Pielea vie din Vest, din Est

Vreți o poveste modernă, o parabolă ? Atunci : 

A fost odată, ca niciodată, dar, poate/ precis, mai este încă : un  vagon de metrou, călători, dimineața la ora 6 și 27 minute oriunde în lume. Guylain Vignolles (printr-un joc de litere, în limba franceză, se poate ajunge la Vilain Guignol, care s-ar traduce prin  « Urâta Marionetă »),  născut în 1976, slab de 58 kg, tată decedat,  mama-l crede funcționar într-o editură. Ar fi putut să se numească Lucas, Xavier sau Hugo, dar părinții au ignorat calendarul poștei ce-l aveau în casă. Au urmat multe consecințe neplăcute pentru copil, tânăr. A reușit să se facă aproape invizibil, o siluetă vagă pe retina celorlalți, ca să nu mai provoace râsul, glumele colegilor.Locuiește într-o garsonieră, sub acoperișul unui bloc vetust de trei etaje, Are și un colocatar, un peștișor într-un borcan.

De 15 ani el lucrează într-un loc îngrozitor, umilitor, revoltător, dezgustător într-o societate de tratare și reciclare naturală a hârtiei, în fața unui monstru de 11 tone, un Zestor 500, care macină, aplatizează, pliază, rupe, macină, zdrobește, malaxează, frământă, fierbe  tot ce e hârtie :  reviste, ziare, albume, atlase, hărți, dicționare, cărți chiar recent premiate, dar nevândute… Funcția asta a mașinii îl distruge pe Guylain, îi repugnă : cartea să devina o pastă umedă , grosolană, lipicioasă,  mizerabilă la vedere, pipăire și miros ?!. Să-și verse mațele, nu alta. El, care iubește cărțile, să-i fie dat să le distrugă ?! La sfârșitul zilei de muncă, cu greu, reușește să scoată ceva din prețul  genocidului la care participă, adică : intră în burta monstrului de unde recoltează niște  piei vii, câteva foi ce au scapăt din lamele ascuțite ale malaxorului. Cum să se spele de crima fizică și psihică  la care e părtaș în fiecare zi ?

Doar dimineața, când ia metroul spre locul  unde se complace în crimă , el simte că trăiește cât de cât ca un om : 20 de minute cât durează drumul simte respirația și respectul indulgent al călătorilor pentru că le citește câteva pagini, salvate din burdihanul monstrului. Cu voce tare și inteligibilă, parcurge fragmente fără legătură intre ele : rețete de bucătărie, pagina 48 din ultimul roman premiat de Goncourt, un paragraf  polițist, o pagină de istorie, de geografie, glume… Nu fondul textului are importanță pentru Guylain, ci doar actul cititului. Magia pune stăpânire pe ascultătorii care participă emoțional la textul auzit. Și , de fapt, aceste 20 de minute nu sunt atât pentru  călători, cât pentru el, e ca o răscumpărare a celor 8 ore de muncă, ca un fel de uitare, de amorțire  înainte de a reintra în malaxorul faptelor sale. Cei care-l ascultă se deosebesc de cei care coboară din alte vagoane,  nu mai afișează o mască de impasibilitate, din contra , au ceva din aerul satisfăcut al unor bebeluși.

 Un mic eveniment în viața lui  este invitația de a merge într-un azil de bătrâni, unde este așteptat, ascultat, aplaudat, interogat chiar de vreo 20 de persoane. Puțină viață nouă  în încăpere la sfârșitul prestației cititorului.

 Dar viața lui Guylain devine mai puțin ternă, mecanică, apăsătoare  când găsește , în metrou, un stick cu 72 de fișiere, numerotate de la 1 la 72, din care află că Julie, păgubașa  și autoarea jurnalului,  are 28 ani, lumea ei este un spațiu dominat de 14717 pătrate… Cu ajutorul internetului și al  detaliilor din fișiere, Giuseppe (citiți mai jos) își dă  seama că locul de muncă  al Juliei trebuie să fie într-un mare spațiu comercial, mai precis într-o toaletă publică.  Ea este la dame-pipi.

Guylain nu e singurul personaj din romanul « Le liseur du 6h27 » (Cititorul de la ora 6si 27 ») de Jean-Paul Didierlaurent,  Editions Au  diable vauvert, 2014, 195 pagini. 

Giuseppe, accidentat în timpul muncii în aceeași uzină, rămas fară picioare și dependent de un cărucior cu rotile în apartamentul lui. Pasionat de albumele « Jardins et Potagers d’autrefois », din care are déjà 758 de exemplare. Greu de găsit de către Guylain, unul cate unul pe lună.

 Yvon Grimbert, paznicul de la uzină, are o gheretă de liniște și frumusețe, în care se poate citi, măcar în pauzele fară zgomot pentru protecția fonică a cartierului, intre 12-13,30. Și el citește  foarte mult, recită versuri din teatrul clasic, romantic francez : Racine,  Corneille, Alfred de Vigny, Molière. Vorbește  mai tot timpul în versuri alexandrine, dar adaptate  momentului. Britannicus, Don Diègue, Pirrhus, Cyrano de Bergerac sunt bunii lui prieteni in afară de  Guylain.

Există și un personaj negativ, Kovalski, supraveghetorul, de la înălțime, a tot ce se întâmplă în uzină : sosirea camioanelor de 38 tone ,pline cu ziare, cărți…, descărcarea lor cât mai aproape de mașina de tocat, desfășurarea întregului proces . Și totul cu urlete, injurături, strigăte.

Să revenim la poveste : în orele libere avute, Guylain verifică  multe  centre comerciale și până la urmă, povestea trebuie să aibă un sfârșit, nu ?, o găsește pe Julie. Surpriză : aspectul fizic nu corespunde imaginii deduse din  cele citite. Fusese tânără odată, acum Julie nu mai este frumoasă, dar este sublimă. Ce să facă ?  Îi trimite un buchet de flori , o placă de gresie care-i lipsea din inventarul sălii , cu o scrisoare explicativă și cu numărul său de telefon.  Destinul lui Guylain este în ochii lui Julie care citește și recitește scrisoarea de mai multe ori.  Echinocțiul de primăvara. 14717 a devenit 14718.  Da, îi va telefona.

Sfârșit deschis : vor trăi fericiți până la adânci bătrâneți ? Depinde și de epidemii, pandemii, reziliența fiecăruia dintre ei , dintre noi…