Primit pentru publicare: 20 aug. 2016
Autor: Marin IFRIM
Sursa primară: Revista Melidonium  (august, 2016)
Publicat: 20 aug. 2016
Redactor ediție: Olivian IVANICIUC
Editor: Ion ISTRATE

Georgică Manole, un eseist inconfundabil

Dincolo de pasiunea scrisului, o pasiune care, cu timpul, poate deveni rutină, sau chiar viciu, scriitorul obişnuit ar trebui să aibă în vedere, că, în primul rând, el însuşi se trage din cititorul plecat în viaţa literară de la kilometrul zero: alfabetul. Dacă, mai târziu, cititorul devine critic, eseist sau istoric literar, asta e o cu totul altă poveste. Cert este că, în literatură, există un fel de circuit spiritual natural, ceva asemănător apei, care, începând cu evaporarea sa din oceane, şi până la izvoarele din munţi, această sursă fabuloasă a vieţii trece prin fel de fel de etape. Se pare că, oricum am privi lucrurile, între cititor şi scriitor există anumite înţelegeri inefabile, cutume care ţin mai mult de tradiţie şi mai puţin de estetică. Între un cititor bun şi un scriitor compatibil cu acesta, sau invers, nu ar trebui să fie nevoie de a şaptea spiţă la roată – criticul literar aşa-zis profesionist. Cititorul nu are nevoie de „traducător” de sentimente, de percepţii şi alte cele, iar scriitorul care aşteaptă „calificative” de la criticul literar e o fiinţă fără cardinalitate spirituală. La câtă literatură
proastă se scrie în prezent, era şi firesc ca, o parte covârşitoare a criticilor literari, inclusiv vedetele ultimelor decenii, să se tribalizeze şi să accepte (sau promoveze) doar scriitorii cu „grupe sangvine” similare cu ale lor. În prezent, în România, nu există nici măcar trei critici literari care să poată acoperi aria fenomenului literar naţional. Până şi omniprezentul Alex. Ştefănescu a ajuns un fel de soldat
japonez uitat în junglă de peste trei decenii, comportându-se ca şi cum critica literară ar fi un kalaşnikov pentru vânat maimuţe. Asta ar putea fi una dintre explicaţiile faptului că, după 1989, foarte mulţi poeţi şi prozatori, au început să cocheteze cu critica literară. E firesc ca, un poet sau un prozator să poată explica un fenomen literar. Din interior altfel se văd lucrurile. Critica literară actuală nu mai are credibilitatea de odinioară. Şi nici performanţe. Altfel nu se explică de ce, printr-o sterilitate parcă programată, aceasta nu reuşeşte să-l scoată pe Mircea Cărtărescu din hilara postură de sosie a celebrului A. Toma din „obsedantul deceniu”. În prezent, există cel puţin 10 poeţi peste valoarea tocită a eternului candidat la Premiul Nobel. Despre Cărtărescu deja se vorbeşte la timpul trecut. E şi meritul unora dintre criticii literari „de anvergură”. Şi de conjunctură. Am făcut acest lung ocol, pentru a mă lămuri pe mine însumi de ce nimeni nu a reuşit vreodată să pună monopol pe literatură, cum tot dă impresia autointitulata elită băştinaşă, care, prin fiţe teoretice peticite, iluzionează şamanist puţinul popor literar, snob de bună voie şi nesilit la idolatrizare decât de el însuşi.
Am în faţă o carte neobişnuită, o construcţie eseistică al cărei autor pare mai mult om de ştiinţă decât literat. Este vorba despre volumul ”Idei la firul ierbii” al vrânceanului botoşănean Georgică Manole, un intelectual complex, bine ancorat în tot ceea ce înseamnă activitate spirituală de calitate, un om citit, cu o experienţă de viaţă folositoare şi altora,în sensul frumos al existenţei noastre. Georgică Manole este absolvent al Facultăţii de matematică-fizică din cadrul Universităţii „Ştefan cel Mare şi Sfânt” din Suceava (1975). Toată viaţa sa a lucrat în învăţământ, în comuna Hăneşti, judeţul Botoşani – unde conduce şi un cenaclu literar al elevilor, „Luceafărul”-, colaborând constant cu poezie, proză, cronici literare, opinii, puncte de vedere şi eseuri la diferite reviste şi ziare din judeţ şi din ţară. Este şi redactor-şef al uneia dintre cele mai bune reviste literare on-line din ţară, „Luceafărul.net””, o publicaţie la fel de frecventată şi frecventabilă ca şi „surorile” sale „Armonii Culturale” (Adjud), „Melidonium” (Roman), „Omniscop” (Craiova) şi alte câteva. Încă o dovadă că literatura s-a mutat în provincie, adică acasă, acolo unde îi e locul, în veşnicia năşită de marele nostru poet şi filozof Lucian Blaga. Georgică Manole a publicat volume de eseuri, poezii, epigrame şi interviuri cu personalităţi alese după propriile sale criterii morale şi valorice. Într-o scurtă prefaţă, referindu-se la „Idei la firul ierbii”, Cezar Vasilescu consideră că titlul cărţii „este o metaforă originală, insolită, specifică lumii moi, când iarba este crudă, virgină încă (ca şi ideile), fără semne de uscăciunea arşiţei”. În primul eseu, intitulat cumva în spiritul lui Constantin Noica – „Dimensiunea morală a omului”-, autorul îşi susţine ideea moralităţii umane făcând trimiteri argumentate la Ernest Bernea, Niadi Cernica, Wil Durant şi H. R. Patapievici. Este vorba despre un eseu care face diferenţa dintre omul cu vocaţie morală şi cel care se crede o exemplaritate morală. Un eseu dens, din care am reţinut un superb şi original punct de vedere al autorului: Personal cred că Iisus Hristos a trecut din zona exemplarităţii morale în cea a vocaţiei morale imediat după sărutul lui Iuda care reprezintă kilometrul zero al patimilor. Poate că nici lui Dumnezeu nu i-a plăcut i-a plăcut la Iisus gestul dea se considera exemplaritate morală şi i-a întins o mână prin Iuda. După celebrul sărut, Mântuitorul a devenit mai tolerant, mai înţelegător faţă de cazul particular al celuilalt. Se poate remarca la Iisus o toleranţă afectuoasă, vizând un fel de nonconformism constructiv, deschis. În concluzie,devine de sentimentul pozitiv al vocaţiei morale. În „Cunoaşterea ca subiect de roman”, Georgică Manole analizează, sistematic, cu metoda răbdării şi curiozitatea infinită a matematicianului, punctele forte ale romanului „Cartea fabuloasă” (2003, Cartea Românească, 423 p.), descoperind că, dincolo de tematica religioasă, romanul respectiv este şi „un elogiu adus cărţii”. În al treilea eseu al cărţii sale, „Vine trenul Principessa” de Dorin Baciu, Georgică Manole vede, motivat, „un roman al Câmpiei Moldovei”. Fără a intra în amănunte, consider că acest eseu, cronică literară sau cum vreţi să-i spuneţi, reprezintă una dintre cele mai rafinate analize literare ale întregii cărţii, un text cu un final apoteotic: „Ţăranul lui Dorin Baciu nu dezaprobă moartea biologică. El urăşte moartea temporală, moartea impusă de comunismul venit de la ruşi în acelaşi timp cu trenul Principessa. Acest tren nu este, din păcate, o metaforă. Este o realitate. Poate de aceea, toate personajele acestui roman, ţărani din satul Pădureni,oriunde s-ar afla, tresar la zgomotul roţilor de tren sau la fluieratul unei locomotive. Dorin Baciu a avut talentul să ne demonstreze cu mijloacele creaţiei literare că ţăranul Câmpiei Moldovei are două vieţi: una de soare, pământ şi vite, care îl duce spre moartea biologică şi una de fier (prin trenuri, autobuze, şantiere), care i-adat moartea temporală. În romanul lui Dorin Baciu un tren cutreieră în lung şi-n lat, ţipând. Normal ar fi să tresăriţi”. Erau suficiente doar aceste cuvinte convingătoare din finalul cronicii, însă, autorul, cu pedanteria-i binecunoscută, a preferat o operaţie chirurgicală profundă, specifică profesioniştilor care respectă regulile genului, îmbinându-le cu propria sa vocaţie analitică, continuată în cel de-al patrulea eseu, care se referă tot la romanul lui Dorin Baciu, însă, de această dată, doar la simbolistica oglinzii din romanul respectiv, o simbolistică extinsă, căutată şi găsită imediat în scrierile unor autori cu notorietate: Dumitru Ţepeneag, J. L. Borges (superb exemplu!), Petru Creţia ş.a. În alt eseu, dedicat romanului „Mărturia” de Dumitru Ivan, după ce despică firul epic în patru, inclusiv prin grilă psihologică, Georgică Manole concluzionează tranşant: „Părerea mea este că oricâte romane se vor mai scrie având ca personaje principale cazuri izolate de securişti gen Constantin Hatmanu, Securitatea ce a existat pe tronsonul istoric dintre venirea ruşilor şi moartea lui Ceauşescu nu poate fi iertată. Apoi, şi nu în ultimul rând, <Mărturia> este un roman al metamorfozelor ce se produceau rapid şi după cum bătea vântul prin conştiinţe chiar în zilele Revoluţiei”. Într-un alt eseu, scris cu aceeaşi pedanterie caracteristică, în care se referă la volumul „Hybernia Magica” al lui Dumitru Lavric, autorul apelează inclusiv la argumente semiotice din opera lui Umberto Eco, dar şi a altor autori, prin citate bine alese, care, în final, îi sprijină teoria despre „semiotica sărbătorescului”. De fapt, Georgică Manole transformă frazele şi propoziţiile în subtile ecuaţii algebrice. Nu mă pricep deloc la matematică, pentru mine aceasta fiind un fel de scriere japoneză, însă nu pot să nu recunosc limpiditatea cu care Georgică Manole complică şi simplifică lucrurile, dând textelor sale o personalitate aparte. De cele mai multe ori, „rezultatul” eseurilor sale se află în titlurile acestora: „Terminând de citit „Atentat la normalitate” (Axa, Botoşani, 2001), de Traian Calancea, primul gând a fost să calculez procentul de compromis pe care autorul îl alocă între Însă Paul Valery spunea undeva că acest lucru este aplicabil scriitorilor care se învârt într-un spaţiu mărginit, pe când la Traian Calancea nu este cazul” („Ideea articulată în sistem” – pag. 22). Alteori, „verdictul” critic sună ca un diagnostic dat de un doctor de elită, aşa cum reiese din cronica făcută volumului „Demisia” de Mihai Mălaimare: „Amestec de literatură, jurnal şi comentariu”, <Demisia”> e pentru Botoşani o carte document”. Ajuns aproape de jumătatea cărţii lui Georgică Manolea sunt nevoit să recunosc că nu există, cel puţin în acest volum, nici un fel de denivelări expresive sau conceptuale, toate textele fiind scrise într-o deplină armonie cu natura pozitivă a omului constructiv, chiar şi atunci când autorul este nevoit să apeleze la ironie şi sarcasm sau când se loveşte sistematic de anumite părţi neplăcute ale istoriei contemporane. Ca atare, în această carte, egală cu ea însăşi, nu există un eseu mai bun decât altul. Toate sunt excepţionale! Inclusiv pateticul dar analiticul text: Mihai Mălaimare între real şi fantastic” , marele actor fiind încadrat între „leibnizianul” real şi „kantianul” aforistic. Primul „de aici”, celălalt „de dincolo”. Uneori, dacă n-am fi miraculos atraşi de seva inconfundabilă a frazelor eseistului nostru, am putea crede că acesta încearcă să sistematizeze anumite idei şi forme literare într-un fel de tabel mendeleevian. „Idei la firul ierbii” mă duce automat cu gândul la cosit. La mirosul acela ceresc de iarbă crudă, respirat de plămâni cu o poftă îngerească. Georgică Manole „taie” textele cu precizie, „la firul ierbii”, în scrisul său fiind imposibil să găseşti cuvinte parazitare, buruieni lexicale etc. Scurt şi explicit, dens şi sofisticat, acesta îşi trăieşte cu discernământ plăcuta aventură a cititului şi scrisului. Toate eseurile sunt demonstrative, în primul rând. Concluziile vin la final, aşa cum e şi firesc, ca-n „Un ghid de schimbare la faţă a românilor”, text referitor la volumul „GOD BLESS AMERICA” de Valentina Ceaprazi: „Fiind europeană în spirit, Valentina Ceaprazi are deschiderea morală de a scrie şi despre americani. Şi de aici credibilitatea concluziilor sale. Cât despre alţii, care vor mai fi cu gândul la America doar pentru ase îmbogăţi, să tacă. Cei care vor să scrie despre s-o facă, dar după ce au trecut şi pe la Paris, Viena sau măcar…Budapesta”. Referindu-se la volumul lui Ion Rotundu-Dângeanu, „Masoneria ca stare de spirit”, lansat la Sala de Marmură a Teatrului „Mihai Eminescu” din Botoşani, dincolo de relatarea fin jurnalistică a momentului, Georgică Manole conchide: „…este o carte necesară, venită la timp tocmai pentru a mai spulbera din misterele Botoşanilor”. Interesantă ni se pare şi trimiterea la avangardistul Grigore Cugler, în semn de apreciere a volumului „Ciobanul Spray” al lui Viorel Buliga. Volumul „Exorcismul tăcerii”, semnat de Gică Manole şi Ciprian Voloc, este clasificat la „Cărţi fundamentale”, iar cartea de interviuri „Bucuriile mele” , realizată Traian Apetrei, este încadrată între „compensaţia extrinsecă” şi o maieutică cu rol mai mult formativ decât informativ. În acelaşi registru al pedanteriei, dar şi al căutării „pepitelor” de aur spiritual, Georgică Manole prezintă multe alte cărţi, semnate de autori mai mult sau mai puţin cunoscuţi: Mihai Matei („<dezbracă> fiecare moleculă a edificiului său afectiv”), Violeta Popovici Apătăchioaie, Constantin Bojescu („…este unic printre poeţi şi pentru că poezia lui se citeşte ca şi cum ai bea o cafea, în care în loc de zahăr pui un zâmbet trist”), Lucian Leonte, Ştefan Agache, Vasile Iftime, Sophy Bistriceanu, Vlad Scutelnicu („ poate fi considerat un manual de metodica salvării gândului”), Ionel Bejenaru, Cătălin Ifrim, Octavian Vitcu, Lucian Manole, Gheorghe Burac şi Ioan Canciuc. L-am lăsat la urmă pe excelentul scriitor de satiră şi umor Costel Pricopie, o mai veche cunoştinţă a mea, un scriitor căruia, în urmă cu aproape 20 de ani, imediat după inaugurarea Teatrului „George Ciprian”din Buzău, la premiera unei piese, i-am lansat o carte chiar în foaierul acestei instituţii. Un scriitor recomandat mie de prietenul Valentin Cojocaru, prozator de origine vrânceană, ca şi Costel Pricopie. Ce surpriză! „Idei la firul ierbii” este o carte căreia nu i se poate găsi nici un nod în papură. Paginile acesteia au ferestrele luminate, dincolo de transparenţa sinceră a cuvintelor simţindu-se sufletul unui om curat, dărnicia unui spirit inepuizabil. Georgică Manole este un scriitor cu metode proprii (şi complexe) de cercetare a cuvintelor. Un autor util, instructiv şi greu de combătut fără argumente cel puţin egale, sau la fel de convingătoare ca ale sale.