Dragoș NICULESCU
Din  volumul „In orice caz, trăim”, pregătit pentru publicare

Promisiune

E aproape seară…
Oamenii se întorc de la muncă…
Unii intră în cîte-o cîrciumă, alţii intră în cîte-o maşină,
alţii merg pur şi simplu într-o direcţie firească,
nimeni nu mai cumpără ziare la ora asta…
În fiecare e un ţipăt mut, de cal obosit…
Printre clădirile imense, de piatră şi sticlă,
nebăgat în seamă de nimeni,
sînt şi eu.
Pintenii aceştia mari şi zornăitori
nu mi i-am mai schimbat de o viaţă,
pe degete port inele de argint aducătoare de noroc,
hainele mele au căpătat solemnitatea şi trăinicia
unei armuri, barba nu mi-am mai tăiat-o
de o bucată bună de vreme.
Acelaşi aer trag şi eu pe nări, uneori pîclos,
mai tot timpul mirosind a benzină
ori mai proaspăt şi înviorător înspre dimineaţă,
cînd ceva umed parcă respiră de peste tot.

Dar eu nu caut nici un corn pe aceste străzi,
nici o roşie, din lăzile acelea întregi care se aruncă
în piaţă la sfîrşitul zilei,
undeva, la piciorul podului, undeva ascuns în malului
rîului, există un tunel prin pereţii căruia trec
nestingherit, ca un fum…

Eu doar îmi amintesc de un bătrîn evreu,
care mi-a spus odată că port cioplit pe unul din oasele
corpului harta acestui mare oraş,
şi de femeia aceea, cu care am băut coniac în localul
de peste drum şi am vorbit, şi am fumat,
femeia aceea tînără şi frumoasă,
care mi-a spus că pleacă doar pentru cinci minute
şi se întoarce negreşit…
De aceea vin în acest oraş cioplit pe osul meu,
să o aştept pe femeia aceea tînără şi frumoasă,
care mi-a promis că se întoarce peste cinci minute.