Revista Luceafărul: Anul XII, Nr.11 (143),  Noiembrie 2020
Editor: Agata, Botoșani, str. 1 Decembrie nr. 25
ISSN: 2065 – 4200 (ediţia online)
ISSN: 2067 – 2144 (formatul tipărit)
Director: Ion ISTRATE

Filosoful Mircea Vulcănescu – martir al Aiudului, cu o moarte de pateric

Primit pentru publicare: 15 Nov. 2020
Autor: Ionuț ȚENE, Cluj, UZPR     
Publicat: 15 Nov.  2020
© Ionuț Țene, © Revista Luceafărul
Editor: Ion ISTRATE

Filosoful Mircea Vulcănescu – martir al Aiudului, cu o moarte de pateric

În memoria colectivă, filosoful Mircea Vulcănescu a trecut în rândul ”sfinților populari”. Canonizat de popor, dar ignorat de oficialii bisericii, Mircea Vulcănescu a rămas pildă de martir pentru generații de români, un fel de a muri demn de pateric, în care primii creștini se jertfeau pentru credință. După 23 august 1944, gânditorul Mircea Vulcănescu trebuia ucis… Cei mai mari ai lumii nu au nevoie de martiri și sfinți și nici de pilde de mărturisire și credință, pentru o lume mai bună și plină de iubire harică. Temnița și zarca Aiudului, acest laborator de sfinți, a dat un martir și mucenic hristic. Mircea Vulcănescu a fost închis la Aiud, odată cu condamnarea sa la opt ani de temniţă grea şi confiscarea averii. Condamnarea din dosarul de Penitenciar nr. 64/1952 al deţinutului K9320/1948 prevedea: Vulcănescu Mircea: „Deciziunea nr. 27 – şedinţa publică de la 6 februarie 1948 – Curtea, pentru motivele care se vor vedea, ascultând şi concluziunile domnului procuror general, în numele legii decide: condamnă pe Mircea Vulcănescu, în vârstă de 44 de ani, în prezent arestat preventiv în Penitenciarul Văcăreşti, fost funcţionar public în Ministerul Finanţelor să sufere 8 (opt) ani temniţă grea pentru crimă de război. Mai condamnă pe numitul acuzat la 3 ani detenţiune riguroasă şi la degradare civică pe timp de opt ani.” Mircea Vulcănescu a învăţat să moară, după ce într-o seară ţinuse una dintre obişnuitele conferinţe din celulă, aşa cum o descrie John Halmaghi, în „Discursul contemporan”. Acesta ne-a lăsat o mărturie cutremurătoare: „Celula în care mă găseam la vremea aceea avea contact direct, prin coridorul dintre uşi, cu alte trei celule… Aşa se face că în secţia noastră sunt aduse foarte multe personalităţi politice, spirituale şi militare, cu care altădată neamul românesc se mândrea”. Alexandru Constant venea şi el dintr-o celulă de refacere, după ce a stat o vreme împreună cu Mircea Vulcănescu, cu care a cunoscut calvarul şi amărăciunea unor bătăi sălbatice şi izolarea de trei zile şi trei nopţi în celula 16, numită Celula Neagră. „A apărut un gardian şi l-a scos pe el şi grupul său afară, în curtea interioară a Fortului Jilava, unde au fost bătuţi cu ciomege şi bastoane de cauciuc până la leşin. Apoi, i-au dezbrăcat până la pielea goală, zvârlindu-i grămadă în bezna din Celula Neagră; căci, fără nici o lumină, întunericul din Celula Neagră era absolut. Parcă uitaţi, acolo au stat, între urină şi fecale, trei zile şi trei nopţi. Nemâncaţi, în frig, în umezeală. N-aveau nici scaune, nici masă, nici vreun pat. Alergau toţi prin murdărie, de la un colţ la altul, spre a se încălzi şi spre a nu lăsa trupurile să se prăbuşească. Mircea Vulcănescu a fost cel care i-a încurajat cel mai mult şi le-a întreţinut treaz spiritul. Până când el însuşi şi-a dat seama de tragicul situaţiei în care se găseau. Disperat şi epuizat psihic, Vulcănescu a cedat: „Nu există nici o scăpare pentru noi, decât dacă se întâmplă ceva, care să forţeze administraţia la o măsură de salvare, dacă o salvare mai există”, ar fi spus el atunci, după cum au povestit martori din celulă. „Eu nu mai pot rezista fiziceşte. Mă simt epuizat de toată energia. Mă voi aşeza jos, pe pântece, în ultimele clipe ale vieţii mele şi în felul acesta voi veţi avea un loc să vă odihniţi, pe trupul meu. Rog pe Dumnezeu să primească sufletul meu şi să vă ajute pe voi să supravieţuiţi…”. Chinuit de tuberculoză cu dureri atroce şi în ciuda unei recomandări medicale, Mircea Vulcănescu nu a fost trimis la Văcăreşti, întrucât transferul nu s-a aprobat. Hotărârea Direcţiei Generale a Securităţii Statului din iunie 1951 a fost dură: „La adresa din 25 aprilie 1951 cu onoare vă aducem la cunoştinţă că avizăm nefavorabil asupra transferului şi internării în Spitalul Penitenciarului Văcăreşti a deţinutului Vulcănescu Mircea Aurel”. Asta i-a pecetluit soarta, iar în noaptea lui 28 octombrie 1952, la 48 de ani, Mircea Vulcănescu avea să moară, în infirmeria de la Aiud, într-un frig cumplit, lipsit total de medicamente, într-un pat de fier. Lângă el, se aflau doctorul Petre Ţopa şi un alt deţinut, Ion Constantinescu Mărăcineanu care au povestit frânturi din ce s-a întâmplat atunci, în ultimele clipe ale lui Mircea Vulcănescu, într-un articol publicat în „Memoria”. Cei doi stăteau de vorbă, Mircea nu le auzea cuvintele, suferea cumplit şi avea dureri cumplite. Cu ultimele puteri s-a ridicat şi a spus, ca un testament: „Rostul meu în viaţă s-a terminat. Am început o operă, dar n-am fost în stare s-o duc până la capăt. Am predat la o catedră pe care am părăsit-o tocmai în clipele în care trebuia să fiu prezent. M-am despărţit de studenţii pe care-i iubeam tocmai în cele mai dureroase momente ale istoriei. Am crezut că mi-am făcut datoria ca cetăţean faţă de această ţară hăituită şi jefuită cu neruşinare, faţă de acest neam însângerat. M-am înşelat. N-am fost decât un vanitos. Am ţinut să vin aici lângă cei în suferinţă, cei care au visat libertatea şi-au sângerat pentru ea. Studenţii mei nu mai pot aştepta nimic de la mine, o biată epavă ce se târăşte pentru ultima picătură de viaţă. Strădaniile mele la altarul culturii s-au dovedit a fi zadarnice. Potentaţii vremii n-au nevoie de cultură. Pseudocultura şi-a întins tentaculele ca o caracatiţă. Nu ştiu ale cui păcate îndură acest neam ospitalier. Boala mi-a măcinat şi ultima fărâmă de vlagă. Sunt la capătul puterilor. Mă vedeţi în ce hal am ajuns. O caricatură de om. Charon mă aşteaptă să mă treacă Styxul. Corbii sunt gata să mă însoţească. Priviţi-i cum dau rotocoale croncănind în văzduh. Mă doboară tăcerea asta. Mă ucide suferinţa prin care trec prietenii de celulă. Ştiu că mă despart de ei. Îi rog să mă ierte că-i părăsesc. Trebuie să predau ştafeta, o spun cu toată seriozitatea. N-am alternativă, sunt complet epuizat. Moralmente sunt prăbuşit. Nimic nu mă mai poate salva. Azi noapte chiar am vorbit cu EA, mă aşteaptă la poartă. Dacă dumneata şi domnul Constantinescu veţi avea şansa supravieţuirii şi veţi ieşi din acest infern, căutaţi-mi familia şi spuneţi-i să mă ierte că i-am oferit această viaţă copleşită de lacrimi şi lipsuri. Dumnezeu să-i binecuvânteze pe toţi, să le aducă alinare. Poate că fetele vor avea o soartă mai bună. Ştiu prin câte suferinţe au trebuit să treacă. Sunt perfect conştient că vor mai întâlni pe drumul vieţii încă multe obstacole. Sunt convins că le vor putea depăşi, chiar dacă colţii răutăţii vor căuta să mai rupă din adolescenţa lor zbuciumată. Să le spuneţi că nu mi-am făcut decât datoria ca cetăţean al acestei ţări oropsite”. Apoi, încet, încet, pe măsură ce lumina zilei se stingea, durerile au început să dispară. Mircea Vulcănescu n-a leşinat. A rămas tot timpul treaz, tot mai obosit, tot mai sfârşit. A fost alegerea lui. Zahiernic, un alt deţinut care i-a fost aproape până la sfârşit a povestit că Mircea Vulcănescu n-a vrut să moară în timpul somnului. Aflase de la alţi deţinuţi că cei cu cavernă la plămânul stâng, aşa cum avea el, mor în timpul somnului. Şi a făcut eforturi supraomeneşti să rămână treaz. Îngrijirea medicală îi era redusă la câteva aspirine pe zi şi nici acestea în fiecare zi. Cu toate că fusese internat în ultima fază a bolii în infirmeria penitenciarului, n-a primit nicio medicaţie specifică. Medicamentele străine, care erau în depozitul infirmeriei, erau folosite numai pentru îngrijirea delatorilor sau a celor de la dreptul comun, adică a criminalilor de rând… În timp ce fiecare respiraţie devenea tot mai dureroasă, cineva s-a apropiat să-l bărbierească. Dar era prea greu şi n-a avut putere să reziste. L-a rugat pe Zahiernic să-l lase nebărbierit pe o parte. Ultimele lui cuvinte au fost, se pare: „Spuneţi-i Aninii să mă ierte!” – Anina era prima lui soţie, o colegă de facultate de care s-a despărţit după aproximativ zece ani şi s-a recăsătorit cu Margareta Ioana Niculescu. Şi tot atunci ar fi spus şi celebrele cuvinte: „Să nu ne răzbunaţi!”. Asta în timp ce viaţa i se scurgea, fără nicio lumânare în infirmeria de la Aiud… Epilog? Raportul Penitenciarului din Aiud, din 3 noiembrie 1952: „Vă raportăm că în ziua de 29 octombrie 1952 a decedat în acest penitenciar deţinutul Vulcănescu Mircea, fişa 9320/48 Aiud, suferind de miocardită şi pleurezie dublă TBC”.

De la arestare până la pronunţarea sentinţei, trece prin Văcăreşti şi Jilava. La Văcăreşti a fost consultat de guvernul comunist în pregătirea pentru negocierile României la Conferinţa de Pace de la Paris (1947). La Jilava ne arată măsura credinţei sale printr-o faptă demnă de Pateric. Era într-o celulă de exterminare, din beton, fără nimic, deţinuţii fiind nevoiţi să doarmă direct pe jos. Într-un frig cumplit, fără mâncare şi apă, îmbracaţi doar într-o zeghe ponosită şi dormind direct pe beton, supravieţuirea ţinea de ordinul miracolului.(…) În acest context, un tânăr deţinut nu a mai rezistat şi s-a prăbuşit din picioare. Asistenţa medicală i-a fost refuzată. Încă o noapte de dormit direct pe beton i-ar fi adus cu siguranţă moartea. Filosoful s-a aşezat pe jos şi l-a culcat pe deţinutul bolnav peste el. Acesta avea să-şi revină, dar Vulcănescu se va îmbolnăvi de pneumonie şi ulterior de TBC. A fost bătut cumplit trei zile cu un sac de nisip la Jilava (cf. Traian Popescu, “Experimentul Piteşti“). La Aiud, col. Gheorghe Crăciun era interesat să câştige cât mai mult teren favorabil în faţa comuniştilor, fireşte, făcând cât mai multe victime în rândul deţinuţilor, în special al celor din Zarcă, adică cei care, cu orice risc, au refuzat reeducarea. Acolo, în Zarca Aiudului, a murit filosoful Mircea Vulcănescu, fost ministru în timpul lui Antonescu, pentru a salva un tânăr care avea congestie pulmonară şi pe care l-a ţinut în braţe pentru a-i da căldură din căldura trupului său. Cu doar câteva clipe înainte de a-şi da duhul, acest om deosebit le-a spus celor din celulă să nu îl răzbune.” (Grigore Caraza, “Aiud însângerat”, Editura Vremea XXI, 2004 – ajunsa la a V-a editie). Mircea Vulcănescu a fost dintre teoreticienii „tinerei generatii“, deosebit de activ la Asociatia „Criterion“ și unul dintre conducatorii Asociatiei Stiintifice pentru Enciclopedia Romaniei. Dupa 1937 s-a preocupat de elaborarea unui model ontologic al omului romanesc, conturat indeosebi prin Omul romanesc, Ispita dacica, Existenta concreta în metafizica românească și Dimensiunea râmanească a existenței. A fost un model intelectual pentru Mircea Eliade, Emil Cioran și Constantin Noica. În temnița comunistă, Mircea Vulcănescu și-a pus sănătatea și viață pentru a salva un tânăr deținut, dovedint o jertfelnicie demnă de pateric. El și-a dorit ca muribund să fie pus pe betonul rece ca să fie pat cald pentru colegii de celulă ca să nu răcească. Spiritul său de nu este ignorat de credincioși. Recunoașterea canonică va veni în ciuda opoziției ignoranței. Aceste sacrificii sunt înscrise în istoria iubirii religiei noastre, de deschidere spre jertfa mântuitoare. Iertarea era în caracterul lui Mircea Vulcănescu ca paradigmă atemporală a unei vieți dedicate înțelegerii și dragostei. Acel ”Să nu ne răzbunați” a devenit laitmotivul unei generații de români sacrificați pe altarul comunismului, o pleiadă de sfinți populari, canonizată de dragostea poporului.