Mihai MAXIM

 Zilele trecute am avut parte de o surpriză. Am primit pe net o înregistrare cu un verișor al soției, Nicu Petrovici,  din Constanța, care a avut și duce o viață de roman. Înzestrat cu talent muzical, în anul II de facultate a renunțat la studiile inginerești pentru a se consacra muzicii. A cântat întâi prin formații locale, iar când s-a simțit stăpân pe sine, a intrat în orchestra  Cazinoului din Constanța. După 1989 Cazinoul a avut soarta marilor  valori românești.  Nicu, care câștigase o oarecare notorietate printre vaporeni, a fost angajat ca pianist pe un vas de croazieră. Întâi ca sezonier pe un vas mai mic, apoi cu contract permanent pe vase de croazieră transoceanice. Frumușel  și stilat, că talent avea cu carul, s-a încadrat repede în  mediul celor răsfățați de soartă. Astfel a cutreierat lumea de-a lungul și de-a latul, trecând pe acasă o dată la câțiva ani. A dus o viață de boem, cu aventuri trecătoare și nu s-a gândit să își întemeieze o familie.  Așa a înțeles el viața. Ascultând înregistrarea  scurtului café-concert al lui Nicu, mi-am amintit de recentul concert al lui Richard Clyderman din 18 martie de la Sala Palatului. Creator al stilului muzical New Romantic, parizianul  get-beget Philippe Pages, devenit celebru sub nume englezesc, ne-a oferit o seară de neuitat. Îi știam aproape pe de rost melodiile din CD-ul pe care îl țin de vreo douăzeci de ani în habitaclul mașinii și le ascult când merg la drum lung. Dar una e să .auzi și alta să vezi. Desigur, concertul se audiază, dar în seara respectivă  am asistat la un spectacol de sunet  și lumină. Un montaj celest, cu proiectarea imaginilor pe ecranul afișat pe fundalul scenei – reflectarea chipului pianistului alternând cu cea a mâinilor imense, cu fasciculele de lumini  multicolore  care baleiau tavanul și muzica, melodiile care nu aveau nevoie de cuvinte, lăsând să hoinărească liber imaginația ascultătorului. Titlul melodiei doar  ne sugera tema.  Am redevenit copii ascultând Ballade pour Adeline și ne-a înduioșat până la lacrimi melodia Nostagie (Lettre a ma mere), amintindu-ne nu numai că am avut și noi o mamă, ci de toate ființele dragi,  prezente sau trecute prin viața noastră (A comme Amour). Prin rearanjamentul muzical al filmului Titanic(Sinfonia Titanic) am retrăit și noi tragedia lui Jack și Rose, cei  doi îndrăgostiți și am deplâns drama familiilor. Și am regretat moartea stupidă a unei posibile regine ( Lady Di).  Iar când te gândești că unele melodii au fost compuse cu aproape cincizeci de ani în urmă, realizezi că arta e nemuritoare. Printr-o mobilitate demnă de invidiat la tânărul septuagenar și cu o manualitate a degetelor care abia atingeau clapele, făcându-le să  împrăștie în eter  unde pline de vrajă și mister, Artistul reușea să țină țintuiți în fotoliile devenite cu timpul incomode pe cei peste patru mii de spectatori. Pentru a evita monotonia, în  pauzele dintre melodii carismaticul interpret intra în dialog cu publicul, folosind replici spirituale, răsplătite cu aplauze. Priveam la spectatorii din rândurile din față: multe capete albite de vreme, majoritatea în ținută de seară. Au evadat de la grija nepoților sau au scăpat de teroarea televizorului, cu  formatorii de opinie alarmiști și cu imaginile terifiante de război. După ținută, mulți veniseră direct de la serviciu. Și multe perechi de tineri.  M-am bucurat cînd am văzut și  părinți cu copii de vârstă școlară. Mai avem speranțe ! Doi pianiști – respectând proporțiile – cu destine diferite, fiecare aducând în felul său alinare și bucurie sufletului. Sub imperiul acestor băi de muzică mi-am amintit de concertele divine din Sala Ceaikovski , sanctuarul muzicii ruse, unde în timpul șederii mele îndelungate la Moscova i-am audiat pe violocelistul Rostropovici și  pe pianistul Petrov și am admirat arta dansului ajunsă la perfecțiune în spectacolele unicului Igor Moiseev. Iar pe scena celebrului Teatru Mare am mai prins una din ultimele apariții ale legendarei  Maia Plisețkaia, care a marcat istoria baletului din ultimul secol. Muzica și baletul rus fiind o temă inepuizabilă, am tratat-o distinct în capitolul “Moscova crede în lacrimi” din romanul autobiografic SCUTUL DE SPERANȚĂ, iar personajele principale din romanele mele FEREASTRĂ SPRE ALTĂDATĂ și JOCUL CU FOCUL au fost la spectacole în aceste două temple ale artei. Pentru a încheia periplul muzical, adaug că diva Netty Filipescu, personajul principal feminin din penultimul meu roman EGOISMUL UNUI VIS, a cucerit Europa cu vocea sa de privighetoare.