Publicat de Gheorghe Median, 10 febr.2014

Personalităţi botoşănene uitate
Ioan C. Georgian (1858-1927)

S-au împlinit, în luna octombrie 2013, 155 de ani de la naşterea lui  Ioan C. Georgian, profesor de istorie, între anii 1879 – 1915, la două dintre cele mai renumite şcoli româneşti: liceele „A. T. Laurian” din Botoşani şi „Sfântul Sava” din Bucureşti, un om care, în ciuda meritelor sale, a rămas aproape necunoscut.

Numele său, este consemnat, fugar, în cunoscuta lucrare monografică  „Istoria Liceului Laurian din Botoşani 1859 – 1909”, publicată de profesorul Nicolae Răutu, dar, de neînţeles, între numeroasele fotografii ale profesorilor şcolii, care sunt reproduse în paginile sale, nu se află şi cea reprezentându-l, deşi a fost coleg de cancelarie cu autorul cărţii. La fel de neînţeles, este lipsa de interes cu care societatea botoşăneană a tratat, participarea lui Ioan C. Georgian, la celebrul concurs de la Iaşi, din anul 1894, pentru ocuparea postului de profesor la catedra de istorie universală de la Universitatea din Bucureşti, unde l-a avut contracandidat pe fostul său elev Nicolae Iorga, cu toate că de la plecarea sa din oraş, nu trecuseră decât 7 ani.

Nici activitatea, de peste două decenii, desfăşurată la Liceul „Sfântul Sava”, nu s-a bucurat de o atenţie mai mare din partea celor care s-au ocupat de istoricul acestei instituţii, materialele de prezentare al prestigioasei instituţii de învăţământ bucureştene, pe care le-am consultat, nefăcând referire la numele său.

Ignorarea sau simpla nominalizare a profesorului Ioan C. Georgian, pot crea impresia falsă, că acesta a fost doar unul dintre mulţii profesori ai vremii sale, nu mai merituos decât alţii, despre care, nu ar fi nimic deosebit de spus. Şi totuşi, despre el au scris nume mari ale culturii româneşti: istorici, filosofi, scriitori, oameni de ştiinţă, evocările lor, pline de căldură şi recunoştinţă, probând faptul că a fost un mare dascăl, o personalitate de excepţie a şcolii româneşti.

Am cunoscut adevărata dimensiune a personalităţii profesorului Ioan C. Georgian, din paginile lucrării  monografice „Însemnări istorice despre  satul Vorniceni din Ţinutul Dorohoi”, scrisă de Octavian Ionescu ( apărută în anul 1999, la Editura „Axa” din Botoşani n. n.) al cărei exemplar dactilografiat, din anul 1970, îl păstrăm. În lucrare, 21 de pagini ( de la 475 la 496), sunt dedicate lui Ioan C. Georgian, autorul aducând în faţa cititorilor, date inedite privind viaţa şi activitatea acestuia, culese din numeroase şi variate surse documentare.

Redăm, în cele ce urmează, cele mai importante referiri la Ioan C. Georgian, din lucrarea mai sus citată, în urma constatării, surprinzătoare, că după aproape 15 ani de la editarea ei, numele profesorului continuă să să rămână în anonimat. Prezentarea sa în paginile revistei „Luceafărul”, va avea, sperăm, ecoul cuvenit, iar cei care gestionează memoria culturală a Botoşanilor şi nu numai, vor avea argumentele necesare pentru a-l aşeza la locul cuvenit, între personalităţile vremii sale.

Demersul nostru se constituie, în acelaşi timp, într-un gest de profundă apreciere adus autorului lucrării, fără ale cărui strădanii, de a da o monografie cât mai completă a Vornicenilor, Ioan C. Georgian ar fi rămas, pe mai departe şi pe nedrept, o figură oarecare a învăţământului românesc.

Ioan C. Georgian, al doilea născut în familia preotului Costache Gheorghiu şi presviterei Maria Gheorghiu, a văzut lumina zilei, în luna octombrie, a anului 1858, în localitatea Vorniceni, din judeţul Botoşani.

A început cursurile învăţământului primar la şcoala din sat, dar din clasa a II –a, a fost transferat la Şcola primară de băieţi nr. 1 din Botoşani, pe care a absolvit-o în anul 1869. Este înscris apoi, din dorinţa tatălui de a-l face preot, la Seminarului „Veniamin” din Iaşi, ale cărui cursuri le părăseşte după câţiva ani, pentru a se înscrie în primul an al cursului superior al Liceului „A. T. Laurian” din Botoşani. Elev eminent, termină primul din clasă fiecare an de liceu, iar în anul 1876, trece ca şef de promoţie,  bacalaureatul.

În toamna anului 1876 se înscrie la Facultatea de Litere din cadrul Universităţii din Iaşi. După doar doi ani şi câteva luni de frecvenţă, susţine examenul de licenţă în istorie, iar din februarie, 1879, devine, prin concurs, profesor la cursul superior al Liceului „A. T. Laurian” din Botoşani. Trebuie amintit faptul că, asemenea multor tineri dotaţi, a urmat în paralel cu Facultatea de Litere şi cursurile Facultăţii de Drept pe care le-a finalizat, cu diploma de licenţă, în anul 1882.

Ca profesor, în ciuda tinereţii sale, s-a remarcat prin modul atrăgător în care îşi ţinea lecţiile şi mai ales prin maniera de comunicare cu elevii, în faţa cărora a reuşit să se impună, nu prin exagerarea autorităţii, ci prin respectul cu care îi trata, atrăgându-şi simpatia şi respectul acestora. Stau mărturie în acest sens rândurile care i-au fost dedicate de fostul său elev, Nicolae Iorga, în celebra sa lucrare  autobiografică „O viaţă de om aşa cum a fost ” : „ Ne-am nimerit la istoria Orientului – unde se rătăcise şi manualul vechi, dar foarte îngrijit, al unui Mendicescu, culegând sau poate şi traducând, seminarist pentru seminarişti, din probabil, vre-o carte în ruseşte – cu un profesor tânăr, deşi nu foarte tânăr, a cărui păreche cu greu s-ar fi găsit. Mic, foarte mic, cu privirea încrucişată, ceeea ce-i dădea un aer misterios, cu mustaţa aspră, rasă, tăiată scurt, Ioan Georgian, fecior de preot, care făcuse şi studii la Paris, la Hautes Études, cum am aflat pe urmă, cînd el a apărut ca rival al fostului şi cred, în adevăr preţuitului său elev de la Botoşani, apărea vorbăreţ, aprins, călcând larg, potrivindu-şi pasul, lângă silueta înaltă, tristă, tăcută a lui Marţian ( profesorul de latină, n. n. ). Spirit revoluţionar, acest om cu neobişnuite scânteieri … vedea, sigur, o altă şcoală. Distanţa necesară dintre dânsul şi şcolarii săi nu înţelegea s-o stabilească decât prin ştiinţă, care nu-i lipsea, şi talentul pe care-l avea cu prisosinţă, fiind, fără îndoială, unul din oamenii cei mai elocvenţi, cei mai plini de vervă – se înscrisese şi ca avocat – pe care i-am cunoscut. Aşezat pe un simplu scaun în faţa noastră, el improviza după o carte pe care a isprăvit-o prin a mi-o recomanda. O am şi acum: nu e alta decât manualul pentru Universitate, plin de aşa de frumoase descrieri, de fragmente literare aşa de bine alese, de traduceri noi din cărţile sfinte evreeşti ale marelui egiptolog Maspero. Pentru întâia oară, atingeam în pregătirea mea de lecţie, de examen, un aşa de înalt nivel şi eram mândru că nu mă înspăimântă, precum eram bucuros că-mi place aşa de mult.

Ioan Georgian era un om deplin, şi tocmai de aceea el consimţea- mai mult, el găsea foarte natural- să ne trateze şi pe noi ca oameni”. („O viaţă de om aşa cum a fost”, Editura N. Stroilă, Bucureşti, 1934, p. 99 -100 ).

După câţiva ani de la debutul carierei didactice, Ioan C. Georgian solicită şi obţine o întrerupere a activităţii, pentru a se perfecţiona în istoria universală. Alege ca loc al realizării acestui proiect Parisul, unde, timp de trei ani, frecventează cursurile renumitei L’Ecoles de Hautes Études), completându-şi cunoştinţele teoretice, cu excursii în locuri istorice din Franţa şi din alte state ale Europei.

Revenit în ţară, îşi reia activitatea la Liceul „A. T. Laurian”, dar la puţin timp după aceasta, în anul 1887, la îndemnul lui D. A. Sturdza, care în calitate de ministru al instrucţiunii publice, îl asistase la ore, se transferă la Bucureşti, mai întâi la Azilul „Elena Doamna”, apoi la cunoscutul liceu „Sfântul Sava”.

În anul 1894 s-a organizat, la Iaşi, concursul pentru Catedra de istorie universală de la Facultatea de Litere din Bucureşti, rămasă vacantă, în urma decesului titularului acesteia, profesorul Petre Cernătescu. Recomandat de specializarea făcută la L’Ecoles de Hautes Études, Ioan C. Georgian se înscrie la concurs, unde, a avut surpriza să constate că printre contracandidaţi, se află şi Nicolae Iorga, fostul său elev de la liceul din Botoşani.

S-a vorbit şi scris mult despre acest concurs, în care cei doi candidaţi n-au putut fi departajaţi, fiind necesară repetarea sa, un an mai târziu. A fost declarat câştigător, în final, Nicolae Iorga, dar prestaţia lui Ioan Georgian, a fost deosebită, fapt recunoscut de marele istoric, în mai sus amintită operă memorialistică:  „Concursul a ţinut multă vreme, spectacolul luptei atrăgând un public numeros, ale cărui simpatii erau împărţite, dar nu cred că în majoritate de partea mea, aşa de mulţi erau cuceriţi atâţia de verva lui Georgian. Rezultatul a fost puţin măgulitor pentru mine: trecusem cu câteva zecimi numai, de Georgian.”(N. Iorga, op. cit. p. 262).

Reîntors la catedră, profesorul Ioan C. Georgian şi-a continuat activitatea didactică, cu aceeaşi pasiune şi interes, fapt confirmat de preocuparea pentru îmbunătăţirea manualelor de istorie, cu deosebire a celor pentru cursul superior al liceului. În acest sens, revizuieşte, adăugându-le capitole noi şi materiale ilustrative, manualele publicate de profesorul Teodor Ionescu: „ Curs elementar de istoria omenirii, ediţia a III-a, ilustrată cu hărţi şi gravuri – Istoria contemporană”, Bucureşti, Librăria H. Steinberg, 1900, „Evul Mediu şi Istoria Nouă până la pacea de la Westfalia, ediţia a IX-a, pentru clasa a II-a secundară”, Bucureşti, 1903, nouă ediţii din „Istoria Veche”, vol. I, pentru clasa a II-a secundară, opt ediţii din „Istoria Nouă”, vol. al III-lea, pentru clasa a III-a secundară, şi opt ediţii din „Istoria Contemporană”, pentru aceeaşi clasă.

Pasiunea pentru istorie, nu s-a mărginit doar la îmbunătăţirea conţinutului manualelor şcolare, profesorul Ioan C. Georgian având preocupări şi dincolo de catedră, conferenţiind sau scriind despre fapte şi evenimente din trecutul românesc. Amintim dintre scrierile sale istorice, lucrarea „O pagină din viaţa marelui Ştefan”, editată în anul 1894, în Tipografia „Lupta” Al. Lefteriu, din Bucureşti, în care, aşa cum nota Nicolae Iorga, autorul îl voia pe Ştefan cel Mare „ …domn, de fapt, şi în Ţara Românească” ( N. Iorga. op. cit. p.261).

Profesorul Ioan C. Georgian, a rămas în amintirea elevilor săi, care l-au evocat în cuvinte încărcate de respect şi recunoştinţă. Astfel, filosoful Ioan Petrovici amintindu-şi de fostul său profesor de istorie de la Liceul „Sfântul Sava”, scria: „ În trecutul şcolei noastre secundare, osebit de ceata numeroasă a profesorilor fără relief … a existat şi o categorie strânsă de figuri proeminente, de oameni în afară de comun, care se afirmau strălucit pe catedră, prin entuziasmul lor comunicativ, prin iscusinţa lor didactică, sau printr-o ştiinţă întinsă şi solidă depăşind cu mult pe cea a manualelor. …

Printre aceste figuri deosebite, pe care ar fi păcat să nu le fixeze, desigur fără exageraţie, dar cu pietate, acei care le păstrează în inima lor, este, cred eu, şi fostul meu dascăl de istorie de la liceul „Sfântul Sava”, Ion C. Georgian. Îl port neaburit în gândul meu, din ziua celui dintâi contact, în clasa I-a a liceului.

Deprins în şcoala primară cu un singur profesor pentru toate materiile, urmăream în primele zile, curios şi intrigat defilarea lungului şir de dascăli, care se schimbau din oră în oră, fiecare având în sarcina sa altă materie a programei. Ţin minte că Georgian a apărut mai la urmă. Până la el făcusem succesiv cunoştinţa altor ipochimene, belferi cu cap de caricatură şi incapabili să impună tăcere, alţii mai fercheşi, dar permanent încruntaţi, socotind că trebuie să ne îngrozească din primul moment, îngheţându-ne cu prealabile vorbe de ocară şi căutându-ne gâlceavă din nimic. Alternând între senzaţii de spaimă şi de ilaritate, am ajuns la ora de Istorie, când îşi făcu apariţia pe uşă un omuleţ mărunt, dar bine legat, cu căpăţâna mare, cu părul negru lucios şi cu mustaţa tunsă. Intrând grăbit spre catedră, aşezându-se apăsat în scaun şi rotindu-şi o vie privire împrejur  materialului uman al clasei îi era cunoscut- profesorul, al cărui fluid ne-a stăpânit deocamdată şi ne-a lăsat cu ochii aţintiţi de interes- începe prin a recomanda ca manual de clasă Istoria Antică de Teodor Ionescu, revăzută de Georgian- adăugând cu tăioasă voce cadenţată: „Iar acest Georgian sunt eu!”

Nu ştiu în ce măsură a contribuit să ne impresioneze această calitate se semiautor al cărţii; ce pot spune e că, din prima zi, s-a statornicit autoritatea neclintită a profesorului, la a cărui oră liniştea nu cunoştea nicio defecţiune, deşi nu era vorba de o tăcere îngrozită, ci numai de una respectuoasă, preocupaţi mai cu seamă să nu supărăm pe omul acesta, ale cărui cuvinte le aşteptam cu nesaţ şi le sorbeam cu lăcomie.

Ce minunată era jumătatea de oră când Georgian începea să ne povestească evenimentele lecţiei următoare! Cu ce interes am străbătut istoria omenirii de la Egipteni până la Romani, mai ales pe parcursul Greciei vechi, de la încântătoarea ei mitologie până la eroica şi luminoasa ei istorie.

Georgian nu îşi întrerupea continuitatea organică a povestirii, – o condiţie, cred, a farmecului ei – dar nu era unul în clasă care să nu asculte şi să nu bage la cap.

Desigur, la vârsta aceea nu ştia nimeni ce însemnă şi ce este un orator. Poate nici nu cunoşteam cuvântul. Dar ceeace eram absolut siguri e că Georgian vorbeşte altfel decât ceilalţi profesori, că fraza lui te înlănţuie şi te fură, că te face să pricepi, ascultându-l, chiar reflecţii mai grele şi să cuprinzi cu înlesnire un nămol de detalii care, în gura altuia, te-ar fi copleşit de-a binelea.” ( „O evocare de dascăl valoros Ion C. Georgian” în vol. „De-a lungul unei vieţi”, Bucureşti, Editura pentru literatură, 1966, p. 395 – 402).

Numele profesorului Ioan C. Georgian a rămas adânc întipărit şi în memoria altui nume de prestigiu al culturii româneşti, scriitorul Gala Galaction, care-l evocă  în articolul intitulat „Galeria dascălilor mei – Profesorul de istorie”, publicat în numărul din 28 aprilie 1930 al ziarului „Universul”:

„Încerc astăzi să rechem amintirea neştearsă şi chipul venerat al unui dascăl excepţional. A venit la liceul Sf. Sava odată cu seria noastră, 1890 şi a rămas profesorul nostru în decursul celor şapte ani de liceu, trecând odată cu noi din cursul inferior în cursul superior. Este dascălul de istoria universală Ioan C. Georgian, nume scump, ca un diamant, tuturor celor ce au fost ucenicii lui.

Seria noastră 1890 a fost seria regală a lui Ioan C. Georgian. A pornit cu noi de la clasa întâia şi ne-a dus până la bacalaureat. Întâlnirea mea cu acest profesor aş zice că a avut ceva din tainele predestinării. Am fost, de la început şi dintr-o dată elevul lui de mari speranţe …

Ioan C. Georgian îşi dicta cursul. Manualele lui Teodor Ionescu nu-l satisfăceau. Mai târziu era să le revizuiască şi să le amelioreze. Ne dicta rar, desluşit, luminos. …

Profesorul meu nu avea înfăţişarea prea avantajoasă şi prea amabilă. Era mic de stat, mai prejos de mijlocie. În schimb, avea nişte umeri foarte laţi, un cap mare cu prelungire oblică, o mustaţă ţepură şi tunsă şi o privire categoric strabică. Şi mai avea o voce stridentă şi ingrată, lipsită de orice armonie şi de orice afinitate cu violoncelul.

Dar aceată voce ţipătoare şi uscată interpreta un suflet nobil şi pasionat şi un idealism susţinut care a îmbrăţişat tot cerul adolescenţei noastre.

Ioan C. Georgian bătea la poarta inimii fiecărui elev şi pe fiecare căuta să-l încredinţeze că el este un ins serios, responsabil, şi destoinic să se ocupe de lucruri mari. Acest profesor sporea valoarea noastră sufletească. …

Când eram pe la jumătatea anului, în clasa a patra, profesorul de istorie din cursul superior C. C. Dobrescu s-a mutat la cele veşnice şi Ioan C. Georgian a trecut în locul lui. Astfel, intrând în clasa a cincea, am regăsit pe marele nostru dascăl şi am făcut cu el încă odată – dar cu lumini şi cu perspective potenţate – istoria universală.

Era primul nostru dascăl spiritualist pe care îl ascultam (afară de bunul nostru catihet din cursul inferior); era singurul cutezător care înfrunta moda libertină a epocii, şi îndrăznea să ne arate, deasupra ruinelor Babiloniei, deasupra împărăţiilor trecătoare, deasupra Ierusalimului şi a Romei, Luceafărul cel neînsemnat, Misterul providenţei Dumnezeieşti”.

Profesorul Ioan C. Georgian este evocat, în cuvinte pline de căldură şi de foştii săi colegi de clasă, sau elevi, de la Liceul „Laurian” din Botoşani, în volumul „Amintiri din viaţa de şcolari” apărut în anul 1923, sub auspiciile Asociaţiei foştilor elevi al liceului „Laurian” din Botoşani.

În articolul intitulat „Amintiri”, fostul său elev, academicianul Ioan Simionescu, îl amintea, notându-i numele, printre profesorii care i-au marcat anii de liceu:  „ …Colegii şi profesorii îmi umplu zilele … Profesorii iau proporţiile unor uriaşi pe care se sprijină lumea întreagă. Şi e curios. Cu cât mă gândesc mai mult la ei, cu atât îi despart mai desluşit în două categorii: bătrânii şi tinerii.

Cei bătrâni erau seminariştii, simpli absolvenţi de liceu; făceau lecţii după  carte, cu: luaţi de aici şi până acolo. Excepţie făcea Tokarschi, un refugiat polon, erudit în toate, dar învăluit pentru noi în tainica atmosferă a vieţii lui necunoscute.

Cei tineri, săltăreţi, veneau cu erudiţia universităţii proaspăt terminată. Curgeau vorbele din gura lor, ca apa râului de munte. Te durea mâna, la sfârşitul orei, de notele scoase. Eram mândri noi, de ştiinţa lor; ne căzneam să o pătrundem, Georgian, mărunt la statură, vioi la mişcări, ne vorbea ceasuri întregi despre Napoleon”.( Op. cit. p. 22).

Ioan C. Georgian, este amintit, în articolele publicate în acest volum şi de alţi foşti elevi ai săi, –  eminentul profesor de limbă franceză  Ariton Iacobeanu, publicistul  Simeon Labin – precum şi de unul dintre foştii săi colegi de liceu, institutorul pensionar Ioan Cozloschi, din rândurile căruia, reproducem câteva fragmente:

„Din trecutul acesta înflorit, astăzi pentru mine atât de îndepărtat, printre chipurile mai vii, sau mai şterse, ale profesorilor şi colegilor mei, îmi răsare în minte, mai luminoasă, figura unui fost coleg, I. C. Georgianu, profesorul de mai târziu.

Nu ştiu pentru ce, poate pentru inteligenţa şi darurile lui fireşti deosebite, cu care era înzestrat, poate pentru cariera  ce a făcut de tânăr … amintirea lui în acest moment mă înduioşează mai mult.

Colegi pentru un scurt timp, drumurile noastre s-au despărţit curând, dar atenţia mi-a rămas legată de el şi l-am urmărit, cu viu interes, mult timp.

Îmi amintesc strălucitul examen de bacalaureat ce l-a trecut în 1876, şi cum, înainte de a împlini vârsta de 21 de ani, era profesor titular de Istorie, în cursul superior al liceului din Botoşani, care-l formase. Ştiu că şi-a luat licenţa în drept şi nu pot uita frumosul lui dar de vorbire, pe care adesea i l-am admirat, fie în pledoariile din cariera avocăţească, în care intrase, fie la conferinţele ce le ţinea, şi care atrăgeau multă lume. Mai ştiu de asemenea că, obţinând un concediu pentru studii, a plecat la Paris, unde a urmat „Şcoala înaltelor studii”, colindând apoi străinătatea; iar când s-a reîntors la catedra lui din Botoşani, ţin minte bucuria ce am simţit-o şi frumoasa primire ce i-au făcut-o admiratorii lui.

Mi-a rămas întipărit în minte un episod. Într-o după amiază de toamnă, prin Septembrie 1887, mă aflam pe peronul gării noastre şi am rămas surprins văzând pe Georgian braţ la braţ cu ministrul D. Sturza. Ce se întâmplase? După plecarea trenului, am aflat chiar din gura prietenului meu, că în ziua aceea fusese inspectat la liceu de ministrul în persoană şi că i-a făcut favoarea să-l inspecteze numai pe el la orele de dimineaţă, la clasele a 5-a şi a 7-a, felicitându-l în cancelarie, în faţa tuturor profesorilor; iar pe peronul gării, unde venise anume, invitat de distinsul musafir, i-a făcut propunerea să-i dea o catedră în Bucureşti.

Primi şi, spre părerea de rău a mea şi a prietenilor care ţineam să-l avem printre noi, nu după mult timp a fost transferat la Bucureşti, unde a fost profesor la Azilul Elena Doamna, mai întâi şi apoi la liceul Sf. Sava”.

Ne-am oprit asupra câtorva, numai, dintre cuvintele scrise în amintirea profesorului Ioan C. Georgian, cu convingerea că sunt suficient de edificatoare, pentru conturarea profilului de excepţie al acestuia, şi pentru aşezarea sa, pe locul care i se cuvine, în galeria personalităţilor botoşănene şi a dascălilor de mare valoare ai şcolii româneşti. Sperăm, de asemenea, că articolul de faţă, va oferi suficiente argumente celor două reputate şcoli al căror dascăl a fost, pentru ca numele său să fie trecut în istoricul acestora şi amintit, pe măsura în care, ca slujbaş al lor, le-a dăruit, cu generozitate,  întregul său ataşament, talentul pedagogic şi mai presus de toate, dragostea şi respectul pentru elevi.