Primit pentru publicare: 2 Ian. 2022
Editor: Ion Istrate
© Marieva A. Demetrescu,  © Revista Luceafărul (www.luceafarul.net)

Tinerii ar trebui să reprezinte bucuria artei – prospețime, naturalețe, sentimente pline de pasiune, încoronând astfel și poezia cu diamantele unei trăiri aparte; căci fiecare generație are o trăire veritabilă și unică a literaturii, atât în a o scrie cât și în a o înțelege.
Românii noștri de dincolo de Prut fascinează în mod constant cititorii. Un nou val de poezie trece ușor-ușor pe podul cu flori care ar trebui adus înaintea publicului cu mult mai multă vână decât este.
Fascinanți prin puterea lor de transmitere, prin emoțiile sublime pe care le expun într-o prozodie cum nu se poate mai lucrată, tinerii din Republica Moldova nu ezită în a constitui o grupare literară la nivel sentimental, o grupare din care noi avem de învățat, cu atât mai mult când vine vorba de respectul acordat întregii arte.
Printre acești poeți în plină ascensiune se află și Artiom Aculov, tânăr student la Facultatea de Istorie și Filosofie a Universității de Stat din Moldova, la Chișinău.
Artiom marchează prin stilul său o copilărie sufletească lipsită de orice urmă de infantilism; caută profunzimea și o găsește cu naturalețe. Poezia este, pentru el, o continuare a ființării. Vorbim aici despre aceeași candoare basarabeană care impresionează prin propriul drept al respirației sale.
De câteva dintre poeziile lui Artiom Aculov ne bucurăm și noi, și le expunem astăzi în mica noastră vitrină literară.

***
VESTIGIU

În lumea din ambră, eternul apus
Lăcrima cu petale din milă.
Si-un zâmbet purta – ca de copilă –
Zephyr-ul venit de la polul opus.

Era un cer veșted, cu norii căprui,
Peste o mare de foi necitite.
Cuiva îi stăteau în păr încâlcite –
Pagini din scoarță, dedicate nicicui…

Într-o poiană, amurgul picta
Două cununi cuprinse-n fundiță –
Din flori ofilite de lămâiță,
Și alta din flori de nu mă uita…
* * *
Acum mă gândesc la candida lume…
Dar totu-i în ceață, și totu-i uitat.
Acum Boreas bate și-apusul s-a spart,
Iar marea de foi a curs în genune.
***
MAI EȘTI

Hai să tăcem sub cerul gol,
Iubita mea din rozul vis.
Și s-amorțim în calda toamnă
Ca trista floare de narcis.
* * *
Hai să ne pierdem pe un veac –
Pe-un rid în timp, pe-un boț de lume.
Și traiului de pământean
Să-i dăm un rost, să-i dăm și nume…

Hai să ne pierdem printre gânduri,
Să ne găsim în gândul sfânt.
Și fericiți s-ajungem, poate,
Din nou străini pe-acest pământ…
* * *
Hai să tăcem sub cerul gol,
Iubita mea din rozul vis.
Și tot ce n-am știut a spune,
Să spunem, poate, în abis…
***
Agape

Adâncul albastru se stinge-n durere.
Două roze se-apleacă spre geam.
N-am niciun vis, dorințe nu am…
Și e noapte, și-i somn și-i tăcere…

Multe gânduri se ascund sub pleoape.
Un lanț de cuvinte se rupe din piept.
Nici nu mă rog și nici nu aștept…
“Ești Eros, ori poate – Agape? …”
* * *
S-au luminat străzile toate –
Felinarele-n aur le-au învelit.
Un ghemotoc de minuni s-a foit…
Și-i tăcere, și-i somn și e noapte…
* * *
E-un cer fără stele, atât de aproape.
Privindu-l, o roză, s-a încruntat.
Și-un ghemotoc de minuni a oftat…
“Ești Eros? Ori poate – Agape…”