte AICI, în imanent, având ca libertate spaţiul impus al unui ţarc , acel AICI entropic al lui Gabriel Liiceanu sau demoniac al lui Blaise Pascal. Aparenta lui stare latentă a fost bine evaluată de Al. Lăpuşneanu când a zis: „Proşti, proşti, da mulţi!”. Nu la fel de bine au gândit: Elena Ceauşescu despre „viermii” pe care-i dispreţuia din înălţimea zborului elicopterului prezidenţial, politicianul de azi care vede în cetăţean un personaj secundar, adevărată „maşină de vot”, sau Dumitru Sechelariu, fostul primar al Bacăului, pe care l-a executat la vot tocmai „p…limea” pe care o privea ca pe ceva secundar.
Gabriel Chifu, vorbind despre transformarea de sine a romanului, crede că aceasta se produce „păstrând două constante care-l fundamentează: ficţionalitatea (însuşirea lui de a produce ficţiune, sporind realul) şi personajele (care înseamnă pentru roman ceea ce înseamnă structura de rezistenţă, stâlpii de susţinere pentru o clădire)”. Dar între aceşti stâlpi ce punem? Apar ele, personajele secundare, fără de care cele principale ar sta într-o izolare perfectă, neputând înţelege, după cum ar spune Irina Mavrodin: „lumea care te trage în jos supusă gravitaţiei vieţii”. Fiind dominate de ceea ce un alt personaj, Guldberg din Vizita medicului de curte” de Per Olov Enquist, numea „ cea mai ciudată calitate a omului”, aceea că „se simte cel mai atras de ceea ce e strict interzis”, personajul secundar produce o armonizare între realitate şi subiectivitate. Nu întâmplător, Mihai Dinu concluziona despre Cetăţeanul turmentat că „este cel mai important personaj al piesei, sub aspectul contribuţiei sale la coeziunea piesei”. Acest personaj se adapta mereu momentului. Mai aproape de 1989, Cetăţeanul turmentat avea permanent în mână o pungă goală şi de câte ori apărea în faţa publicului, sala izbucnea în hohote de râs, pentru că se ştie că atunci tot cetăţeanul umbla cu o pungă la el pentru a fi pe fază şi a prinde şi el ceva în eventualitatea că se „băgau” ceva alimente . Ce ar fi fost „Cartea Milionarului” a lui Ştefan Bănulescu fără Constantin Pierdutul I-ul, „micul” personaj care „face mintal calcule rapide cu zeci de cifre deodată”, despre care cineva spunea că e un personaj secundar „numai amânat”? Oricum, în el vedem stilul românesc de a nu duce lucrul până la capăt, dar şi soarta românului deştept. În „Judecătorul”, romanul scris de Lucian Alecsa, întâlnim un personaj „mic”, Boschetarul, un veritabil liant fără de care acţiunea ar fi o alcătuire de cioburi după ce vaza s-a spart. Iată „filozofia” Boschetarului lui Lucian Alecsa: „Oameni ca tine sau ca profesorul-barman mă consideră un neisprăvit, un individ de prisos omenirii, de care societatea ar trebui să se lepede. Poate exista şi-un pic de dreptate în astfel de sentinţă, dar noi ţinem un echilibru în lume, fără noi aţi trăi viaţa la rece, sentimentele sunt de partea noastră, voi cu gânduri sofisticate, idei seci care nu vă prea provoacă trăiri autentice”. Boschetarul lui Alecsa îmi aminteşte de un alt personaj secundar, Pena Corcoduşa din „Craii…” lui Mateiu Caragiale. Clara Mărgineanu prezintă astfel personajul amintit în „Jurnalul naţional”: „Nefericita Pena Corcoduşa, cea care scălda morţii, fusese la balamuc şi se îmbăta criţă, fusese iubită de Serghie Leuchtemberg, în sângele căruia se întâlniseră istoriile a două familii regale. El a murit ca un cruciat, în Balcani. Când trenul mortuar a oprit în Bucureşti pentru onoruri, din mulţime s-a auzit ţipătul sfâşietor al unei femei: Pena Corcoduşa. Când s-a trezit din leşin şi agonie a trebuit să fie legată. În roman e doar o scursură bătrână şi beţivă. Una nebună din iubire”.
Un personaj secundar, dar foarte important, este groparul. Se poate finaliza o înmormântare fără el? Groparii intră primii în „hora morţii”, săpând groapa, şi ies ultimii, astupând-o. Sunt, în fapt, nişte nenorociţi, nişte neisprăviţi, buni să sape şi să se bucure de rachiul, găina şi suma de bani pe care le primesc. Dar ei sunt liantul spectacolului care se cheamă înmormântare şi fără ei spectacolul n-ar avea început şi sfârşit. Asta a sesizat şi Laszlo Bocsardi, regizorul recentului „Hamlet” pus în scenă la Teatrul Metropolis. Întregul spectacol a fost pus sub semnul morţii. Cităm din Maria Sârbu, spectatoare atentă: „Groparii sunt primii care apar în scenă şi ultimii care pleacă din scenă”. Nu e ca în viaţă?
Personajele secundare făceau deliciul publicului din perioada ceauşistă fiindcă alături de „şopârle” introduse, apăreau şi personaje în plus, de regulă mute, dar cu o gestică bine ancorată în realitatea timpului, cu trimiteri precise la personaje cheie ale regimului ceauşist, la cei aflaţi în intimitatea soţilor dictatori. Astfel, în „O scrisoare pierdută”, pusă în scenă în 1988 la Teatrul Naţional din Craiova în regia lui Mircea Cornişteanu, alături de Dandanache apare un personaj denumit „omul negru”. În „Scânteia” (Jurnalul României 1989 – acum douăzeci de ani) din 22 I 2009 este redată nota Securităţii 0050/105/VI/16.X.1988 ce se referă la acest personaj „mic” identificat ca „omul negru”: „Faţă de textul clasic al lui I.L.Caragiale, regizorul, în tendinţa de a actualiza piesa, a introdus un personaj nou, „omul negru”. Introducerea unui nou personaj de către regizor nu este permisă, este contrară unor principii de punere în scenă, de respectare a textului literar, de respect faţă de autor: această încălcare duce la înţelegerea denaturată a mesajului piesei către publicul spectator. Cine-i „omul negru”? Este un personaj misterios, mefistofelic, tipul omului rău, care îngrozeşte prin atitudine şi înfăţişare.: îmbrăcat în negru, cu pălărie, pardesiu cu guler ridicat, mănuşi negre, baston. Nu scoate o vorbă, este suspicios şi iscoditor.(…) Când soseşte Dandanache şi plouă (în text nu e vorba de ploaie), „omul negru” imediat deschide umbrela şi-l apără de ploaie pe omul de la centru. Trimiterea la şeful statului este evidentă, aşa cum am observat şi la câţiva spectatori”.
Un alt personaj secundar este Iuda. Cristian Bădiliţă crede că „trădarea lui Iuda este una dintre cele mai complexe probleme ale teologiei”. Aspectul care ne interesează, pentru a-l înţelege pe Iuda, este răspunsul la întrebarea: unde este plasat Iisus Hristos? Deşi mulţi (după cum unii au şi făcut-o, printre ei numărându-mă şi eu) tind să-l plaseze în zona exemplarităţii morale, Niadi Cernica îi găseşte locul în zona vocaţiei morale. Consider mai bună această zonare, mai ales că şi Iisus Hristos a avut câteva mici imperfecţiuni. Să apelăm la Wil Durant („Civilizaţii istorisite”, vol.9, pag. 156, 2003): 1. „sensibilitatea sa religioasă era atât de intensă încât îi condamna cu severitate pe cei care nu-i împărtăşeau convingerea: putea să ierte orice greşeală cu excepţia lipsei de credinţă”; 2. „acceptase fără rezerve cele mai cumplite idei contemporane referitoare la iadul veşnic”; 3. „vorbeşte, fără să-şi manifeste dezaprobarea, despre săracul admis în cer, căruia nu i se dă voie să lase să cadă nici măcar o picătură de apă pentru a alina suferinţele bogatului trimis în iad”; 4. „afuriseşte oamenii şi oraşele care n-au vrut să primească Evanghelia, alături de smochinul care nu rodeşte”; 5. „chiar şi cu mama sa se pare că s-a purtat aspru”; 6. „ convingerile sale îl mistuiau, indignarea celui împătimit de justiţie întuneca uneori profundul său umanism”; 7. „ povestea cu femeia adulterină nu se regăseşte decât în Evanghelia lui Ioan, asta nu înseamnă că nu este adevărată”. Personal cred că Iisus Hristos a trecut din zona exemplarităţii morale în cea a vocaţiei morale imediat după sărutul lui Iuda, care reprezintă kilometrul zero al patimilor. Poate că nici lui Dumnezeu nu i-a plăcut la Iisus gestul de a se considera exemplaritate morală şi i-a întins o mână prin Iuda. După celebrul sărut, Mântuitorul a devenit mai tolerant, mai înţelegător faţă de cazul particular al celuilalt. Se poate remarca la Iisus o toleranţă afectuoasă, vizând un fel de nonconformism constructiv, deschis. În concluzie, devine un „posedat” de sentimentul pozitiv al vocaţiei morale. Un prieten, căruia i-am prezentat punctul meu de vedere, a tot încercat să mă lămurească să abandonez ideea „sărutului” ca poartă de trecere …DINCOLO a lui Iisus, în zona vocaţiei morale, şi să pornesc din momentul în care, înainte de răstignire, Mântuitorul a plâns pe Muntele Măslinilor. E drept, Iisus a mai plâns şi în alte două situaţii – când a intrat în Ierusalim şi înainte de a-l învia pe Lazăr -, dar plânsul de pe Muntele Măslinilor ar fi poarta (uşa) ce i-a permis să se afunde în vocaţia morală. E de analizat. 
Revenind la sărutul lui Iuda ca moment de trecere a Mântuitorului în zona plină de virtuţi neascunse a vocaţiei morale, aducem în sprijinul ideii noastre pe Brâncuşi. Tema sărutului exprimată în sute de schiţe dar şi în sculpturi aflate în Cimitirul Montparnasse, Muzeul de Artă din Bucureşti, Muzeul de Artă Modernă din Paris, Muzeul de Artă din Philadelphia, Muzeul de Artă din Craiova ori Parcul „Brâncuşi” din Târgu Jiu, are, pe lângă sorgintea etnografică a morţii şi a nunţii, a despărţirii şi a unirii, şi rezonanţa creştină a sărutului lui Iuda. „Poarta sărutului” este INTRARE printr-o trecere DINCOLO, sau încremenire prin rămânerea în zona lui ACOLO, acest interval în care domină spiritul complacerii. Nu întâmplător s-a spus despre „Săruturile” lui Brâncuşi că ele reprezintă „indisociabila îmbrăţişare a materiei cu un spirit prizonier în căutarea unei libertăţi nemuritoare”. Sărutul lui Iuda s-a produs în faţa unei PORŢI UNIVERSALE creată de Dumnezeu, „Poarta sărutului” fiind imaginea pământeană a acestei Porţi Universale. Sărutul lui Iuda a fost crucial în trecerea lui Iisus din starea încrâncenată dată de exemplaritatea morală specifică zonei ACOLO, în umanismul desăvârşit dat de vocaţia morală specifică zonei DINCOLO.
Pare un paradox, dar exemplaritatea morală nu-i de dorit deoarece nu are caracter de generalitate. Fiindcă diferă mijloacele şi scopurile, ceea ce e exemplaritate morală pentru un eşantion, nu este la fel pentru altul. Faceţi un studiu de caz pe Ben Laden şi vă veţi convinge. Ceauşescu nu se considera şi el exemplaritate morală? Exemplaritate morală se considera şi sultanul care ajuns în faţa Bibliotecii din Alexandria, justifica astfel dorinţa de a o distruge (vezi H.-R. Patapievici, „Omul recent”, pag. 93): „Dacă biblioteca are cărţi care spun ce spune Koranul, atunci este inutilă şi trebuie s-o distrugem; dacă biblioteca conţine cărţi care spun altceva decât spune Koranul, atunci ea este dăunătoare şi trebuie s-o distrugem”. În concluzie, e de apreciat omul cu vocaţie morală şi nu cel care se crede exemplaritate morală.
Dar de ce caut eu personaje „mici” prin opere literare sau istorie? Ce-ar fi să le căutăm în imediata noastră apropiere? Parafrazând Boschetarul lui Lucian Alecsa, voi, care vă credeţi personaje „mari” (principale), sunteţi „admirabili activişti sociali”, pe când ei, ca personaje „mici” (secundare), sunt liberi-liberi şi provoacă „acele scântei care declanşează viaţa spiritului şi întreţin arderea ideilor”. Fără personajele secundare am fi singuri în acest decor postmodern care ne obligă să ne raportăm din ce în ce mai mult la prezenţa şi faptele lor.
      



Abonare la articole via email

Introduceți adresa de email pentru a primi notificări prin email când vor fi publicate articole noi.

Alătură-te celor 27 de abonați

Lasă un comentariu

Drept de autor © 2009-2018 Revista Luceafărul. Toate drepturile rezervate.
Revista Luceafărul foloseşte cu mândrie platforma de publicare Wordpress.
Server virtual Romania

Statistici T5