Personalități, Mircea Vulcănescu

Lecție pentru completul Tribunalului Poporului, dar și pentru liderii politici și adminisrativi de astăzi: Pământul țării nu se vinde niciodată, au spus-o Neculai Iorga și Mihai Eminescu. Răspunderea oricui, etic este doar față de neam și țară, gestionarii de drept

Aurul țării vândut pe un lac de ceanură, i-au strigat tinerii Ministrului Culturii și acesta, preluând spusele lui Victor Ponta care le avea înmagazinate din ce mai reține de la tătucul lor, Ion Iliescu, i-a numit fasciști-neofasciști pentru că se ridică împotriva celor care ne fură aurul și gazele de șist.

Astfel de acuzații au primit românii-români și de la comuniști, pentru că nu erau de acord cu înstrăinarea bogățiilor țării. Iată, de exemplu, cum se dezvinovățea Mircea Vulcănescu, mare sociolog, filosof și economist român, cel care a fost ucis  mișelește în pușcăriile comuniste, mai exact la Aiud la 28 octombrie 1952, astăzi după o lege postdecembristă, foarte recentă, interzis a se mai vorbi despre el pentrucă își păstra verticalitatea minții și a trupului, orice ar fi fost.

Ca și acum, 75 de ani în urmă, în România, ieșită din război, se disputa între puternicii timpului  petrolul, gazul și aurul țării, diferența este că atunci demnitarii, cum era și Mircea Vulcănescu, secretar de stat la Ministerul de Finanțe  în anii 40 și care a reușit, atunci, performanța de o creștere economică în plin război, negociind la sânge cu Germania, inclusiv în fața Tribunalului Poporului care l-a condamnat total nemeritat.

       …„Onorată Curte, sunt acuzat că prin colaborarea mea cu mareșalul Antonescu m-am făcut solidar cu toate actele lui de guvernare și, în consecință, prin deducție, și cu acelea pedepsite de art. I, alin. a, că, militând pentru hitlerism și fascism și având răspunderea politică, am permis intrarea armatelor germane în țară, și de art. 2, alin. a, că am hotărât declararea războiului contra URSS și a Națiunilor Unite.

           Iar în ceea ce privește argumentul indirect ce s-ar încerca să se tragă din așa-zisa «finanțare a armatei germane», spre a se găsi în ea un sprijin permiterii acestei intrări, apărătorul meu a demonstrat că finanțarea armatei germane – care nu a fost o finanțare adevărată, ci numai o modalitate deghizată a noastră de a prepara o soluție care amenința să devină catastrofală acestui popor, într-o modalitate de satisfacere a nevoilor statului român, germanii acoperind până la urmă, cu bunuri nemțești, toată finanțarea armatei lor, așa cum se arată pe larg în memoriul meu de la dosar – nu poate constitui temeinic un cap de învinuire. Și a mai dovedit că această așa-zisă finanțare nu s-a făcut în interesul german, ci în acela al țării mele, cu scopul de a o limita și de a-i face pe nemți să plătească singuri contravaloarea bunurilor pe care le-au luat din țară.

S-a mai dovedit, în sfârșit, că soldul activ al cliringului românesc – deoarece s-a făcut atâta caz contra politicii economice a fostului regim –, sold în care s-au acumulat și mărcile date de Germania pentru finanțarea armatei germane, care, aparent, ar reprezenta un export necompensat din România în Germania, este în realitate compensat de un sold egal de bonuri de tezaur românești în mărci/creanță a Germaniei asupra României, reprezentând import românesc neplătit de Germania, a cărui valoare nu este trecută în cliring.

Ceea ce țin să se mai știe aci este că finanțarea armatei române – care a luptat peste granițe, în acest timp – nu s-a făcut de Ministerul Finanțelor. Ea s-a făcut de germani; iar armamentul ei s-a dat de către aceștia, fără plată, adică s-a pus în sarcina lor, prin convențiile economice.

În schimb, toată activitatea de finanțare a Ministerului de Finanțe a vizat refacerea unei armate pentru nevoi proprii, destinate altui război, cu fața către Vest, pentru dezrobirea Ardealului.“

…„În ceea ce privește acum rezultatele politicii economice la care am colaborat:

1. Este un neadevăr că teritoriul țării a fost jefuit, înainte de 23 august 1944, afară de cazuri izolate, și tocmai acolo unde ministerul n-a intervenit la timp cu un sistem de finanțe. În cantități, cele trei produse principale de export, cereale, lemn și petrol, s-au exportat în cantități mult mai mici ca în vremurile normale. În chimb, importul bunurilor necesare României a fost asigurat în cantități-record.
   Și rezultatul acestor schimburi a fost nu numai satisfacerea nevoilor țării, ci și crearea în țară a unei baze de aprovizionare pentru operațiunile aliate de după 23 august 1944. Ca exemplu, livrările de cereale făcute aliaților în nouă luni după 23 august 1944 le-au depășit pe cele făcute nemților în patru ani.
             2. România și-a procurat, cu ajutorul nostru constant, începând din 1943, un armament cu care a înzestrat o armată nouă, după dezastrul de la Don, destinată a face față la Vest, armată care era destinată să asigure – și care a asigurat – libertatea de acțiune politică și i-a permis să realizeze actul de la 23 august 1944, liberând teritoriul național de germani și executând clauzele militare ale convenției de armistițiu, contribuind astfel la liberarea Ardealului, alături de armatele aliaților.
         3. În sfârșit, România a obținut, pe deasupra, și peste opt vagoane cu aur și devize aur de la nemți, ceea ce i-a permis Băncii Naționale să-și dubleze aproape stocul de aur, față de situația din aprilie 1941, sporindu-se (și cu cumpărăturile interne) de la 15 la 24 de vagoane aurul din stoc. Aurul, știe oricine, fiind putere de cumpărare liberă, primită pe orice piață, este semnul însuși al independenței economice. Toate aceste rezultate, neasemănate cu cele realizate nici de statele mari (Anglia a cedat aur Statelor Unite ca să importe armament), s-au realizat de mica Românie, care nu avea nici monopolul exportului de cereale și nici pe acela al exportului de petrol – care se satisfăceau, în proporție de peste 3/4, de Germania din alte părți –, față de o Germanie aflată nu numai în culmea gloriei militare, dar care avea și monopolul întregului tranzit european, afară de statele vecine.“

…„Lucrul acesta l-a recunoscut (și vedeți cum consemnul e unanim: foști aliați, adversari, neutri) însuși conducătorul poporului german când i-a spus conducătorului statului român, în ultima lor întrevedere, în timp ce acesta îi cerea aur pentru plata subzistențelor armatei germane care lupta pe pământul românesc: «Nu pot pricepe cum România, care a fost așa generoasă cu sângele fiilor săi, a fost meschină când a fost vorba de livrarea de bunuri economice».
Nu știu de ce, ascultând restabilirea, printr-un martor, a mărturiei conducătorului german asupra contribuției economice negative a României la războiul german, spre deosebire de contribuția ei politică, mi-a venit în minte o poveste spusă de mareșalul tuturor rușilor, Stalin, în legătură cu felul în care țăranii prețuiesc apărarea sărăciei lor, uneori mai presus chiar decât viața oamenilor.

Povestea odată, deci, mareșalul Stalin – voind să arate sentimentul prețuirii vieții omenești – cum, în vremea în care era închis în Siberia, în Niatka, apele fluviului din partea locului venind prea mari, au înconjurat o iapă într-o luncă. Om după om, s-au trimis din sat trei feciori să o aducă, și s-au înecat, până ce ultimul a venit cu iapa. Mirat că se sacrificaseră trei oameni pentru un cal, mareșalul Stalin s-a apropiat de un om din partea locului și l-a întrebat: «Cum se poate, moșule, una ca asta? Să jertfiți trei feciori pentru o iapă?» Și moșul, stăpânit de un sentiment care nu era numai al lui, dar pe care l-am regăsit peste tot unde sunt țărani în lume, i-a răspuns: «Feciori facem fiecare iar, câți vrei, dar o iapă? Pas de fă o iapă!»
Așa judecă tot omul acestui pământ și așa judecă, peste tot, neamurile de țărani, care, după vorba unui scriitor francez din vremea lui Napoleon, dădeau împăratului lor «volontiers leurs fils, rarement leur cheval, mais jamais leur ecu»*. Sentimentul acesta că pentru o țară săracă fiecare bun nu este o marfă, ci un rod al acestei lumi, care se înfrățește cu personalitatea lui, e un sentiment adânc. Sentimentul acesta l-a avut bunica mea, Rada, când, acum 92 de ani, zi de zi, a murit născând pe tatăl meu, pentru că trecuse cu el în pântece, înot, Oltul revărsat, ducând în cârcă vițelul pe care-l apucase în zăvoi puhoiul apelor. Sentimentul ăsta l-a avut și tatăl meu când a robit o viață de om nepătat, să apere, timp de 41 de ani, fără nici o veleitate, avutul statului român, în slujba aceluiași minister. Și același sentiment l-am avut eu când, pus – fără s-o doresc – să apăr interesele economice și financiare ale poporului românesc, mi-am încordat toate puterile ca să fac față și să scap tot ce se putea scăpa din starea lui de puhoaiele revărsate asupra sa.

Mi s-a lămurit atunci, mie însumi, temeiul pentru care atât eu, cât și acești oameni alături de care am stat și cu care m-am înțeles, fără să ne fi vorbit dinainte, și care ne-am coordonat acțiunile, fără să ne consultăm, pentru ca sărăcia acestui neam să fie apărată, oricare ar fi fost rezultatele unei aventuri din care nu putea rezulta – cum spunea d-l procuror – pentru neam, și multă slavă, dar și multă jale, și pe care nu noi o făcusem.

Desigur, conducătorul unui popor întemeiat pe etica sângelui poate înțelege greu etica aceasta a unor oameni pe care răposatul Nicolae Iorga i-a botezat atât de sugestiv «oamenii pământului», a căror zestre nu se vinde și care-și trag numele «de la moșie, de la râuri și de la plaiuri» și care– după vorba lui Mihai Eminescu – și-au apărat totdeauna mai întâi «sărăcia și nevoile și neamul»…

Aceasta este etica neamului meu și lui, și numai lui, am a-i da seamă de gestiunea trecătoare și nedorită a trebilor lui, care mi-a fost dată în seamă în aceste vremuri grele.“

* „De bunăvoie pe fiii lor, rar calul lor și niciodată scutul lor.“ Alexandru Căutiș

                                                        *

Născut la 3 noiembrie 1904 – mort la 28 octombrie 1952, economist, filolog, filosof, sociolog, teolog și profesor de etică, român, victimă a represiunii comuniste.

La 9 octombrie 1946 a fost condamnat la 8 ani temniță grea, judecarea recursului s-a prelungit până în ianuarie 1948, când instanța a menținut pedeapsa dată în 1946, fiind închis la Aiud alături de majoritatea elitei românești, unde a ținut o seamă de prelegeri considerate subversive de torționari, ele ajutând colegilor lui încarcerați în susținerea moralului lor. Bolnav de plămâni, Mircea Vulcănescu a murit lăsând îndemnul, însușit de majoritatea încătușată: „să nu ne . răsbunați!”

Nicolae Crăcea, un coleg de celulă, redă întâmplările: „S-a întâmplat să fiu scos pentru tortură în aceeași serie cu Mircea Vulcănescu. Tortura mea s-a terminat și acum zăceam aruncat într-un colț pe jos. La rând era Mircea Vulcănescu. După ce  l-a torturat prin bătaie pe tot corpul – pentru a nu știu câta oară – a căzut în nesimțire. Era plin de sânge. Un țigan robust l-a luat de un picior, târându-l pe jos. Capul  i se bălăgănea în dreapta și-n stânga ca o minge legată cu o sfoară trasă de un copil zglobiu, în joacă.

Cum trecea prin dreptul meu, m-am târât pentru ca să-i îmbrățișez capul și să-l încurajez. Se vedea că nu este mort. Țiganul cum îl  târa m-a îndepărtat cu o lovitură de lopată în piept care mi-a tăiat respirația.

…Îmbăindu-l cu apă rece pentru a-și veni în fire, a contractat  o congestie pulmonară și după câteva zile a murit, sporina  mormintele necunoscuților cu încă unul…”

Legea 217/2015 este un atentat la Memoria Națională, am citit pe o placardă purtată de unul din tinerii ieșit în Piața Universității București în aceste zile ale sfârșitului de octombrie- începutul lui noiembrie 2015.

Din 1992 în București  funcționează Liceul Tehnologic Mircea Vulcănescu. Măriuca Vulcănescu, fiica sa, într-o culegere de amintiri, prefațată de Alexandru Paleologu spune despre Casa mica, vila lui de pe str. Popa Soare, reamintindu-și: …”Au venit niște oameni să scrie și să numere tot ce se afla în casă. Și a venit și un compozitor de ode și  imnuri să vadă cum i-ar sta în casa asta, dar nu i-a plăcut. Plecând, a zis cu dispreț: “asta-i casă de ministru?!”

(…) Mama nu m-a lăsat să văd cine ne-a dat afară din casa noastră dar n-a răbdat-o inima să nu ne povestească cum frumoasa nevastă a secretarului Doncea (ajuns Primarul Capitalei n.n.), abia intrată în casă, se și tolănise pe pat ca o panteră neagră, în timp ce îi cerea socoteală (mamei) pentru lipsa unei lingurițe din setul de tacâmuri”…

Față de cele de mai sus, am mai spus, cine are ochi să citească, cine are și urechi să asculte vocea pământului, cine are și grai să povestească istoria neamului, iar dacă are și minte să nu-și uite niciodată înaintașii, întârziind în biblioteci, acolo este arhiva românilor  despre care vorbesc oameni ca  Mircea Vulcănescu…

Pentru conformitate, Ion N. Oprea