Revista Luceafărul (Bt), Anul – XIV

Platforma Insula Şerpilor

Primit pentru publicare: 02 Dec. 2018
Autor:  Ion N.  OPREA, Membru Fondator de Onoare al Rev. Luceafărul
Publicat: 03 Dec. 2018
Republicat: 16.02.2023
Editor: Ion ISTRATE

Insula Şerpilor, pământ dacic, pământ românesc, azi în Ucraina,Tribunalul de la Haga ne-a recunoscut proprietatea hidrocarburilor pe un teritoriu de 7900 km p, din 12.000, transfărmate în fum de Călin Popescu Tăriceanu, prim-ministru, care  le concesionase anticipat unei firme canadiene…

            Insula Şerpilor, situată în Marea Neagră,pământ dacic, apoi românesc, astăzi aparţine Ucrainei, succesiune ilegală de la ruşi, dar pentru care România a luptat în ultimele decenii pentru a-i fi recunoscute drepturile asupra platoului continental – primele runde de negocieri au început în 1967 cu sovieticii şi au durat până în 1987 şi au fost reluate în 1998 – cu o durată până în 2004, ele constând în desfăşurarea a 34 de runde de negocieri între delegaţiile României şi Ucrainei pentrudelimitarea platformei continentale şi a zonelor economice exclusive în Marea Neagră, nici  una la faţa locului, adică pe insulă, soldate fără nici un rezultat.
Pe 13 septembrie 2004, în numele României, Bogdan  Aurescu, ministrul de externe al României – care a condus delegaţia noastră la negocieri, ţinând seama de ceea ce s-a stabilit în 1997 între România şi Ucraina, prevederea care stabileşte faptul că Insula Şerpilor aparţine Ucrainei, deci e vorba de suveranitate, asupra căreia nu se putea discuta – a semnat  Cererea de sesizare a Curţii Internaţionale de Justiţie de la Haga pentru declanşarea procesului cu tema inclusă.

Miza procesului, s-a înţeles, a fost accesul României la hidrocarburile din Marea Neagră, numai că, după cumnu prea anunţat mass-media, petrolul şi gazele care se vor extrage nu vor aparţine României, ele fiind deja concesionate canadienilor în timpul mandatului de prim-ministru al actualului preşedinte a Senatului Călin Popescu Tăriceanu…

       Munca delegaţiei României s-a soldat cu o mare victorie. Tribunalul de la Haga a recunoscut în final că din cei 12.000 km. p. ai platformei coninentale României îi aparţine 7900 km.p.
       Istoric şi juridic, de drept cum spun negociatării,iată ce spun cărţile. În timpul lui Burebista, ca şi sub Decebal, Insula Şerpilor s-a aflat  sub stăpânirea Statului dac, iar după cucerirea romană ea a împărtăşit soarta gurilor Dunării, a Deltei Dunării, a Dobrogiei în ansamblul ei.Insula Şerpilor, ca întreaga Dobroge, a fost teritoriul nostru străbun care a devenit parte a provinciei imperiale romane, Moesia Inferior, situaţie ca s-a întins din anii 29-28 î.Hr.până în secolul III d.Hr., după care au intrat sub stăpânirea bizantină, veneţiană şi genoveză.
        Timp de aproape patru secole şi jumătate, Dobrogea şi Insula Şerpilor au cunoscut autoritatea administrativă a imperiului otoman, ca în urma războiului ruso-turc insula în discuţie să fie ocupată de ruşi, cu toate că în tratatul de la Kuciuc-Kainardji din 1774 ea nu apare menţionată. Deci, a fost o ocupare abuzivă, au tras concluza istoricii. Sub ocupaţie rusească a fost Insula Şerpilor şi între anii 1813-1856, ca în 1857, urmare a tratatului dintre Austria, Franţa, Anglia, Prusia, Sardinia, Rusia şi Turcia, semnat la Paris, Delta Dunării, ca şi Insula Şerpilor au fost făcute cadou Imperiului otoman.
     În 1878, România a cerut Cancelarului Otto von Bismark, preşedintel Congresului de la Berlin, ca “în virtutea drepturilor sale seculare”, Principatele să reintre în posesia “insulelor şi gurilor Dunării, inclusiv Insula Şerpilor”, formalităţile în acest sens fiind finalizate la 12 aprilie 1879 când s-a reunit insula cu România, delegaţia noastă având ca oficial pe generalul Nicolae Dabija.
      Insula Şerpilor a fost în graniţele româneşti din 1879 şi până în 1947, ea a făcut parte din ocolul Sulina, judeţul Tulcea, motiv ca Al. Vlahuţă să o descrie astfel în una din lucrările sale măeastre: : „Răsare soarele scânteietor din geana depărtată a mării. Razele aştern brâie verzui, galbene şi roşii pe întinsul neteziş al apei. Pământul se retrage în urma noastră. Încet Sulina se pleacă, se scufundă sub valuri. Copacii, catargurile, sulurile negre de fum, toate se şterg; albastra boltă a cerului se lasă ca un coviltir uriaş peste pustietatea lucie a mării.    

După două ceasuri de plutire spre răsărit, zărim înaintea noastră o movilă albă. Acolo-i insula Şerpilor. De departe par ruinele unei cetăţi fantastice înfipte în valuri. La vreo sută de paşi vaporul se opreşte. O barcă ne ia, şi peste câteva minute punem piciorul pe ţărmul pietros al acestui singuratec ostrov. Un dorobanţ chipeş, frumos, vine vesel înaintea noastră. El ştie că odată cu noi i-au sosit merindele de la Sulina.
– Nu ţi-e urât aici, leat? – îl întreb ca să intru în vorbă – pe când ne urcăm încet spre farul din vârful insulei.
– Poi de ce să ne fie urât? că doar nu suntem pe pământ străin… e tot ţara noastră.
Şi tânărul străjer îmbrăţişă c-o privire mândră şi fericită larga întindere a mării, ca şi cum ar fi vrut să spuie: „A noastră-i toată”.
Păşind printre bolovani, îi povestesc cum au stat aici de mult, de mult, acum trei mii de ani, Ahile, cel mai vestit viteaz al Grecilor, cum s-a însurat el aici cu Elena cea frumoasă, şi la nunta lor au venit Neptun, zeul mărilor, şi Amfitrite, soţia lui Neptun, şi zânele tuturor apelor care curg în mare; îi arăt locul unde a fost templul lui Ahile, şi-i spun cum păsările insulei zburau în fiecare dimineaţă la mare de-şi muiau penele, apoi veneau grăbite de stropeau toată podeala de marmură a templului ş-o măturau frumos cu aripele. […]
Suntem pe vârf, lângă far. Niciun copac, nicio tufă nu se zăreşte pe scofâlciturile văroase şi crăpate ale acestui ostrov. În jurul nostru valurile foşnesc. Ele vin mereu, de departe, popoare în veci neliniştite, şi se sparg urlând de coastele pietroase ale insulei, în care bat stăruitor, ca şi cum ar vrea s-o smulgă din loc. Soarele împrăştie raze tot mai fierbinţi din limpezişul albastru al cerului. Curcubeie s-aprind pe talazuri. Privirile noastre se adâncesc în zare, se pierd uitate pe deşertul nemărginit şi strălucitor al mării. Valurile parcă ard. Niciodată n-am văzut atâta lumină, atâta spaţiu. De-un sentiment de evlavie ni se umplu sufletele, şi stăm neclintiţi, ca într-o tainică rugăciune, sub farmecul acestei uimitoare privelişti. Timpul pare a se fi oprit din zbor. Gândurile noastre aţipesc de legănarea şi tânguirea neîntreruptă a valurilor. Toţi tăcem, ca într-o biserică.”
La 4 februarie 1948, urmare a “Tratatului de prietenie, colaborare şi asistenţă mutuală  dintre URSS şi RPR”, valabil 20 de ani, s-a stabilit ca cele două state să procedeze la fixarea frontierelor de stat, deşi în protocol era deja  precizat că “Insula Şerpilor, situată în Marea Neagră, la răsărit de gurile Dunării, intră în cadrul URSS”.
FOTO: 4 februarie 1948. Serghei Kavtaradze, ambasadorul URSS în România (primul stânga), Andrei Vîşinski (cu ochelari), Petru Groza, I.V. Stalin şi Dej îl privesc pe Viaceslav Molotov semnând Tratatul de prietenie, colaborarare şi asistenţă mutuală între URSS şi România FOTO, imagine din „Scânteia”

Aşa au fost modificate frontierele României, cu semnăturile lui V.M. Molotov,ministrul de exz’terne al URSS, şi Petru Groza, prim-ministru al României, faţă de ce fusese stabilit prin Tratatul de Pace din 1947. Explicabil şi de ce acest protocol nu a fost înregistrat la Secretariatul General ONU, el fiind un mare secret, deşi, imediat, aici,  Insula a fost transformată într-un Complex militar, sub pază grănicerească sovietică.
După destrămarea URSS-ului, între Federaţia Rusă şi Ucraina a avut loc o lungă dispută vizând împărţirea moştenirii lăsate de fostul imperiu. În urma unui acord, Ucrainei i-au revenit bazele navale Sevastopol, Donuzalev, Odesa, Nikolaev, Feodosia, Izmail, Balaklava, Kerci şi Insula Şerpilor.
Din echipa de negociere a platoului continental al Mării Negre a făcut parte şi un constănţean, inginerul Octavian Buzatu, de 43 de ani, care a fost cooptat pe când lucra la  la Direcţia Hidrografică Maritimă din Constanţa.
FOTO: Octavian Buzatu
O rundă de negocieri se purta în România, iar următoarea în Ucraina. „În funcţie de nivelul la care se discuta, întâlnirile aveau loc între consilieri sau reprezentanţi ai Ministerului de Interne, Ministerul Apărării Naţionale, ai Agenţiei de Resurse Minerale . Când se discutau probleme de decizie politică se întruneau politicienii. O negociere dura uneori şi o săptămână. Fiecare echipă avea traducătorul ei. Spre final, au fost cooptaţi şi trei avocaţi străini. Am lucrat o lună şi jumătate la Haga. Ne-a luat două săptămâni să pregătim pledoariile. Urma partea adversă şi apoi noi dădeam replică la punctul lor de vedere. Contribuţia mea  a fost aceea de a transpune aspectele juridice în hărţi şi imaginarea unor situaţii care să pună în lumină defavorabilă argumentele părţii adverse. Au fost perioade când dormeam o oră, o oră şi jumătate pe noapte. După ce terminam hărţile, mă duceam în sală să asigur proiecţia. Am rămas impresionat atunci când profesorul James Crawford a spus Curţii în partea a doua a procesului, după prezentarea argumentelor de către Ucraina: „Graficul este unul izbitor – şi în timp ce dumneavoastră îl urmăriţi, îmi oferă prilejul de a fi recunoscător echipei tehnice a României, jucând un meci cartografic de Cupă Mondială împotriva opoziţiei internaţionale”.
Nu mai puţin de 18 judecători reprezentând toate sistemele de drept din lume au ascultat argumentele fiecărei părţi. În septembrie – octombrie s-a finalizat procesul, iar hotărârea s-a dat pe data de 3 februarie 2009.
„Am mai calculat iar şi iar ce însemna victoria asta: 79,3 % dintr-un total de 12.000 kmp aflaţi în dispută. Am privit totul ca fiind o decizie logică, dar care a avut nevoie de 60 de ani pentru a trasa o linie imaginară pe o hartă“, povesteşte el.
Drept apreciere a acestor oameni, aşa cum rezultă şi din titlu, întorşi în ţară, îşi aminteşte el, i-a aşteptat un singur reporter. „Mi-a părut rău atunci că nu suntem fotbalişti“, a spus el dezamăgit.
Echipa nu a primit nicio recompensă materială pentru victoria uriaşă obţinută, ci doar diplome…”
Din 2009, ştiu mulţi români ce este cu Insula Şerpilor, cu platoul ei continental, care este situaţia cu concesionarea a ceea ce ne-au lăsat dacii şi Dacia ca adevărată moştenire,  un folos de doar 13,5% la concesiune, în timp ce Olanda din Groningen culege 51,97%, cine roşeşte şi pentru acea stipulare din 1997 la înţelegirea cu Kuciuma?

                                     Ion N. Oprea, 2 decembrie 2018