Primit pentru publicare: 4 Ian. 2022
Autor: Mircea DAROȘI
Editor: Ion Istrate
© Mircea Daroși, © Revista Luceafărul (www.luceafarul.net)

         Construite în perioada Regimentului grăniceresc năsăudean, aceste monumente de arhitectură şi tehnică populară au îndeplinit la vremea lor scopuri economice şi de comunicare locală, ca apoi să devină şi adevărate ,,instituţii culturale’’. Din cele cincisprezece ,,bijuterii’’  care au împodobit multă vreme geografiaŢinutului năsăudean, au reuşit să reziste timpului doar trei: podul de la Coşbuc  şi două de  la Ilva Mare, care astăzi sunt importante puncte turistice . Celelalte au fost distruse, unele din cauza intemperiilor sau a neglijenţei oamenilor, altele s-au prăbuşit sub bătaia tunurilor din primul şi al doilea război mondial. Este cunoscut faptul că, multă vreme, în lumea satului de odinioară n-au existat lăcaşuri de cultură instuţionalizate, că horele sau alte manifestări tradiţionale se desfăşurau în aer liber, în faţa primăriei, în şurile unor gospodari,  în curtea şcolilor, în ,,dugene’’ sau în alte locuri, unde membrii comunităţii aveau acces. Odată cu construirea podurilor de lemn acoperite, acest spaţiu începe să fie gazda evenimentelor din viaţa satului. Cei mai vârstnici spun că ,,acolo se ţineau nunţi şi botezuri şi era un loc de petrecere a timpului liber’’. Sub cupola construcţiei care lega cele două maluri ale râului (Sălăuţa, Someş şi Ilve), oamenii se simţeau protejaţi. Unele au primit şi nume simbolice, precum cel de la Coşbuc ,,Podul iubirii’’,  denumit aşa de localnici pentru că acolo se desfăşura hora, iar în timpul pauzelor dintre jocuri, tinerii îndrăgostiţi se ascundeau la capătul podului ca să scape de privirile curioşilor. Cele două poduri de la Ilva Mare poartă nume diferite : unul se numeşte ,,Podul Curţii’’şi se explică prin faptul că, în incinta actualei Primării, în corpul de vest al clădirii, erau cazaţi odinioară ofiţerii comandanţi ai companiei ilvene din regimentul de graniţă. Oamenii îi spuneau acestei locuinţe ,,Curte’’şi pentru că podul făcea legătura către biserică şi cimitirul din localitate, l-au numit ,,Podul Curţii’’. Cel de-al doilea se numeşte ,,Podul Târgului’’ şi ,,este în strânsă legătură cu târgul care se organiza  aici în ziua de luni’’. Ultimul pod care a dispărut  a fost cel de la Nepos, spune prof. univ.dr.doc.Gavril Istrate în amintirile sale  : ,,S-a prăbuşit în toamna anului 1985 sub greutatea unui camion încărcat cu materiale de construcţie. Pentru mine, podul acesta avea o semnificaţie aparte. Era un fel de instituţie, ca şcoala şi biserica. Fără el, aproape că nu se poate imagina viaţa generaţiei mele şi a generaţiilor anterioare. Nu existau, atunci, televizoare. Chiar radioul era ceva de domeniul viitorului. Noi, elevii şi studenţii, nu aveam alte distracţii în afara întâlnirilor şi plimbărilor peste pod spre ,,boctărie’’, în apropierea orei la care trecea trenul, ca şi cum am fi fost mereu în aşteptarea cuiva care urma să vină de departe. Halta din Nepos, ,,boctăria’’ cum i se spunea pe atunci, nu avea sală de aşteptare şi podul îndeplinea pentru noi acest oficiu. Ne adăpostea nu numai împotriva ploii, ci şi a vântului’’. Tot aici, spune Maria Login, avea loc un moment important din ceremonialul nunţii, legarea drumului şi, în cazul nostru a podului cu o frânghie,  obicei prin care se punea în evidenţă valoarea miresei, a preţului ieşirii ei din rândul fetelor şi al  feciorilor din sat. Organizatorul acţiunii negocia acest preţ cu naşul mirelui, care îi oferea darul cel mai potrivit pentru a obţine  trecerea tradiţională. Dar toate acestea au devenit astăzi amintiri. Cel care a reuşit să reconstituie prin lucrările sale toate podurile de lemn din zona Năsăudului este Nechita Bumbu din Nepos, un pictor talentat şi iubitor al satului tradiţional.

Mircea Daroşi 

Podul de lemn din satul Nepos, jud Bistriţa-Năsăud